ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4695/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 25.09.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, în temeiul art. 281 alin. (5) cod procedură fiscală raportate la art. 8, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 544/2004 și la prevederile art. 96 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 192 și următoarele C. proc. civ., solicitând anularea Deciziei de impunere nr. x/27.09.2017 și a tuturor actelor subsecvente acesteia.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 470 din 4 decembrie 2020 Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite cererea formulată de reclamanta A. cu sediul procesual ales în București, str. x, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice cu sediul în București, Calea 13 septembrie nr. 226, bl. V54. Anulează Decizia de impunere nr. x/27.09.2017 și actele subsecvente emise în baza acestuia. Obligă pe pârâtă la plata sumei de 2050 RON cheltuieli de judecată din care 50 RON taxă judiciară de timbru și 2000 RON onorariu de expert, către reclamantă.".

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a respins în mod greșit apărările formulate prin întâmpinare, interpretând în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză. Totodată, în mod greșit a anulat decizia de impunere nr. x/27.09.2017 și actele subsecvente emise în baza acesteia. Astfel, referitor la pct. C din contestație, se constată că aceste contracte nu îndplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, acestea reprezentând contracte de prestări servicii, iar pentru veniturile realizate de persoanele fizice fundația avea obligația determinării impozitului pe veniturile din activități desfășurate în baza convențiilor/contractelor civile și a contribuțiilor sociale individuale obligatorii. Prin documentele întocmite formal și prin utilizarea artificială a noțiunii de sponsorizare, fundația creează aparența plății unor sponsorizări în scopul evitării reținerii ți plății impozitului pe venit și a contribuțiilor socile aferente.

Apărările intimaților Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, ia, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Referitor la excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, întrucât criticile formulate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, anularea Deciziei de impunere nr. x/27.09.2017 și a tuturor actelor subsecvente acesteia. Prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamanta A. și a anulat decizia de impunere nr. x/27.09.2017 și actele subsecvente acesteia, reținând că:,,… în contextul în care nu este indicat nici un temei care să justifice ca rezoluțiunea unui contract, care s-a impus ca urmare a neexecutării culpabile a furnizorului, să fie imputată ca neregulă, apare ca neîntemeiată aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, cu modificările și completările următoare, care definesc neregula ca fiind "orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului," astfel încât procesul-verbal nu a fost în mod legal întocmit. Având în vedere că nemotivarea actului administrativ contestat conduce la anularea acestuia întrucât nu se poate realiza un control jurisdicțional efectiv al dreptului de apreciere a autorității pârâte, Curtea va dispune, în baza art. 1 alin. (1) raportat la art. 8 din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ anularea deciziei nr. 37800/23.05.2019 și a procesul-verbal nr. x/26.03.2019, și nu va mai analiza celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamant.". Potrivit motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de recurs, invocat din oficiu în ședința din 18 octombrie 2022, casarea unor hotărâri se poate cere când ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"). Înalta Curte apreciază că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este întemeiat, prin prisma faptului că argumentele instanței de fond nu sunt de natură a demonstra justețea anulării actelor administrative contestate vizând obligația achitării la bugetul statului a impozitelor și taxelor rezultate din contractele/convențiile civile încheiate potrivit C. civ. precum și contractelor de agent, de către reclamantă. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susține și justifica soluția adoptată. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii. Astfel, instanța de fond a avut în vedere doar aspectul potrivit căruia societatea reclamantă este o fundație care desfășoară activități fără scop lucrativ, iar în baza dispozițiilor Legii nr. 32/1994 a apreciat în mod generic contractele care au făcut obiectul inspecției fiscale ca îndeplinind "toate cerințele prevăzute de Legea nr. 32/1994…", concluzionând de aceeași manieră că "Unele contracte încheiate de reclamantă nu respectă toate cerințele prevăzute de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea...". Totodată, instanța de fond a anulat actele administrative contestate menționând că "Artiștii cărora reclamanta le-a acordat sponsorizări, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 32/1994... îndeplinesc toate condițiile prevăzute de lege de a avea calitatea de beneficiar al sponsorizării. De aceea, rezultă diferențe mari între sumele stabilite de pârâtă și cele care respectă mențiunile de mai sus.". Procedând de această manieră, instanța de fond a ignorat cererile și susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat. Examinarea sentința atacate, prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse, conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de fond nu a răspuns solicitărilor invocate prin cererea de chemare în judecată și nici apărărilor pârâtei care vizau deopotrivă, analizarea documentelor existente la dosar, a tranzacțiilor care au condus la stabilirea unor sume suplimentare de plată, a contractelor încheiate de fundație, prin raportare inclusiv la expertiza fiscală judiciară administrată în cauză. Așa fiind, instanța de fond nu a lămurit în mod corespunzător situația de fapt și de drept existentă în cauza dedusă judecății. Or, cercetarea fondului cauzei presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. În concluzie, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale, pe care judecata în primă instanță le conferă părților, apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de pârâtă prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate și la toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt. În raport cu soluția preconizată, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenta-reclamantă în cadrul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și va casa sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.