ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3887/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că soluția adoptată de organul fiscal este nelegală și netemeinică și să dispună anularea în tot a Deciziei nr. x/24.11.2016 și a Deciziei nr. CRR-REG-11566821.04.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2016 emisă de AJFP Olt.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 489 din 21 septembrie 2017, a admis în parte contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a anulat în totalitate decizia nr. x/21.04.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și a anulat în parte decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în ceea ce privește contestatoarea A..

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că prin hotărârea data, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 din noul C. proc. civ.). Recurenta precizează că în procedura administrativă s-a adoptat o soluție de respingere a contestației ca nedepusă în termenul legal, nefiind pronunțată o soluție pe fond, astfel încât instanța nu a fost investită cu analizarea actelor administrative în fond, ci cu analizarea legalității și temeiniciei acestei soluții. În condițiile în care contestația pe cale administrativă formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2017 a fost înregistrată la data de 20.03.2017, este în mod evident depășit termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile art. 270 din Legea nr. 207/2015 în care putea fi exercitată calea administrativă de atac. În aceste condiții, instanța de judecată s-a pronunțat dincolo de limitele actului administrativ cu a cărui examinare a fost investită, în cazul de față Decizia D.G.R.F.P. Craiova nr. x/21.04.2017 prin care contestația administrativă a fost respinsă ca nedepusă în termenul legal. De asemenea, recurenta consideră că soluția dată de prima instanță este greșită, fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a legii (art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.). Din evidența analitică pe plătitor rezultă că obligațiile fiscale nu au fost achitate de către debitor în termenele prevăzut de lege. Totodată, debitorul nu a îndeplinit obligația legala de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolventei. Persoanele care au deținut calitatea de administrator și care în perioada exercitării mandatului nu și-au îndeplinit obligațiile au fost A., B., C. și D.. Astfel, răspunderea solidară a fost stabilită în condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, în sarcina administratorului care, cu rea-credință, nu a îndeplinit obligațiile, respectiv achitarea creanțelor fiscale la termenele scadente, în numele și din averea societății debitoare. Mandatarul, administratorul societății, trebuie să dea dovadă de bună credință în îndeplinirea obligațiilor, trebuind să execute obligațiile cu bună credință și diligența unui bun proprietar (art. 2018 noul C. civ.). De asemenea, în cazul mandatului cu titlu oneros, dispozițiile art. 1540 din vechiul C. civ. (art. 2019 noul C. civ.) reglementează antrenarea răspunderii mandatarului pentru orice culpă în executarea obligațiilor.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. x/24.11.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei pentru obligațiile fiscale ale debitorului S.C. E. S.R.L. în limita sumei de 7.419.359 RON reprezentând TVA și impozit pe profit (debit - 4.653.762 și 2.765.597 RON dobânzi și penalități de întârziere). Totodată, având în vedere caracterul de solidaritate al răspunderii pentru obligațiile societății debitoare mai răspund solidar și numiții B., C. și D. . Împotriva deciziei sus-menționate reclamanta a formulat contestație administrativă, iar prin decizia nr. x/21.04.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a fost respinsă contestația ca fiind nedepusă în termen. Din cuprinsul deciziei nr. x/24.11.2016, Înalta Curte reține că organele fiscale au emis notificarea nr. x/10.08.2016 prin care i s-a solicitat reclamantei ca în data de 23.08.2016, ora 14 să se prezinte la sediul AJFP Olt în vederea exprimării punctului de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, însă notificarea a fost returnată cu mențiunea destinatar mutat de la adresă. Ulterior a fost comunicată din nou notificarea care a fost restituită cu aceeași mențiune și ulterior s-a procedat la publicarea anunțului colectiv din data de 23.08.2016 . Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că din copia actului de identitate depus de reclamantă, la dosarul cauzei, rezultă că aceasta figura cu un alt domiciliul încă din data de 11.07.2016, iar decizia de atragere a răspunderii solidare i-a fost comunicată în data de 28.11.2016, la aceeași adresă la care anterior se expediase și notificarea, deși organele fiscale aveau cunoștință încă din data de 16.08.2016, dată la care confirmarea de primire s-a înapoiat cu mențiunea destinatar mutat de la adresă, că aceasta nu mai are domiciliul la aceea adresă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că temeinic și legal instanța de fond a apreciat că organele fiscale aveau obligația de a depune diligențe pentru a afla noul domiciliul al reclamantei la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare cu atât mai mult cu cât organul fiscal, instituție a statului, are acces la baza de date deținute de Serviciile comunitare de Evidență a Persoanelor, fapt demonstrat și de faptul că, ulterior actele de executare (proces-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile, somație, titlul executoriu) emise pe numele acesteia au fost comunicate la domiciliul actual din Slatina, str. x, jud. Olt. Potrivit art. 281 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală: "în situația atacării la instanța de judecată de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestația de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanța constată că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau netemeinică, se va pronunța si asupra fondului raportului juridic fiscal. Prin urmare, instanța de fond în mod corect s-a pronunțat pe fondul contestației reclamantei, datorită făptului că aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată. Din decizia de angajare a răspunderii solidare instanța de fond a reținut că i se impută reclamantei faptul că, obligațiile fiscale ale societății debitoare S.C. E. S.R.L. care provin din decizia de impunere nr. x/13.10.22015, perioadă verificată fiind de la 14.11.2011 - 31.03.2015 la impozitul pe profit și 01.05.2012 - 20.02.2013 la T.V.A. și din deciziile de calcul accesorii, nu au fost achitate de către debitor în termenul prevăzut de lege. Din același act fiscal reiese că societatea S.C. E. S.R.L. a fost înființată în anul 2011, reclamanta a deținut calitatea de asociat unic și administrator în perioada 11.11.2011-11.01.2012. Prin hotărârea nr. 2/16.01.2012 s-a hotărât retragerea din cadrul societății a asociatului A. și cedarea celor 20 de părți sociale către numitul B. care devine asociat unic. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin (2) din Legea nr. 207/2015 "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale." Pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea. Instanța de fond a constatat îndeplinită condiția declarării stării de insolvabilitate a debitoarei S.C. E. S.R.L.,a avut în vedere procesul-verbal de declarare a insolvabilității nr. x/08.02.2016. În ceea ce privește cea de a doua condiție, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului condiția esențială și expresia este ca acesta să fi acționat cu rea credință. Reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus. Înalta Curte constată că instanțade fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamanta a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, pentru niciuna dintre cele două situații reținute, folosind doar prezumții. Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori, ori asociați care sunt vizați de art. 25 alin. (2) lit. c) și d), deci pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective. În cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015. Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (22) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce o privește pe reclamantă, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte aceasta a deținut funcția de asociat unic și administrator al societății debitoare pe o perioadă foarte scurtă, respectiv 2 luni, iar pe de altă parte nu s- a stabilit în niciun fel că debitele societății provin din perioada în care reclamanta a fost administrator. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.