ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2078/2023

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 03.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice - București și Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii București constatarea nulitatii/anularea în tot a Deciziei nr. 2388/03.09.2020 emisă de către Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice - București si a Deciziei nr. x/03.03.2020 emisă de către, fără cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Curțea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 37 din 15 aprilie 2021, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și, in consecință, a anulat decizia nr. 2388/03.09.2020 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.03.2020 emisă de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că în decizia de atragere a răspunderii solidare în discuție se menționează în mod expres că este emisă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. În atare situație, nu poate fi avut în vedere faptul că, în finalul respectivei decizii se menționează că societatea B. S.R.L. s-a sustras de la plata obligațiilor acumulate, nu a solicitat eșalonarea obligațiilor, nu a avut un comportament bazat pe bună-credință față de organul fiscal, nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței. Reține instanța că o atare mențiune nu poate conduce la extinderea temeiului în care a fost angajată răspunderea reclamantului și să probeze reaua-credință a acestuia, câtă vreme nu au fost prezentate de către pârâte elemente de fapt precise și certe care să susțină respectivele ipoteze. Astfel, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei reclamantului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că asociatul/administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. De altfel, din moment ce pârâtele au reținut comportamentul fictiv al reclamantului în legătură cu exercitarea calității de administrator al societății, nu se poate imputa acestuia că nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței ori că nu a cerut eșalonarea datoriilor. S-a constatat de către judecătorul fondului că pasivitatea reclamantului nu pot constitui dovezi ale relei-credințe cerute de textul de lege de mai sus, care să fi existat la momentul la care asociatul/administratorul trebuia să își îndeplinească atribuțiile. Lipsa de diligență și inacțiunea nu fac, de sine stătător, dovada relei-credințe a reclamantului iar aceste circumstanțe de fapt nu au fost descrise astfel încât să fie posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile reclamantului. 1.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 37 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele pârâtele Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate cu reținere spre rejudecare, iar în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată. Prin recursul formulat pârâtele reluând susținerile de la fond au arătat în esență că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond în mod eronat a reținut faptul că actul administrativ fiscal nu respectă prevederile imperative ale art. 26 alin. (4) din Legea 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală. Astfel, din textul de lege care stă la baza emiterii actului administrativ fiscal se deduce concluzia că pentru declanșarea răspunderii Solidare a administratorului trebuie întrunite cel puțin următoarele condiții: debitorul să fie declarat insolvabil; să nu își fi îndeplinit cu rea-credință obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii, respectiv să fi determinat cu rea-credință nedeclararea/și sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. S-a mai susținut că debitorul întrunește cele doua condiții: să fie declarat insolvabil; să nu își fi îndeplinit cu rea-credință obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii, respectiv să fi determinat cu rea-credință nedeclararea/și sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. În decizia de atragere a răspunderii este prezentată situația de fapt și de drept, în urma interogării bazei de date, a programelor și a dosarelor ce conțin un istoric al societății, iar cauzalitatea declarării insolvabilității este ca urmare a nedeclarării/neachitării obligațiilor fiscale pană la data emiterii documentului, așa cum este menționat și in Procesul Verbal de declarare a insolvabilității nr. 840732/25.07.2017, fiind respectată Legea 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. Reaua-credință, reiese din faptul că reclamatul A., în calitate de fost administrator, nu a respectat art. 10 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin care "(1)...este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realității, și prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în materie penală și procesual penală" și "(2)… este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităților ce îi stau la dispoziție". De asemenea, a susținut că s-a prezentat și a dat nota explicativă, însă acesta a răspuns foarte vag și nu a prezentat documente care să dovedească ce susține intimatul. De asemenea, acesta a menționat că simplul fapt că s-a prezentat la sediul organului fiscal, reprezintă dovadă de bună-credință, însă, având în vedere calitatea de fost administrator al societății, aceasta era obligația sa, conform Legii 207/2015 privind Codul de procedură, de aceea termenul de bună credință nu se aplica în acest caz. In concluzie, susțin recurentele, emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare s-a făcut în baza legii așa cum prevede lit. d) din art. 25 si art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motivele atragerii fiind chiar articolele în baza căreia a fost emisă Decizia. 1.

