ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015, emisă de această din urmă pârâtă, cu privire la angajarea răspunderii solidare în raport cu obligațiile fiscale înregistrate de către debitoarea S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 2009 - 2015, și Decizia nr. x/01.02.2016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin care a fost respinsă contestația promovată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare,

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 528 din 5 decembrie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Deciziei nr. x/01.02.2016 emise de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt și a arătat că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, în mod greșit prima a reținut că în cuprinsul deciziei contestate nu a fost descrisă reaua-credință în contradicție cu probatoriul administrat și ignorat de prima instanță care a reținut că organul fiscal pleacă de la premisa că reaua credință se prezumă, fără să țină cont de motivarea deciziei atacate.

Totodată, a apreciat că nu se poate reține nemotivarea actului contestat, în condițiile în care acesta cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care a fost angajată răspunderea administratorului societății în cauză, fiind emisă în baza art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc. , ținându-se cont de Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Din analiza tuturor documentelor contabile, a rezultat în mod indubitabil faptul că pe parcursul anilor 2009 - 2015, la data scadenței obligațiilor fiscale, existau disponibilități bănești pentru achitarea parțială/în totalitate a acestora, însă aceste disponibilități au fost utilizate de cele mai multe ori fără o justificare întemeiată din partea reprezentantului legal al debitoarei.

Potrivit recurentei, în situația în care reclamantul avea cunoștință de obligațiile societății pe care o administra, printre atribuțiile acestuia se regăsea și aprobarea operațiunilor de încasări și plăți, or, chiar și atunci când la data scadenței obligațiilor fiscale se efectuau alte plăți nimic nu îl împiedica să achite din încasările următoare obligațiile restante, prin urmare condiția relei credințe este îndeplinită pe deplin.

În aceste condiții, organul fiscal a indicat în mod clar și concret care sunt acțiunile sau inacțiunile administratorului pe care se fundamentează decizia de atragere a răspunderii, iar prima instanță nu a argumentat înlăturarea apărărilor pârâtei, or, motivarea trebuia să fie clară și exactă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că susținerile recurentei nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios cu o cerere vizând anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015 și Deciziei nr. x/01.02.2016 privind soluționarea contestației administrative, emise de pârâte.

Curtea de Apel a admis acțiunea formulată de reclamant și a anulat deciziile contestate.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Decizia nr. x/27.11.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului cu societatea B. S.R.L. debitoare declarată insolvabilă, pentru obligații aferente perioadei 2009 - 2015, în sumă totală de 4.092.090 RON.

Prin Decizia nr. x/01.02.2016, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, pentru obligațiile de plată ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Din conținutul acestui text de lege rezultă că reaua-credință reprezintă o condiție sine-qua-non pentru atragerea răspunderii solidare.

Într-adevăr, așa cum a reținut și prima instanță, noțiunea de "rea-credință", nu este definită în legislație, dar acest concept moral și juridic este definit, de regulă, în dicționarele de specialitate, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii.

Pornind de la condiția obligatorie care trebuie să existe pentru atragerea răspunderii solidare, aceea de rea-credință, se constată, contrar susținerilor recurentei, că în conținutul deciziei de angajare a răspunderii solidare este descrisă situația obligațiilor restante fiscale a societății B. S.R.L. către bugetul Statului, pentru anii 2009 - 2015, și este inserată mențiunea că pentru neachitarea acestora responsabil este reclamantul, în calitate de administrator, fără vreo referire la îndeplinirea condiției relei-credințe.

Astfel, în conținutul actului contestat nu se indică în ce au constat elementele materiale ale nedeclarării sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale cu rea-credință, respectiv vinovăția caracterizată a reclamantului, organul fiscal plecând de la premisa că reaua-credință se prezumă, deși precizează că reclamantul nu a prezentat în apărare niciun înscris în dovedirea nevinovăției.

Or, reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie probată în concret de către organul fiscal, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că nemotivarea actului administrativ atacat este sancționată cu anularea acestuia, conform art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2013.

Motivarea actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia, această obligație fiind necesară pentru a da posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreționară și arbitrariu.

Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale.

Totodată, motivarea nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Această obligație a fost statuată și în jurisprudența comunitară (cauza C367/1995).

Potrivit Curții Europene de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969).

O detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și în același timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicțional (cauza C.509/1993).

Motivarea actului reprezintă o obligație generală a autorității publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparență în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată respectând astfel cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva Sentinței nr. 528 din 5 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN