ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6169/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, anularea deciziei nr. 432508/07.09.2015 privind atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003, precum și a titlurilor executorii nr. x/1.10.2015, respectiv nr. x/6.07.2016.

Prin sentința civilă nr. 9 din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

În susținerea motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică, în sensul că potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018 (în vigoare din 2.08.2018), litigiile care privesc sume de până la 3.000.000 RON se soluționează în fond de către tribunal. În cauză, cuantumul sumei în discuție este inferioară acestei valori, astfel că era competent să soluționeze cauza Tribunalulul București, iar nu Curtea de Apel București.

În susținerea motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanța de fond nu a avut vedere că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu mai sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. De altfel, și anterior acestei modificări, Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat prin numeroase decizii de speță că acțiunea adresată instanței nu poate fi interpretată ca o cerință extrem de formalistă, de natură să împiedice sau să limiteze accesul la instanța de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant susține că judecătorul fondului, însușindu-și punctul de vedere al organului fiscal, a reținut greșit că reclamantul nu a atacat inclusiv decizia de soluționare a plângerii prealabile, deși aceasta din urmă a fost respinsă, ca tardivă, iar contestația se referea, în principal, la motivele pentru care o asemenea concluzie este greșită.

Mai arată că judecătorul a refuzat, practic, să judece pe fond speța, împiedicându-i, astfel, accesul la judecată și dreptul de a beneficia de un dublu grad de jurisdicție.

Legal citată, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate, în principal, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/07.09.2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanțe în sumă de 1.343.677 RON, reprezentând obligații fiscale restante ale societății.

Prima instanță, admițând excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Reclamantul a criticat această soluție, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., este de observat că reclamantul este cel care a formulat cererea de chemare în judecată la o instanță pe care o apreciază, prin motivele de recurs, necompetentă.

Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi primite argumentele prezentate de recurentul-reclamant în susținerea acestuia, întrucât, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 26.09.2017), "(...) (litigiile n.n.) privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Astfel, instanța de recurs constată că instanța competentă să soluționeze fondul acțiunii deduse judecății este curtea de apel, argument pentru care motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.

De altfel, chiar reclamantul a solicitat, prin răspunsul la întâmpinarea formulată în fața instanței de fond de pârâtă, dar și prin concluziile orale de la termenul de dezbateri din 8.01.2019, respingerea excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, apreciind că acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei, în conformitate cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că, până la soluționarea litigiului în primă instanță (8.01.2019), Legea nr. 212/25.07.2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018 și a intrat în vigoare în data de 2 august 2018.

Însă, potrivit art. 24 din C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar potrivit art. 25 alin. (1) din același Cod, "(1) Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.".

De asemenea, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că:

"(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Față de dispozițiile legale menționate, competența instanței de contencios administrativ trebuie stabilită în raport cu norma de competență în vigoare la data sesizării acesteia.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul a sesizat instanța de judecată la data de 26.09.2017, astfel că nu sunt aplicabile cauzei prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, în vigoare din 2.08.2018, după cum în mod greșit apreciază recurentul-reclamant.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile formulate de reclamant din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, soluția primei instanțe de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative incidente în cauză.

Prima instanță a reținut, în esență, că autoritatea nu a soluționat contestația pe fondul său, iar reclamantul nu a contestat decizia de soluționare a contestației și nu a invocat nici un motiv de nelegalitate cu privire la soluția de respingere ca tardivă a contestației administrativ-fiscale, astfel încât, cererea de chemare în judecată prin care se solicită anularea deciziei de angajare a răspunderii, respectiv soluționarea de către instanță a fondului contestației, nu este admisibilă.

Validând un astfel de raționament, judecătorul fondului a procedat corect, întrucât normele de procedură fiscală determină un anumit obiect al recursului administrativ, precum și al contestației deduse judecății în fața instanței de contencios administrativ competentă.

Astfel, art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că:

"(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii."

Totodată, la art. 210 din același act normativ se arată că:

"(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz.

(2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac."

În art. 218 alin. (2) se menționează că:

"(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în condițiile legii."

Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate mai sus, instanța de recurs reține că nu poate fi contestată direct la instanța de contencios administrativ decizia de angajare a răspunderii.

Tocmai în ideea garantării liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României, s-a prevăzut și în materia contenciosului administrativ fiscal, după exercitarea procedurii administrative prealabile a contestației împotriva actului administrativ fiscal, posibilitatea aducerii conflictului în fața judecătorului.

Aceasta însă nu înseamnă că decizia de angajare a răspunderii poate fi contestată de sine stătător la instanță, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la instanța de contencios administrativ poate fi atacată doar decizia (dispoziția) dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal, după contestarea acestuia în procedura recursului administrativ reglementată de art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală.

În speță, așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-reclamant a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de angajare a răspunderii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, iar prin decizia nr. 2815/20.03.2017, emisă de ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, contestația a fost respinsă ca tardiv introdusă.

Cu toate acestea, după cum în mod pe deplin justificat a arătat prima instanță, reclamantul a înțeles să atace exclusiv decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/07.09.2015, nu și decizia nr. 2815/20.03.2017, prin care organul de soluționare a respins contestația ca fiind nedepusă în termen, iar din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu poate fi decelat vreun motiv de nelegalitate cu privire la cea din urmă decizie, contrar susținerilor recurentului-reclamant.

Ca atare, ceea ce poate forma obiectul controlului instanței de contencios administrativ, în raport de dispozițiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003, este numai decizia de soluționare a contestației administrative astfel că, în contextul în care recurentul-reclamant nu face dovada că a învestit instanța cu o astfel de decizie, Înalta Curte constată că acțiunea sa este inadmisibilă.

Referirile recurentului-reclamant la prevederile Legii nr. 554/2004 nu influențează modalitatea de soluționare a cauzei, dat fiind faptul că legea anterior menționată constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, iar normele de procedură cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au caracter de norme speciale și, în consecință, derogă de la dreptul comun, impunând condiții specifice pentru exercițiul acțiunii în contencios fiscal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 9 din 8 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.