ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6969/2020

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2015 pe rolul Curții de Apel Oradea, la nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se constate intervenită prescripției creanței în cuantum de 976.871 RON aferentă Raportului de inspecție fiscală nr. 75.583/10.08.2004 și a dobânzilor și penalităților aferente acestei creanțe, în cuantum de 5.466.788 RON.

Ulterior, prin cererea completatoare depusă la data de 07.01.2016, reclamanta a solicitat, ca urmare a constatării intervenirii prescripției, anularea actului administrativ fiscal nr. x/29.10.2015 emis de către ANAF, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, Serviciul Fiscal Orășenesc Beiuș și obligarea organului fiscal să emită actele administrativ-fiscale aferente, potrivit prevederilor art. 130.1. din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003), în vederea scăderii din evidența analitică pe plătitori a creanțelor fiscale pentru care s-a împlinit termenul de prescripție.

Prin sentința nr. 282 pronunțată la data de 22 decembrie 2016, Curtea de Apel Oradea a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă în ceea ce privește al doilea capăt de cerere și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. privind anularea adresei nr. x/29.10.2015 emise de pârâtă. A respins restul excepțiilor invocate de pârâtă. A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în ceea ce privește primul capăt de cerere și a constatat intervenită prescripția executării silite a creanței în cuantum de 977.841 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/12.08.2004 emisă de pârâtă, precum și a dobânzilor și penalităților aferente în cuantum de 5.466.788 RON.

Prin Decizia nr. 1148 pronunțată la data de 16 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj Napoca, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva sentinței nr. 282 din 22 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a apreciat drept întemeiat motivul de ordine publică referitor la nesemnarea minutei, în condițiile în care acest act procedural nu poartă semnătura judecătorului care a soluționat cauza.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 28 septembrie 2018.

Prin sentința nr. 19 din data de 6 februarie 2019, Curtea de Apel Oradea a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu privire la actul emis de Serviciul Fiscal Orășenesc Beiuș - adresa nr. x/29.10.2015 și în consecință a respins ca inadmisibil capătul de cerere modificată privind anularea adresei. A respins ca neîntemeiate exceptia lipsei de obiect și excepția inadmisibilității cererii, prin raportare la petitul doi al acțiunii modificate a reclamantei, ambele invocate de pârâtă prin întâmpinare. A respins ca neîntemeiată exceptia prescriptiei dreptului de a cere executarea silita. A respins ca nefondată cererea în contencios administrativ formulată și completată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței, iar în rejudecare admiterea cererii formulate.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin raportare la prevederile art. 174 și urm. coroborate cu art. 425 lit. b) din C. proc. civ., a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, excluderea de la aplicare în mod greșit a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 133 lit. c) și art. 132 din O.G. nr. 92/2003.

Cu privire la motivul de casare de la art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deși instanța de fond reține atât instituția suspendării curgerii termenului prescripției, precum și instituția întreruperii termenului prescripției, reglementate la art. 132 și 133 din O.G. nr. 92/2003, aspecte generale care în opinia acesteia sunt apte de a întrerupe sau a suspenda prescripția; pentru a reține incidența acestor instituții instanța de fond era obligată să indice în mod expres actul întreruptiv/suspensiv al prescripției, precum și indicarea expresă a momentului la care a operat și, așa cum a arătat, nu au existat acte de executare care să fie susceptibile de întreruperea prescripției, având în vedere că documentele depuse în probațiune de către pârâtă vizează alte creanțe fiscale.

Acest motiv de recurs este incident în situația în care lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială. Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului. fără să se constate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare. Astfel, instanța de fond nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la faptul că documentele depuse la dosarul cauzei nu sunt în măsură să întrerupă prescripția, astfel cum a indicat și cum a fost reținut și în primul ciclu procesuali.

Pârâta a indicat că pentru debitele restante aferente TVA s-a emis somația nr. x/02.09.2013 și titlul executoriu nr. x/02.09.2013 pentru suma de 57.754 RON reprezentând dobânzi și penalități aferente TVA; în cuprinsul întâmpinării și a notelor scrise pârâta menționează că organul fiscal a emis acte de executare silită, și anume: somația nr. 1055/10.09.2004, somația nr. 22469/26.11.2007, somația nr. 24006/28.32.2007, somația nr. 19436/23.06.2010, somația nr. 20090/29.06.2010, nr. x/02.09.2013, precum și adresa de înființare a popririi nr. 19.283/22.05.2014, însă: somația emisa în 2004 nu este în măsură să întrerupă termenul de prescripție, câtă vreme, în acest caz, cursul precripției începe să curgă abia din 01.01.2005; somațiile și titlurile executorii emise de pârâtă și atașate la dosar vizează accesorii calculate cu privire la obligațiile principale care se regăsesc în cuprinsul deciziilor de la filele x; la filele x, pârâta a depus mai multe decizii de soluționare a contestației care vizează tot obligații de plată accesorii reținute în sarcina reclamantei. De asemenea, în ceea ce privește ultimul act de executare invocat de către pârâtă, adresa de înființare a popririi nr. 19283/22.05.2014, a fost emisă ulterior împlinirii termenului de prescripție; aceeași este situația și în ceea ce privește procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate din data de 21.07.2014. precum și adresa invocată de către pârâtă cu privire la facilitățile fiscale nr. 14/06.11.2015, fîind acte ulterioare împlinirii termenului de prescripție.

De asemenea, instanța nu a motivat aspectele cu privire la cauzele de suspendare a cursului prescripției, precum și motivele invocate, respectiv că, potrivit documentelor depuse la dosarul cauzei, decizia nu a fost suspendată până la momentul soluționării cererii de revizuire de către ICCJ, astfel încât cursul prescripției a curs în această perioadă în care pârâta nu și-a urmărit creanța. Fiecare act întreruptiv sau suspensiv ar fi trebuit indicat expres cu număr, obligația consemnată în respectivul act, data documentului, dovada comunicării, etc.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5) din C. proc. civ., care include toate neregularitățile procedurale ce atrag sancțiunea nulității, precum și nesocotirea principiilor fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează într-un alt motiv de recurs, instanța de fond nu a arătat rațiunea pentru care a reținut cauzele de întrerupere șî suspendare a prescripției și nu a arătat de ce a exclus apărările sale prin care a arătat expres faptul că documentele menționate de către pârâtă nu sunt în măsură să producă aceste efecte, încălcând astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) sancționate cu nulitatea, care se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța nu a indicat considerentele pentru care a respins aspectele invocate cu privire la împlinirea termenului prescripției, precum și a faptului că nu au existat acte întreruptive, și nici nu a indicat în mod expres care au fost probele în baza cărora a reținut actele întreruptive de prescripție, indicând doar la nivel general că în anul 2010-2014 pârâta a dovedit acest aspect prin somații, poprire. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat două principii fundamentale ale procesului civil, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a arătat că în mod complet eronat instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii cu referire la actul emis de către Serviciul Orășenesc Beiuș, adresa nr. x/29.10.2015, și a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a acestui act. Adresa emisă de către ANAF, prin care a refuzat să constate intervenirea prescripției, este un act administrativ, fiind în măsură să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004.

Recurenta a arătat că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 133 lit. c) și art. 132 din O.G. nr. 92/2003. Termenul de prescripție prevăzut la art. 131 se întrerupe pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită. Astfel, pentru a se reține incidența acestui text de lege era imperativ ca instanța să indice care este actul de executare îndeplinit în cauză, data la care i-a fost comunicat, obligațiile cuprinse în actul de executare, data la care s-a întrerupt prescripția, aceasta cu atât mai mult cu cât a indicat expres că documentele depuse în probațiune fac referire la alte creanțe, aspect reținut în primul ciclu procesual și de către instanța de fond. Aceleași argumente sunt valabile și pentru reținerea în mod eronat de către instanța de fond a prevederilor art. 132 din O.G. nr. 92/2003 cu privire la suspendarea termenului prescripției, aceasta neindicând în baza căror documente a reținut că a fost afectată de cauze de suspendare până în cursul anului 2010, când s-a definitivat litigiul pentru exonerarea reclamantei de obligația de plată stabilită prin decizia de impunere x/12.08.2004, prin respingerea pretenției formulate.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că pe durata procesului având ca obiect anularea Deciziei nr. 358/11.11.2004 emisă de Direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt până la data de 9 februarie 2010, prin Decizia nr. 2991 din data de 11 mai 2005 pronunțată în dosar nr. x/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar referitor la excepția inadmisibilității cererii cu privire la adresa nr. x/29.10.2015, întrucât cuprinsul adresei nu prezintă valențe de a naște, modifică sau stinge raportul juridic dintre părți, nu se poate atribui înscrisului calitatea de act administrativ în sensul legii.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", care vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, și art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", sunt nefondate.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, din examinarea sentinței recurate rezultă că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru respingerea acțiunilor conexe, nu cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Obligația de motivare nu impune și o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea asupra acestora și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar și precis, a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a dispozițiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a instanța a admis sau a respins cererile părților, analiza argumentelor relevante invocate de părți și expunerea concretă a motivelor de fapt și de drept.

Instanța de fond, în rejudecare după casare, a reținut situația de fapt din probele administrate, dispozițiile legale, a examinat cu prioritate exceptia lipsei de obiect a cererii și excepția inadmisibilității cererii privind adresa nr. x/29.10.2015 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Beiuș, cu aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În aplicarea dispozițiilor art. 127, 128 și 129 din O.G. nr. 92/2003 (în vigoare la momentul emiterii actelor contestate), art. 16, 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, instanța de fond a reținut că, pe durata procesului având ca obiect anularea Deciziei nr. 358/11.11.2004 emisă de Direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF și exonerarea reclamantei S.C. A. S.R.L de obligația de plată stabilită prin Decizia de impunere x/12.08.2004, cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt până la data de 9 februarie 2010, executarea Deciziei nr. 358/11.11.2004 fiind suspendată prin Decizia nr. 2991 din data de 11 mai 2005 pronunțată în dosar nr. x/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul reclamantei și a dispus suspendarea deciziei "până la soluționarea dosarului pe fond"; a reținut că, prin adresa nr. x/22.05.2014, reclamantei i s-a comunicat instituirea măsurii popririi asupra sumelor existente în conturile deținute, prin procesul-verbal nr. x/21.07.2014 reclamanta a fost declarată în stare de insolvabilitate și s-a luat decizia angajării răspunderii solidare a administratorului statutar, prin adresa nr. x/06.11.2015 reclamanta sesiza pârâtele cu solicitarea de a beneficia de facilitățile fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 44/2015; a constatat că pârâta a dovedit prin înscrisurile depuse că a efectuat împotriva reclamantei acte de executare silită (somații, poprire), finalizate prin întocmirea actului de constatare a insolvabilității contribuabilului, împrejurări care intră sub incidenta art. 133 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 (in vigoare la momentul începerii executării silite).

Din examinarea sentinței recurate rezultă că instanța de fond a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a constatat inadmisibilitatea, respectiv netemeinicia cererilor formulate de reclamantă, în baza dispozițiile legale incidente, pe care le-a interpretat și aplicat raportat la situația de fapt. Împrejurarea că, în considerentele hotărârii, argumentele de fapt și de drept nu sunt prezentate în modalitatea dorită de către reclamantă, nu reprezintă un motiv de nelegalitate și nu înseamnă că hotărârea nu a fost motivată.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, apărările formulate, probele administrate, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru respingerea acțiunii, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nici principiile fundamentale ale procesului civil privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

În ceea ce privește adresa nr. x/29.10.2015 emisă de Serviciul Orășenesc Beiuș, în mod corect instanța de fond a constatat că nu este act administrativ, susținerile recurentei reclamante privind faptul că adresa este act administrativ, fiind în măsură să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, sunt nefondate, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin adresa nr. x/29.10.2015, ca urmare a cererii depusă de reclamantă, care solicita să se constate prescripția, argumentat de faptul că sunt îndeplinite prevederile art. 131 alin. (1) și art. 134 din Codul de procedură fiscală, coroborate cu pct. 130.1 din Normele de punere în aplicare a Codului de procedură fiscală, i s-a comunicat acesteia că, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedura fiscală, prescrierea debitelor începe de la 01.01.2013, iar potrivit art. 133 lit. c) din Codul de procedură fiscală, debitele nu sunt prescrise.

Actul administrativ, definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", este forma juridică principală a activității autorităților publice și constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în realizarea puterii publice.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Răspunsul organului fiscal la solicitarea reclamantei nu dă naștere, nu modifică și nu stinge drepturi și obligații între părți cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită. Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale este reglementat de normele O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar împlinirea acestuia se stabilește cu aplicarea dispozițiilor legale, raportat la situația de fapt care privește titlul executoriu și executarea silită.

Sunt nefondate și motivele de recurs privind aplicarea greșită a prevederilor din O.G. nr. 92/2003 privind prescripția dreptului la executarea silită a creanțelor fiscale.

Reclamanta a solicitat să se constate intervenită prescripția creanței în cuantum de 976.871 RON, reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere nr. x/12.08.2004 emisă de pârâta ANAF - DGFP Bihor - Activitatea de inspecție fiscală, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 75.583/10.08.2004, și a dobânzilor și penalităților aferente acestei creanțe, în cuantum de 5.466.788 RON.

Reclamanta a formulat contestatie administrativ fiscală împotriva Deciziei de impunere nr. x/12.08.2004, respinsă prin Decizia nr. 358/11.11.2004 emisă de Direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF.

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/12.08.2004 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 358/11.11.2004 reclamanta a formulat acțiune în anulare și cerere de suspendare a executării, înregistrate la data de 16.12.2004, sub dosar nr. x/2004, pe rolul Curții de Apel Oradea.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2005, pronunțată în dosar nr. x/2004, instanța a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 358/11.11.2004 formulată de reclamantă.

Împotriva acestei încheieri S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, soluționat prin Decizia nr. 2991 din data de 11 mai 2005 pronunțată în dosar nr. x/2005, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul, casată încheierea atacată și s-a dispus "suspendarea deciziei nr. 358 din 11 noiembrie 2004 emisa de Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 9 din Legea 29/1990, până la soluționarea dosarului pe fond".

Dosarul nr. x/2004 a fost soluționat pe fond prin sentința nr. 307 din data de 7 noiembrie 2005, prin care Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea reclamantei. Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat recurs, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2005, prin Decizia nr. 3451 din data de 20 septembrie 2007, prin care s-a dispus respingerea recursului declarat de S.C. A. S.R.L.

Împotriva Deciziei nr. 3451 din data de 20 septembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a formulat contestație în anulare, soluționată în dosar nr. x/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2501 din data de 17 iunie 2008, prin care s-a dispus admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 14 octombrie 2008. Prin Decizia nr. 3065/21.10.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus rejudecarea fondului, cu trimitere către Curtea de Apel Oradea.

Prin sentința nr. 57 din data de 23 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2008, în rejudecare după casarea cu trimitere, s-a dispus admiterea acțiunii și "anularea totală a deciziei nr. 358/11.11.2004 a Direcției de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și exonerarea societății reclamante de obligația de plată a sumei de 32.535.228.426 RON stabilită prin Decizia de impunere nr. x/12.08.2004 încheiată de către organele fiscale (...). Anulează Decizia de impunere nr. x/12.08.2004 emisă de A.N.A.F București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ce privește obligarea reclamantei la plata sumelor menționate".

Împotriva sentinței nr. 57/23.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2008, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a declarat recurs.

Recursul a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 675 pronunțată la data de 9 februarie 2010 în dosar nr. x/2008, prin care instanța de recurs "modifică, în tot sentința atacată și, în fond, respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.".

Împotriva Deciziei nr. 675 din data de 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a mai formulat și contestație în anulare, respinsă, însă, prin Decizia nr. 2087/7.04.2011 pronunțată în dosar nr. x/2010 de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și revizuire, respinsă, de asemenea, prin Decizia nr. 1917/5.04.2012 pronunțată în dosar nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Raportat la situația de fapt reținută și dispozițiile legale aplicabile, art. 127, art. 128 și art. 129 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare incidentă în cauză, instanța de fond a respins în mod întemeiat cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 127 (ulterior, ca urmare a republicării, art. 128, art. 131) din Codul de procedură fiscală, care prevede că "(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept", dreptul de a cere executarea silită a creanței fiscale stabilite prin decizia de impunere a început să curgă la data de 1 ianuarie 2005.

Conform art. 184 (ulterior, ca urmare a republicării, art. 185, art. 215) din Codul de procedură fiscală, "(1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal".

Termenul de prescripție s-a întrerupt, însă, la data de 11.05.2005, data pronunțării de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. x/2005, a Deciziei nr. 2991/11.05.2005, prin care a fost admis recursul împotriva încheierii din data de 14 februarie 2005 pronunțată in dosar nr. x/2004 (prin care Curtea de Apel Oradea a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 358/11.11.2004 formulată de reclamantă), a fost casată încheierea atacată și s-a dispus "suspendarea deciziei nr. 358 din 11 noiembrie 2004 emisa de Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 9 din Legea 29/1990, până la soluționarea dosarului pe fond".

Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a fost suspendat potrivit dispozițiilor art. 128 (ulterior, ca urmare a republicării, art. 129, art. 132) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care prevăd că "Termenul de prescripție prevăzut la art. 127 se suspendă: (...) b) în cazurile și în condițiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanța judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii".

Suspendarea cursului prescripției a durat până la data 9.02.2010, data pronunțării de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. x/2008, a Deciziei nr. 675, irevocabilă, prin care a fost admis recursul, modificată în tot sentința pronunțată ca urmare a anulării (în contestație în anulare) deciziei pronunțate în recursul împotriva primei sentințe pronunțate în cauză, și, în fond, respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

În acest sens, se reține faptul că prin Decizia nr. 1947/02.04.2009, prin care a fost respins recursul formulat împotriva sentinței nr. 202/19.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin care, la cererea reclamantei, au fost anulate Deciziilor nr. 93/20.03.2008 și nr. 22616/28.11.2007 privind stabilirea în sarcina reclamantei a obligațiilor de plată accesorii, constând în dobânzi și penalități de întârziere în sumă de 1.029.693 RON, pentru neachitarea în termen a TVA în cuantum de 977.840 RON stabilit prin Decizia de impunere nr. x/12.08.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în condițiile în care cauza având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/12.08.2004 se afla în rejudecare, după admiterea contestației în anulare, că "Suspendarea Deciziei nr. 2991/2005 a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea fondului, definitiv și irevocabil în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004. Așa fiind, corect a reținut Curtea de Apel București că fiind suspendată executarea deciziei de impunere, este suspendată și obligația de plată TVA-ului". Deciziile nr. 93/20.03.2008 și nr. 22616/28.11.2007, privind stabilirea în sarcina reclamantei a obligațiilor de plată accesorii, au fost emise de organele fiscale în perioada cuprinsă între data deciziei pronunțate în recurs și data admiterii contestației în anulare, și au fost anulate întrucât "acțiunea formulată împotriva Deciziei nr. 75631/2004 nu a fost soluționată în fond și executarea acestei decizii a fost suspendată prin hotărâre judecătorească irevocabilă", astfel că "nu se pot percepe de către pârâtă dobânzi și penalități de întârziere aferente acestei taxe - ca debit principal".

În conformitate cu dispozițiile art. 15 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, care prevăd că "După încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare", cursul termenului de prescripție de 5 ani, care a început să curgă la data de 1.01.2005, a fost suspendat la data de 11 mai 2005, iar suspendarea a durat până la data de 9 februarie 2010, când prescripția și-a reluat cursul, urmând a fi socotit și timpul curs de la 1.01.2005 la 10.05.2005.

În aceste condiții, termenul de prescripție de 5 ani nu era împlinit la data comunicării de către organele fiscale a adresei nr. x/22.05.2014 privind instituirea măsurii popririi asupra sumelor existente în conturile deținute de reclamantă; aceasta a întrerupt termenul de prescripție (celelalte acte de executare invocate fie au fost emise anterior începerii termenului de prescripție, fie nu vizează obligațiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2004), în conformitate cu dispozițiile art. 129 (ulterior art. 130, 133) alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "Termenul de prescripție prevăzut la art. 127 se întrerupe: (...) c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită", iar potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, "Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe sa curgă o nouă prescripție. În cazul când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecata ori de arbitrare sau printru-un act începător de executare, nouă prescripție nu începe sa curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitiva sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare".

Pentru aceste motive, în mod corect instanța de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silita a fost afectat de cauze de suspendare și ulterior de întrerupere, nefiind incidente dispozițiile din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală pentru a se constata împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale stabilite prin Decizia de impunere x/12.08.2004.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.