ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. CRR-REG 6026/02.04.2018 privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 15.02.2019, reclamantul A. a depus la dosarul cauzei precizare la cererea de chemare în judecată, motiv pentru care instanța a dispus introducerea și citarea în cauză în calitate de pârâți a Administrației Județene a Finanțelor Publice Olt, a numitei B. și a C. în calitate de lichidator al S.C. D. S.R.L.. Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 169 din 17.04.2019, a admis acțiunea reclamantului și a anulat Decizia nr. CRR-REG 6026/02.04.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, precum și Decizia nr. x/04.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu cât și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 4341/29.09.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția nulității recursului. S-a admis recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu, cât și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 169/2019 din 17 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. A fost casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 410 din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de reclamantul A.-fost administrator al S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu cât și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, B. (fost administrator al S.C. D. SRL), C. în calitate de Lichidator al S.C. D. S.R.L., și a fost anulată Decizia nr. CRR.REF 6026/02.04.2018 emisă de DGRFP Craiova și Decizia nr. x/04.12.2017 emisă de AJFP Olt.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 410 din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a declarat recurs. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că în ceea ce privește fapta prevăzuta la art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, este evident ca reclamantul, in calitate de administrator al societății, nu a declarat si nu a achitat obligațiile fiscale aferente perioadei controlate stabilite prin decizia de impunere nr. x/10.05.2016 si cele stabilite prin decizia de impunere x/29.12.2015, depuse la dosarul cauzei, anume 01.01.2007 - 31.03.2010 si respectiv 01.10.2011 - 31.12.2011. De asemenea, prin inregistrarea in contabilitate a facturilor care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, acesta a determinat scăderea bazei impozabile in ce privește impozitul pe profit si deducerea nelegala a sumelor reprezentând taxa pe valoarea adăugata, cu consecința diminuării sumelor de bani cuvenite bugetului general consolidat cu titlul de impozite si taxe. Sub conducerea intimatului-contestator, societatea administrata de acesta a reținut si declarat impozite si contribuții aferente veniturilor salariale, dar aceste obligații nu au fost plătite, rezultând de aici consecințe grave asupra salariaților, care astfel au fost lipsiți de drepturile elementare - asigurări sociale si de sănătate, asigurări de șomaj. Totodată, in ceea ce privește fapta prevăzuta la alin. (2ind. 1), aceasta este dovedita prin acumularea obligațiilor fiscale ale S.C. D. S.R.L. in perioada de insolventa si reorganizare când A. a deținut calitatea de administrator special iar societatea debitoare aflata sub conducerea acestuia nu s-a conformat obligațiilor asumate prin planul de reorganizare (dovada fiind chiar sentința nr. 106/16.02.2015, de asemenea aflata la dosarul cauzei) ba mai mult, s-a sustras de la plata acestor obligații, dispunând virarea sumelor de bani din patrimoniul societății in contul sau personal. Astfel, recurenta nu este de acord cu cele reținute de instanța de fond, preluând susținerea contestatorului, in sensul ca debitele pentru care s-a atras răspunderea ar fi ulterioare perioadei in care acesta a deținut calitatea de administrator al societății debitor principal. Chiar daca actele prin care au fost constatate aceste debite sunt ulterioare, cea mai mare parte a acestora (30.067.493 RON) provine din decizia de impunere nr. x/10.05.2016 emisa in urma unei inspecții fiscale ce a vizat perioada 01.01.2007 - 31.03.2010 la impozit pe profit si 01.01.2007 -30.09.2011 la T.V.A., precum si din decizia de impunere x/29.12.2015 care a vizat perioada 01.10.2011 - 31.12.2011, adică in mare parte tocmai perioada cat contestatorul A. a deținut calitatea de administrator si a avut conducerea activității societății, așadar, debitele sunt aferente perioadei pentru care răspunderea ii revenea acestuia integral. In acest context apare cu atât mai intemeiata trimiterea, in motivarea deciziei de atragere a răspunderii solidare, la constatările organelor de control, cu cat nu poate fi vorba de o simpla deficienta manageriala, in condițiile in care S.C. D. S.R.L. in perioada respectiva a inregistrat in contabilitate achiziții de mărfuri in baza unor asa-zise "documente justificative" neconforme, solicitând deduceri de impozite si cheltuieli in mod fraudulos. Reaua-credinta este astfel dovedita din plin de comportamentul fiscal al societății administrate de reclamant, acesta acționând in mod conștient in scopul diminuării impozitelor si taxelor cuvenite bugetului de stat si obținerii de deduceri de T.V.A. pe seama acestuia. În opinia recurentei, nu este lipsita de importanta si atitudinea acestuia de pe parcursul procedurii de insolventa sub care se afla societatea, când, in calitate de administrator special, a dispus virarea unor sume importante de bani din patrimoniul societății in conturile personale, asa cum reiese din sentința nr. 205/07.04.2014 pronunțata de Tribunalul Olt, de asemenea depusa la dosarul cauzei, prin care judecătorul sindic a constatat nulitatea absoluta a plaților efectuate de societatea insolventa către asociatul A., fiind obligat acesta sa restituie averii debitoarei suma de 2.558.800 RON. In legătura cu acest aspect, a arătat