ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3154/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 ianuarie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2962 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice;

(ii) a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâta Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice;

(iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței civile nr. 2962 din 21 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Invocând dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă arată că organul fiscal are posibilitatea de a aplica măsurile asigurătorii, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului consolidat de stat, atunci când, prin raportare la situația concretă a debitorului, se constată că există pericolul ca obligațiile fiscale să nu poată fi recuperate. Aplicarea sechestrului asupra bunurilor debitorului are drept consecință limitarea dreptului de dispoziție al proprietarului asupra bunurilor respective, în vederea punerii în executare ulterior a titlului executoriu, iar mijloacele prevăzute de lege sunt sechestrul asigurător și poprirea asiguratorie.

În speță, arată recurenta-pârâtă, faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale în materie îmbracă pericolul social al unor acțiuni pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, necesare garantării executării creanței datorate bugetului de stat, acestea fiind premisele emiterii deciziei contestate în cauză.

Susține recurenta-pârâtă că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu există pericolul ca reclamanta să se sustragă urmăririi. Intimata-reclamantă nu poate proba un fapt negativ, astfel încât creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului, prin instituirea măsurilor asigurătorii.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de fond a constatat greșit că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, deși a reținut în considerentele sentinței că debitorul intenționează să își valorifice bunurile imobile sechestrate în beneficiul B., ceea ce reprezintă un indiciu al sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Cât privește argumentul instanței de fond, referitor la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin neaudierea sa, recurenta-pârâtă învederează că excepția de la regula audierii a fost determinată de pericolul înstrăinării bunurilor imobile, intenție recunoscută de intimata-reclamantă.

Totodată, în susținerea argumentelor de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, recurenta-pârâtă reiterează integral apărările expuse în cuprinsul întâmpinării depuse în faza procesuală a fondului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a admite acțiunea și a dispune anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâta Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, instanța de fond a constatat că sunt întemeiate două dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamanta A. S.R.L., respectiv lipsa motivării deciziei contestate și nerespectarea dreptului la apărare al contribuabilului, din perspectiva neaudierii acestuia înaintea luării deciziei, conform art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare, analizând criticile din recurs formulate de pârâtă, Înalta Curte le apreciază a fi fondate, reținând, contrar instanței de fond, că în cauză sunt incidente prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care reglementează o excepție de la obligația organului fiscal de a asigura contribuabilului dreptul de a formula un punct de vedere, prevăzută în alin. (1) al aceluiași articol.

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.

Instanța de fond a considerat că pârâta nu a oferit nicio explicație, în cuprinsul deciziei contestate, pentru a justifica aplicarea acestui text de excepție, o detaliere a acestor motive fiind inserată doar în cuprinsul întâmpinării, împrejurare ce trebuie valorificată în beneficiul reclamantei. Totodată, instanța de fond a apreciat că intenția reclamantei de valorificare a bunurilor pe care s-a impus sechestrul asigurător, nu este de natură a justifica neaudierea contribuabilului.

Înalta Curte reține, cu caracter de principiu, că instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să beneficieze de o anumită promptitudine și se bazează pe un element de surprindere a contribuabilului, în sensul că, la constatarea condițiilor prevăzute de lege, măsurile asigurătorii se impun prin forța pericolului depistat, iar o consultare prealabilă a contribuabilului nu ar face decât să permită acestuia să accentueze comportamentul pretins prejudiciabil, care periclitează sau îngreunează colectarea creanțelor fiscale.

În plus, intenția reclamantei de a înstrăina bunurile imobile în favoarea unui terț, indiferent de motivația care sprijină această înstrăinare, reprezintă o justificare rezonabilă pentru ca organul fiscal să considere că aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală ar putea conduce la întârzierea instituirii măsurilor asigurătorii și la ieșirea bunurilor din patrimoniul reclamantei, cu consecința imposibilității executării acestora pentru acoperirea creanțelor fiscale.

Prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză, decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Franța/Comisia - C-301/87, pct. 31, Hotărârea Germania/Comisia - C-288/96, pct. 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P, pct. 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, pct. 80, precum și Cauza C 383/13 PPU, pct. 38).

Așadar, legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune expresă în cazul neaudierii contribuabilului anterior emiterii actului administrativ fiscal, iar nulitatea relativă implică, din partea persoanei interesate, dovedirea producerii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea acestor prevederi.

Intimata-reclamantă a susținut încălcarea dreptului său la apărare, fără a proba că, prin neaudierea sa de către organul fiscal, i s-ar fi produs o vătămare care nu ar putea să fie înlăturată decât prin anularea actului. Simpla afirmație a reclamantei din cuprinsul acțiunii în sensul că, prin exercitarea dreptului la apărare, ar fi putut fi evitată impunerea măsurilor asigurătorii, nu este suficientă pentru a justifica vătămarea invocată de aceasta.

În concluzie, dat fiind caracterul urgent al procedurii instituirii măsurilor asigurătorii și nedovedirea vreunei vătămări produse prin neaudierea prealabilă a contribuabilului, Înalta Curte constată că nu există o cauză de nulitate a deciziei contestate, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, criticile din recurs ale pârâtei fiind fondate sub acest aspect.

O concluzie diferită se impune, însă, cu privire la criticile recurentei-pârâte vizând nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe care Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Potrivit art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală:

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.", obligație care, în speță, nu a fost respectată de organul fiscal. Prin raportare la condițiile în care se pot institui măsurile asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pârâta avea obligația de a individualiza circumstanțele cu caracter excepțional care au condus-o la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând recuperarea creanțelor fiscale.

Analizând Decizia nr. x/13.10.2017 contestată în cauză, instanța de fond a reținut în mod corect că instituirea măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, decizia indicând că se încheie în baza Procesului-verbal nr. x/22.09.2017, care, la rândul său, nu cuprinde argumente referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ci doar menționează concluziile inspecției fiscale parțiale vizând impozitul pe profit, pentru care s-a decis emiterea unei dispoziții de măsuri (a se vedea în acest sens Dispoziția nr. 58/22.09.2017 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală - dosar fond).

Revenind la decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, se observă că aceasta cuprinde: indicarea prevederilor Legii nr. 207/2015 în temeiul cărora se emite decizia; trimiterea succintă la Procesul-verbal nr. x/22.09.2017 și la concluzia din acest act, în sensul că societatea nu a înregistrat în contul de venituri clasa 7, recuperarea creditelor neperformante în sumă de 354.347.030 RON, pentru care s-a dispus stabilirea unui impozit pe profit suplimentar; indicarea bunurilor societății, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii; procedura de instituire și ridicare a acestor măsuri, prevăzută de art. 213 Codul de procedură fiscală; mențiunea că audierea debitorului nu este obligatorie, conform art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală. Așadar, organul fiscal nu a reținut în cuprinsul deciziei (și nici a procesului-verbal nr. x/22.09.2017) niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori risipească patrimoniul.

Înalta Curte mai reține că la dosarul instanței de fond s-a depus și Referatul justificativ nr. x/13.10.2017, care conține elemente identice cu decizia contestată, cuprinzând suplimentar un paragraf în cadrul căruia se arată în mod generic că se instituie măsurile asigurătorii "având în vedere că există indicii ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Or, această mențiune reprezintă doar o redare literală a textului art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, fără a fi sprijinită de o motivare adecvată, în sensul indicării elementelor care au condus organul fiscal la concluzia că debitorul intenționează să împiedice sau să îngreuneze recuperarea creanțelor fiscale prin acțiunile menționate în textul de lege.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii în concordanță cu prevederile imperative ale art. 213 alin. (5) C. proc. civ., sentința recurată reținând în mod corect că, în atare condiții, decizia este afectată de nulitate. Pe cale de consecință, deși Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea dreptului de apărare al contribuabilului, calea de atac va fi respinsă, consecutiv menținerii statuărilor primei instanțe cu privire la nulitatea deciziei pentru nemotivarea actului administrativ fiscal.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 2962 din 21 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.