ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4678/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, precizată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu, și B. S.R.L. - în faliment, a solicitat anularea Deciziei nr. 1430/07.02.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.07.2016; anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, înregistrată la Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ilfov sub nr. x/18.07.2016; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar. Prin sentința civilă nr. 6032 din data de 17.10.2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată la data de 12.03.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2341 din data de 2 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a nulității acțiunii pentru nemotivare, invocate de pârâta B. S.R.L.; a respins ca tardivă completarea motivelor de nelegalitate în ceea ce privește aspectele referitoare la necompetența organelor fiscale; a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C., D., a anulat Decizia nr. 1430/07.02.2017 de soluționare a contestației, emisă de DGRFP București și, analizând pe fond raportul juridic fiscal, a anulat Decizia 6014650/18.07.2016 de angajare a răspunderii personale, emisă de AJFP Ilfov; a obligat pârâtele DGRFP București și AFFP Ilfov să achite reclamantului suma de 5187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și taxă judiciară de timbru.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 2341 din data de 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prima instanță a dat o interpretare greșită și parțială probelor instrumentate, respectiv a prevederilor art. 25, alin. (2), lit. b) și d), alin. (2)^1 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.2. și pct. 3.5., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare potrivit cărora, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: lit. b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; lit. d) administratorii sau orice alte persoane care cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; alin. (2) 1 pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolventei răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații. În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, audierea se consideră îndeplinită prin refuzul explicit de prezentare, sau neprezentarea, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite de organul fiscal, fără a se întrerupe procedură de angajare a răspunderii solidare. Prin Rezoluția nr. 3906/22.02.2013 în dosarul nr. x/13.02.2013 pronunțată de către Oficiul National al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov a fost admisă cererea de depunere și menționare acte privind demisia reclamantului A. din calitatea de reprezentant legal al E., care este administrator al S.C. B. S.R.L., astfel că, de la data de 22.02.2013 încetează, de drept, calitatea de reprezentant al dl. A.. Faptul că societatea nu a efectuat nici o plată în contul datoriei din proprie inițiativă, denotă reaua-credință manifestată de asociați și administratori în gestionarea societății și a respectării obligațiilor fiscale. De asemenea, art. 25 alin. (2) lit. b), lit. c) și lit. d) și alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prevede următoarele: "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;" (5) "Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare." Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că în mod netemeinic s-a dispus obligarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 5.187 RON, pentru următoarele motive: Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. De asemenea, nici aspecte privind reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina recurentei-pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil (hotărârea în cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă), cererea nr. x/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. (54). În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beleyer împotriva Italiei (satisfacție echitabilă), nr. 33202/96, hotărârea din 28 mai 2002, alin. (27). În continuare, recurenta-pârâtă critică sentința civilă sub aspectul obligării AJFP Ilfov la plata cheltuielilor de judecată invocând și Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituțională a reținut prerogativa instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațional convenit, prin prisma proporționalității sale cu complexitatea activității depuse este una constituțională. Față de toate aceste aspecte se poate observa că instanța de judecată, în speța de față, prin acordarea cheltuielilor, în cuantum de 5.187 RON, nu a ținut seama de jurisprudența C.E.D.O. în această materie, care a statuat că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare si care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1430/07.02.2017 emisă de Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.07.2016; anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, înregistrată la Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ilfov sub nr. x/18.07.2016. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Decizia nr. 1430/07.02.2017 de soluționare a contestației, emisă de DGRFP București și, analizând pe fond raportul juridic fiscal, a anulat Decizia 6014650/18.07.2016 de angajare a răspunderii personale, emisă de AJFP Ilfov; a obligat pârâtele DGRFP București și AFFP Ilfov să achite reclamantului suma de 5187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și taxă judiciară de timbru. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin criticile formulate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) și d), alin. (2) 1 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.2. și pct. 3.5., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, critici ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv de recurs nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că organul fiscal nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă privind îndeplinirea de către reclamant a condițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) și c) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care prevăd că pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale." Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă fără putință de tăgadă faptul că, pentru atragerea răspunderii solidare persoana vizată trebuie să dețină una dintre calitățile prezentate mai sus, precum și exercitarea cu rea-credință a mandatului. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete din care să rezulte modul defectuos al interpretării dispozițiilor legale incidente în cauză. Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă susține că obligațiile fiscale restante la data întocmirii procesului-verbal de insolvabilitate în sumă de 4.606.842 RON provin din timpul exercitării mandatului intimatului-reclamant A., iar afirmațiile instanței de fond în sensul că "organul fiscal omite a constata că ambele deconturi de TVA, declarația 300, menționată au fost depuse după data de 01.12.2012 când a devenit efectivă demisia depusă ... nu mai avea nicio calitate în cadrul contribuabilului" este total eronată. Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 18.07.2016, organul fiscal a reținut că debitul reprezentând TVA, în sumă totală de 2.993.867 RON, provine din deconturile de TVA (D300), depuse de contribuabil pentru luna decembrie 2012 și luna aprilie 2013, însă ambele deconturi de TVA (D300) menționate au fost depuse de contribuabilul S.C. B. S.R.L. după data de 01.12.2012 când a devenit efectivă demisia depusă de intimatul-reclamant. Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că intimatul-reclamant nu mai avea nicio calitate în cadrul contribuabilului la data de 25.01.2013, termenul legal de depunere a decontului de TVA (D300) pentru luna decembrie 2012 sau la data de 25.05.2013, termenul legal de depunere a decontului de TVA (D300) pentru luna aprilie 2013. De asemenea, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a prezentat vreun document din care să rezulte că intimatul-reclamant, în calitate de reprezentant legal al societății debitoare, s-a sustras inspecției fiscale, a ascuns cu rea-credință activele societății debitoare, a manifestat dezinteres în îndeplinirea obligațiilor fiscale și nu a efectuat plata obligațiilor fiscale, conform declarațiilor depuse în perioada 25.12.2012-25.04.213, cu atât mai mult cu cât perioada de referință este ulterioară momentului demisiei, iar acesta nu mai avea nicio calitate în cadrul societății debitoare. Relevant este și faptul că, între intimatul-reclamant A. și S.C. B. S.R.L. nu a existat un raport juridic direct, având în vedere că asociat unic al S.C. B. S.R.L. este societatea E., reprezentată în mod legal prin directorul F., iar prin mandatul de reprezentare intimatul-reclamant a avut puteri limitate la actele pe care administratorul i le indica a fi efectuate, în timp ce puterile depline de administrare au rămas ale administratorului E., pe toată durata mandatului său. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 3 din 20.01.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală. De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. și o va admite, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE,