ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2022

Decizia pronunțată în calea de atac a recursului Prin decizia civilă nr. 310 din 11 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca tardiv, recursul declarat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 648A din 20 februarie 2017 și a încheierii de ședință din 10 aprilie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Justiției.

Contestația în anulare Împotriva deciziei de recurs a fost exercitată de revizuentă calea de atac a contestației în anulare. Decizia civilă nr. 672R din 30 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a soluționat calea extraordinară de atac în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă.

Cererea de revizuire Această din urmă hotărâre a făcut obiect al cererii de revizuire promovate de revizuenta A., în cadrul căreia a formulat și cerere de sesizare a CJUE cu următoarea întrebare preliminară: "Hotărârile Târșia (C- 69/14) și Călin (C- 676/17) care fac aplicarea principiilor de drept unional ale echivalenței și efectivității se interpretează în sensul aplicării lor și în cazul în care revizuirea privește o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă incompatibilă cu principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de art. 19 alin. (1) paragraf 2 TUE, astfel cum acesta a fost interpretat de CJUE prin Hotărârile (Marea Cameră) C-64/16 din 27.02.2018 și Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 martie 2018 C-284/16." Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțând decizia civilă nr. 649 din 28 iunie 2021 a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire. A respins, ca neîntemeiată, solicitarea de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Calea de atac pendinte Împotriva dispoziției de respingere a sesizării CJUE, revizuenta A. a exercitat o cale de atac intitulată "apel’’.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Justiției a fost legal citat, însă nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unei întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând calea de atac denumită de petentă "apel’’ în raport de excepția inadmisibilității, Înalta Curte constată următoarele: Dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, formulată de petenta A., cuprinsă în decizia civilă nr. 649 din 28 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost atacată cu "apel’’, partea înțelegând să se prevaleze de temeiurile din art. 466 alin. (2) și 480 alin. (4) C. proc. civ., deși solicitarea respinsă a fost formulată în cadrul unei căi extraordinare de atac care a avut la bază contestarea unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, astfel cum s-a evocat în istoricul cauzei. În ceea ce privește normele de competență, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursuri, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa. În această materie art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că, secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel’’. Astfel, în reglementarea normelor cuprinse în C. proc. civ. și legea de organizare judiciară, Înaltei Curți nu i-au fost atribuite competențe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condițiile în care legile amintite nu menționează expres o astfel de abilitare. Pentru a judeca, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. orice alte cereri date prin lege în competență, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în economia textelor nu există o prevedere care să confere expres instanței supreme competență în soluționarea apelului împotriva soluției prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a CJUE cu pronunțarea asupra unei întrebări preliminare. Nici relativ la calea de atac a recursului, instanța notează că legislația actuală nu conține un text care să reglementeze posibilitatea atacării distincte a respingerii solicitării de sesizare a CJUE. Analizând legislația națională, se poate identifica doar Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevede în cadrul art. 2 următoarele:,,(1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie. (4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, instanța poate cere, odată cu solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, conform prevederilor alin. (1) și (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgență în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene. (5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.’’ Legea națională descrie, deci, o cale de atac, a recursului, doar în situația în care s-a dispus suspendarea judecății, concomitent sesizării CJUE, ceea ce nu s-a produs prin decizia atacată, prin care s-a respins cererea de sesizare, astfel că nu s-ar justifica admisibilitatea căii de atac a recursului. Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție reținând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În concluzie, Înalta Curte constată că dispoziția de respingere a cererii de sesizare nu se circumscrie normei din art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009. În final, se mai impune a se preciza că dispozițiile art. 2 alin. (5) din actul normativ menționat au fost supuse controlului pe calea excepției de neconstituționalitate, iar Curtea Constituțională a respins-o, ca inadmisibilă, prin Deciziile nr. 548 din 12 iulie 2016 și nr. 428 din 22 octombrie 2020. Pe problema supusă analizei sunt relevante următoarele statuări inserate în motivarea Deciziei nr. 548 din 12 iulie 2016:,,14. Curtea constată că ipoteza normativă prevăzută de textul criticat este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării, fără a se referi și la soluția pe care instanța o pronunță în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Desigur că măsura suspendării se dispune/poate fi dispusă numai în situația admiterii cererii de sesizare pentru pronunțarea asupra unei întrebări cu titlu preliminar, însă nu această din urmă soluție pronunțată de instanță este avută în vedere de legiuitor și, în mod evident, nici soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. 15. Rezultă, așadar, că criticile formulate se referă la o ipoteză normativă pe care textul nu o prevede. Reglementarea distinctă a unei căi de atac împotriva unei categorii de măsuri dispuse de instanța de judecată nu poate fi convertită într-un viciu de neconstituționalitate al reglementării, motivat de faptul că aceeași cale de atac ar trebui să fie prevăzută și în privința altor măsuri pentru care partea interesată are deschisă calea dreptului comun în materie. Altfel spus, nu ne aflăm în prezența unei eventuale omisiuni legislative cu relevanță constituțională care să atragă, potrivit distincțiilor realizate în jurisprudența Curții Constituționale, competența instanței de contencios constituțional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituționalitate (a se vedea, pentru distincția menționată, de exemplu, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010 sau Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014), ci a unei opțiuni a legiuitorului ce dă expresie prevederilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii’’. 16. Faptul că legiuitorul a apreciat ca, din considerente vizând celeritatea soluționării cauzelor, să ofere o cale de atac, separat de hotărârea de fond, împotriva măsurilor de suspendare a judecății în situația admiterii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea asupra unei întrebări cu titlu preliminar, nu poate fi interpretat ca o restrângere/imposibilitate a utilizării căilor de atac prevăzute de dreptul comun în privința încheierilor prin care se dispun alte măsuri, care pot fi atacate odată cu fondul, cu aceeași cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătorești prin care cauza a fost soluționată.’’ Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac intitulată "apel" promovată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 649 din 28 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, raportat la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare. PENTRU ACESTE MOTIVE,