Apărările formulate în cauză În combaterea criticilor aduse în recurs intimatul-reclamant A., a formulat întâmpine, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. Se apreciază că, fiind relevant în speța, cu privire la împrejurarea că nu a fost probată reaua-credință a reclamantului și faptul ca organul fiscal a menționat în decizia de atragere a răspunderii în discuție că sumele ridicate din conturile societății în perioada în care reclamantul a fost înscris în evidente ca asociat și administrator al societății B. S.R.L. și despre care se pretinde ca ar fi fost virate la societățile străine/ridicate numerar, au fost utilizate în scopuri personale de către C., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., împuternicit să efectueze operațiuni bancare prin conturile amintite mai sus, posibil și A.. 1.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului, precum și la dispozițiile legale și procedurale incidente, Înalta Curte constată că se impune respingerea acestuia, pentru considerentele expuse în continuare. După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurenta-pârâtă a punctat îndeosebi aspectele care vizează nelegalitatea sentinței, susținând că instanța de fond a încălcat normele de drept material, făcând trimitere la normele de drept prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 care reglementează răspunderea solidară dar și la prevederile Legii societăților nr. 31/1990. În primul rând, trebuie subliniat că motivele de recurs sunt total neconsistente, că recurenta nu recurge la argumente juridice pentru a demonstra că susținerile acestora au fost înlăturate în mod nejustificat de către instanța fondului. De altfel, în motivarea căii extraordinare de atac au fost reiterate afirmațiile cuprinse în întâmpinarea adresată Curții de Apel Brașov. Astfel, este de necontestatat că, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.03.2020 emisă de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului A. în limita sumei de 17.360.963 RON, în vederea realizării, în tot/parte a creanțelor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L, alături de D. și C.. Organul fiscal a reținut că, în perioada august 2014 - iunie 2015, societatea S.C. B. S.R.L. a ridicat numerar din contul deschis la E., suma de 6.003.600 RON, sumă de bani care nu a fost justificată prin plăți către terți ai S.C. B. S.R.L. S-a mai reținut că, în perioada august 2015 - iulie 2016, S.C. B. S.R.L. a virat suma de 25.580.283 RON, transformată în USD și EUR către societăți din Turcia și China, având în scriere explicații "plată proformă", fără ca ulterior să justifice printr-un import de bunuri/servicii contravaloarea sumei plătite. Organele de inspecție fiscală nu au identificat plăți către furnizorii înregistrați de societate, astfel că se poate concluziona că sumele virate la societățile străine/ridicate numerar, au fost utilizate în scopuri personale de către C., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., împuternicit să efectueze operațiuni bancare prin conturile amintite mai sus, posibil și A., respectiv D., asociați/administratori ai societății. Prin decizia nr. 2388/03.09.2020 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.03.2020. În drept, pârâtele au invocat prevederile art. 9, art. 10, art. 265, art. 270, art. 276, art. 25 si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la insolvabilitate și răspunderea solidară, precum si prevederile Ordinului nr. 127/2014, pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 25 si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 72 și art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea societăților nr. 31/1990. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. În speță, se constată că temeiul de drept în raport de care au fost prezentate motivele pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului este art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, conform căruia: pentru obligațiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinta, au determinat nedeclararea si/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale. Fără îndoială, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală vinovăția administratorului trebuie să existe si trebuie dovedita împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Așadar, din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese ca, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea-credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea- credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală De altfel, în acest sens sunt și prevederile art. 1.5 din Anexa 1 a Ordinului nr. 127/2014 al Agenției Naționale de Administrare Fiscala, care prevăd că: "Pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competente in executarea silita a debitorului principal va avea in vedere,după caz, următoarele: (...) b) acte si fapte din care sa rezulte reaua-credinta a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajata". Or, simpla prezumție ca insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni specifice, nu reprezintă o dovada a relei-credinte, cată vreme nu se probează, prin mijloace de probă, ca administratorul a acționat cu rea-credinta și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Ca atare, din interpretarea logică a textului de lege - art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că reaua-credinta nu poate fi reținută direct și implicit prin săvârșirea faptelor expres prevăzute de lege, fiind necesare fapte suplimentare care să demonstreze, în concret, reaua-credinta, organul fiscal având obligația să facă proba existentei relei-credinte, distinct de proba săvârșirii faptelor ilicite prevăzute de ipoteza legii, respectiv de art. 25 alin. (2) lit. a)-e) Codul de procedură fiscală Spunem că pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a reclamantului-intimat cu societatea debitoare B. S.R.L. și cu celelalte persoane fizice indicate în decizie este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care reclamantul și-a exercitat atribuțiile de asociat/administrator al societății. Cu privire la cerința relei-credințe a reclamantului, instanța fondului a reținut că nu s-a dovedit de organul fiscal faptul că acesta ar fi determinat, cu rea-credință, nedeblocarea și/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale. Astfel cum a reținut și instanța de fond, deși reclamantul a avut calitatea de asociat și administrator al societății B. S.R.L. în perioada 19.01.2015 - 07.07.2016, în decizia de angajare a răspunderii solidare sunt indicate perioade de timp despre care organele fiscale au susținut că ar cuprinde acțiuni culpabile ale reprezentanților societății ce exced duratei în care reclamantul a fost asociat și administrator (a se vedea operațiunile aferente anului 2014). Așadar, elementul necesar și determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua- credința, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul administratorilor și asociaților. În acest sens, recurentele pârâte au arătat că reaua-credință a reclamantului reiese din faptul că acesta, în calitate de fost administrator, a răspuns foarte vag și fără să prezinte documente prin care să-și dovedească susținerile astfel încât nu a respectat art. 10 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care îl obligă să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realității, și prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în materie penală și procesual penală, precum și să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităților ce îi stau la dispoziție. Recurenta nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatului-reclamant, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, se observă că intimatul-reclamant s-a prezentat la solicitarea organului fiscal la sediul acestuia, răspunzând tuturor întrebărilor care i-au fost adresate, depunând ulterior înscrisuri prin care a dovedit l-ă împuternicit pe numitul C. cu drept de primă semnătură în ceea ce privește operarea în contul societății deschis la F., precum și dotații prin care dovedea că a fost audiat în calitate de martor în dosarele penale instrumentate în legătură cu relațiile comerciale derulate de societatea B. S.R.L. (aspect confirmat și de adresele de răspuns depuse la filele x din prezentul dosar). Curtea reține că, așa cum dispune în mod expres art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, reaua credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că reclamantul a fost de rea credință, dedusă dintr-o trimitere la dispozițiile din Legea 31/1990 ce reglementează răspunderea administratorului societății comerciale, în lipsa unor împrejurări concrete, pertinente, legate de conduita reclamantului în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale, nu este suficientă pentru a se reține îndeplinită această condiție. Mai mult decât atât, reclamantul a avut calitatea de asociat și administrator al societății B. S.R.L. în perioada 19.01.2015 -07.07.2016, iar depunerea declarațiilor fiscale până în luna iulie 2016 a fost confirmată de organul fiscal. Este mai mult decât evident că, prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial orice fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale si care sunt săvârșite cu rea-credință, nefiind sancționată orice politică managerială deficitară. Cum pârâtele nu au probat reaua-credință a reclamantului, în mod temeinic și legal, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită o condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea solidară a administratorului în ipoteza prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. și) d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Înalta Curte are în vedere faptul că, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, nu se indică în concret și nu se dovedește faptul că reclamantul a acționat în vreun fel cu rea-credință, recurenta făcând doar a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității și fapta reclamantului. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile pârâtelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.