ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1815/2020

Ședința publică din data de 6 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 22 iunie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 870568 din 16.05.2017, emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 195 din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 870568 din 16.05.2017, emisă de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 195 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că reclamanta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a deciziei contestate, toate criticile fiind circumscrise nelegalității titlului de creanță - decizia de impunere.

Invocând dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală și cele ale OMFP nr. 2605/2010, recurenta-pârâtă a arătat că organul fiscal are obligația de a aplica măsurile asigurătorii, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat, în speță exitând posibilitatea ca obligațiile fiscale stabilite în sarcina debitorului să nu poată fi recuperate. Având în vedere cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale estimate, raportat la metoda de sustragere de la plata obligațiilor fiscale, perioada îndelungată de sustragere, continuitatea și succesivitatea actului de sustragere, inspectorii fiscali au apreciat că există pericolul ca debitul fiscal să nu mai poată fi recuperat sau ca recuperarea să fie îngreunată.

A arătat recurenta că luarea măsurilor asigurătorii se impune în vederea protejării creanței/asigurării creanței, chiar și în situația în care nu suntem în prezența unor obligații fiscale certe și scadente, fiind greșită susținerea reclamantei în sensul că măsura se impune a fi luată doar la finalizarea controlului. Este suficient, pentru luarea măsurilor asigurătorii, să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitorului, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, fără a fi necesară producerea efectivă a vreuneia din aceste consecințe.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că măsurile asigurătorii au ca efect indisponibilizarea bunurilor sau a sumelor de bani existente în conturile debitoarei, fără a putea confunda aceste măsuri cu măsurile de executare, care au ca obiect valorificarea bunurilor și încasarea prețului, în scopul recuperării obligațiilor datorate bugetului de stat. Prin urmare, activitatea debitoarei nu este prejudiciară prin instituirea măsurilor asigurătorii, organele fiscale urmărind doar protejarea creanței datorate bugetului general consolidat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 septembrie 2018, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, argumentele expuse în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 870568 din 16.05.2017, emisă în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului se au în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate în ceea ce privește situația creanței bugetare a cărei protejare s-a urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte reține că, la data de 25.05.2017, organul fiscal a emis Decizia de impunere nr. x/25.05.2017, prin care a constatat obligații de plată suplimentare în sarcina A. S.R.L. în sumă de 4.012.700 RON. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație fiscală, a cărei soluționare a fost suspendată prin Decizia emisă de recurenta-pârâtă sub nr. x din 24.11.2017, până la data soluționării sesizării adresate organelor de urmărire penală cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală.

Prin Ordonanța din 28.05.2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, emisă în dosarul nr. x/2017, s-a dispus soluția de clasare a urmăririi penale, împrejurare ce a determinat reluarea procedurii de soluționare a contestației fiscale formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/25.05.2017.

Prin Decizia nr. 64 din 07.10.2019, organul fiscal a soluționat contestația administrativă formulată de reclamantă, dispunând desființarea în parte a deciziei de impunere, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 3.979.311 RON, urmând ca organele de inspecție fiscală să procedeze la refacerea inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și același impozit. Pentru diferența de creanță în sumă de 33.389 RON, organul fiscal a respins contestația fiscală, ca nemotivată.

La dosarul instanței de recurs au mai fost depuse certificatele fiscale emise sub nr. x/01.11.2019 și nr. x/15.04.2020, din cuprinsul cărora rezultă că reclamanta nu înregistrează datorii bugetare neachitate, precum și Deciziile de ridicare a sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile și asupra bunurilor imobile, emise de recurenta-pârâtă sub nr. x din 05.11.2019, respectiv 7076388 din 05.11.2019 .

În acest context, Înalta Curte constată că, la data judecării cererii de recurs, interesul de a acționa al pârâtei nu mai este actual, lipsind folosul practic pe care aceasta l-ar obține în urma unei soluții de admitere a căii de atac, cu consecința respingerii acțiunii și menținerii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Astfel, măsurile asigurătorii dispuse prin decizia atacată au fost ridicate chiar de către organul fiscal, conform prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală, în cauză având loc desființarea, în cea mai mare parte, a Deciziei de impunere nr. x/25.05.2017.

Referitor la partea din debit menținută prin decizia de soluționare a contestației, intimata-reclamantă a susținut că a achitat această sumă, depunând la dosarul instanței de recurs certificate fiscale emise de organul fiscal, care atestă lipsa datoriilor la bugetul de stat la nivelul lunii aprilie 2020.

În concluzie, la data soluționării prezentului recurs, recurenta-pârâtă nu mai justifică folosul practic urmărit, de menținere a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, câtă vreme efectele acestei decizii au încetat.

Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 195 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2020.