ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4690/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 21 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF București - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_VEF 5947/24.11.2017 și a Procesului-verbal privind impozitul pe venitul estimat stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. A_VEF 5781/16.11.2017, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 32 din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității invocate de pârâtă prin întâmpinare;

- a respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. A_VEF 5781/16.11.2017 ca inadmisibilă;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_VEF 5947/24.11.2017 și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 32 din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința respingerii în tot a contestației formulată de către reclamantul A., ca neîntemeiată, inclusiv a cheltuielilor de judecată acordate.

Recurenta-pârâtă apreciază că sentința civilă recurată este netemeinică și nelegală deoarece, contrar celor reținute de către instanța de fond, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, contestată în cauză, a fost motivată în concordanță cu dispozițiile legale incidente în speță.

Astfel, consideră că dispunerea măsurilor asigurătorii s-a efectuat cu respectarea reglementărilor legale incidente, iar decizia atacată respectă atât din punct de vedere al formei, cât și a conținutului, Legea nr. 207/2015 și Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 2605/2010.

Recurenta-pârâtă susține că legiuitorul nu a impus dovedirea pericolului prin acte si fapte concrete, iar acțiunile contestatorului creează suspiciuni cu privire la existența pericolului instituit de art. 213 din Legea nr. 207/2015.

Cu toate acestea, arată că existența indiciilor de sustragere și ascundere a patrimoniului, prin risipirea și ascunderea dolosivă a activelor, este demonstrată de acțiunile debitorul, care, pe parcursul acțiunii de control a procedat atât la golirea conturilor bancare cât și la vânzarea bunurilor imobile.

De asemenea, apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, ar fi trebuit respins capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că, în situația admiterii în parte a acțiunii, cheltuielile de judecată nu se pot admite în întregime, ci proporțional cu culpa procesuală, iar în aceste condiții devin aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, apreciază că, având în vedere cuantumul disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ar fi trebuit să fie aplicate dispozițiile art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de sentința recurată și de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, cu prioritate, constată că recurenta-pârâtă, deși nu a indicat în mod expres motivul de recurs incident în calea de atac exercitată, a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs care nu este incident în cauză.

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

Analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind faptul că, în urma verificării situației fiscale a reclamantului s-a constatat că acesta a cheltuit semnificativ mai mult decât veniturile declarate ceea ce denotă un comportament fiscal ce prezintă risc de nedeclarare, neachitare, sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, iar în subsidiar că nu și-a îndeplinit obligația de cooperare cu organul de control pentru stabilirea corectă a situației fiscale și a făcut afirmații nesusținute de probe, cu scopul de a ascunde sursa venitului și de a denatura constatările fiscale.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamantul ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, invocarea, în cuprinsul deciziei contestate, a lipsei de loialitate a reclamantului și enumerarea mai multor situații din care ar rezulta lipsa de colaborare la determinarea stării de fapt fiscale reale, deși poate exprima o atitudine necorespunzătoare, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitorului.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantului, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantului, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantului reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probațiune la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că reclamantul deținea la momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în participație de 100%, societatea B. S.R.L., care, potrivit extraselor bilanțiere pentru anii 2013 - 2016, înregistrau niște parametri economici foarte buni, iar din balanța analitică a societății de la 31 decembrie 2017, reiese că aceasta deținea un patrimoniu consistent, cu terenuri în valoare de peste 5 milioane RON, construcții de peste 8 milioane RON, instalații și mijloace de transport de peste 29 milioane RON, precum și stocuri de peste 15 milioane RON. Așadar, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantului, raportat la patrimoniul acestuia, așa cum se prefigurează după efectuarea controlului, care a avut loc în perioada 14 decembrie 2016 - 27 noiembrie 2017, nu sunt de natură să susțină un pericol concret și obiectiv în sensul existenței unor indicii că acesta urmează să se sustragă prin fapte dolosive de la plata creanțelor fiscale, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

Înalta Curte constată și că susținerile recurentei-pârâte referitoare la acțiuni ale debitorului, care în timpul acțiunii de control ar fi procedat la golirea unor conturi bancare și la vânzarea unui imobil, nu se regăsesc nici în cuprinsul deciziei contestate și nici în apărările formulate de către aceasta la fondul cauzei. În plus, raportat la bunurile supuse indisponibilizării, așa cum sunt individualizate în decizia de luare a măsurilor asigurătorii, rezultă că înstrăinarea unui imobil, în condițiile în care intimatul-reclamant are indisponibilizate un număr de 19 imobile ori efectuarea de către acesta a unor operațiuni cu privire la unul din cele 8 conturi urmărite, nu poate conduce la concluzia existenței unei intenții de înstrăinare a activelor în vederea periclitării sau îngreunării colectării creanțelor fiscale.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantului, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută.

Înalta Curte va respinge ca nefondate și criticile referitoare la cheltuielile de judecată. Astfel, constată că intimatul-reclamant a făcut dovada efectuării acestora, la dosarul instanței de fond regăsindu-se dovezile de achitare a taxei de timbru achitate, în cuantum de 100 RON, iar la dosarul instanței de fond, factura și ordinul de plată prin care se face dovada onorariului avocațial în cuantum de 10.000 RON. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de fond a avut în vedere la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, atât activitatea prestată de avocatul intimatului-reclamant, raportat la complexitatea cauzei, precum și împrejurarea că prin soluția pronunțată s-a admis numai unul dintre capetele de cerere ale acțiunii formulate, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. a obligat pârâta să achite doar 5.000 RON din cuantumul total al cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite de către reclamant.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal împotriva sentinței civile nr. 32 din 19 februarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.