că instanța de fond s-a limitat la a prelua susținerea nedovedita a contestatorului, in sensul ca "a avut aport de capital" si ca "plățile au fost făcute cu știința si consimțământul judecătorului sindic". Or, tocmai sentința nr. 205/07.04.2014, prin care judecătorul sindic insusi a dispus anularea viramentelor frauduloase făcute de A. din conturile societății in contul sau personal, arata cat se poate de clar ca aceste asa-zise "plați" au fost făcute ilegal, in dauna tuturor creditorilor debitoarei, judecătorul sindic neavand cum sa-si dea "consimțământul" cu privire la asemenea ilegalități. Toate acestea vin in susținerea relei-credinte a contestatorului, denotând perseverenta sa in obținerea de foloase proprii in dauna creditorilor societății pe care a administrat-o, acesta având astfel reprezentarea rezultatului negativ al faptelor sale si urmărind producerea rezultatului. In ceea ce privește afirmația in sensul ca sumele menționate in decizia de angajare a răspunderii solidare nu ar fi certe si exigibile intrucat actele prin care au fost stabilite au fost contestate, a arătat faptul ca potrivit dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal". Așadar, atât timp cat executarea actului administrativ reprezentat de decizia de impunere nu a fost suspendata prin hotărâre judecătoreasca potrivit procedurii prevăzute de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acesta isi păstrează puterea executorie ce deriva din lege, prin urmare obligațiile fiscale stabilite prin deciziile de impunere x/29.12.2015 si nr. x/28.04.2016 au in mod indubitabil caracter cert si executoriu, putând forma obiectul unei acțiuni de executare silita, asa cum este si procedura de angajare a răspunderii altor persoane in solidar cu debitorul principal declarat insolvabil. Din documentele depuse la dosarul cauzei in rejudecare, rezultă că in ceea ce privește decizia de impunere nr. x/28.04.2016 prin care a fost stabilit debitul de 30.079.554 RON, aceasta a fost contestata potrivit dispozițiilor Codul de procedură fiscală si Legii nr. 554/2004, aflandu-se la acest moment constituit pe rolul Curții de Apel Craiova dosarul nr. x/2021, cu termen de judecata la data de 12.01.2022, insa nu s-a solicitat si nu s-a obținut suspendarea executării sale, astfel incat se bucura de intreaga putere executorie specifica actului administrativ. Tot astfel, in ceea ce privește decizia de impunere x/29.12.2015 prin care a fost stabilit debitul de 216.418 RON, aceasta a fost contestata in procedura administrativa, fiind emisa decizia de soluționare a contestației nr. 259/26.09.2020, comunicata si primita de reprezentantul contestatoarei la data de 26.10.2020, insa impotriva acestei decizii de soluționare nu a mai fost exercitata acțiune in instanța. De asemenea, nici in ceea ce privește decizia de impunere nr. x/29.12.2015 nu s-a solicitat si nu s-a obținut suspendarea executării sale, astfel incat se bucura de intreaga putere executorie specifica actului administrativ. Cat privește faptul ca pentru aceeași suma a fost atrasa răspunderea solidara a doua persoane care au avut calitatea de administrator la S.C. D. S.R.L., acest lucru este perfect legal, fiind de esența obligației solidare, asa cum este răspunderea reglementata de art. 25 din Legea nr. 207/2015, faptul ca debitorii solidari sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor, in deplin acord cu reglementarea pe care dispozițiile art. 1443 si urm. din C. civ. o dau obligației solidare, caracteristicilor si efectelor acesteia. Referitor la pretinsa nerespectare de către organul fiscal a puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, invocate de reclamant, a arătat că litigiile in care au fost pronunțate sentințele invocate (sentința nr. 2546/20.11.2012 si sentința nr. 86/04.02.2015) au vizat contestațiile formulate de organul fiscal impotriva deciziilor emise de Camera de Conturi a Județului Olt, așadar, este evident ca nu exista tripla identitate de cauza, parti si obiect intre acestea si dosarul de fata. Respectivele hotărâri au avut in vedere tratamentul fiscal aplicabil din punct de vedere al TVA, respectiv masurile de simplificare, tranzacțiilor cu lingouri de aluminiu obținute prin simpla turnare sau cu adăugarea unor elemente de aliere, încadrate in standarde de marca de fabricație si însoțite de certificate de calitate, pe când in cadrul inspecțiilor fiscale in urma cărora au fost emise deciziile de impunere menționate mai sus, prin care au fost stabilite obligațiile cuprinse in decizia de atragere a răspunderii solidare, a fost analizata realitatea tranzacțiilor privind achizițiile efectuate de societatea administrata de reclamant. Mai mult decât atât, pretinsa autoritate de lucru judecat nu poate avea incidența in cauza de fata, care are ca obiect angajarea răspunderii solidare a reclamantului, fiind diferite atât obiectul, cat si părțile si cauza. De asemenea, toate cele invocate de intimatul-redamant in cererea de chemare in judecata cu privire la litigiile respective nu prezintă relevanta in soluționarea cauzei de fata, acestea excedând obiectului dedus judecații. Aspectele invocate ar putea constitui obiectul analizei instanței sesizate cu o eventuala contestație impotriva deciziilor de impunere, si nu in prezenta cauza, in care instanța a fost sesizata cu contestația impotriva deciziei de soluționare a contestației administrative formulate impotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare. In concluzie, organul fiscal a procedat corect și legal privind atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., reținând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat) precum și o formă de vinovăție, în cauza de fata chiar intenție directa. Contrar celor reținute de instanța de fond, elementele relei-credinte a contestatorului se regăsesc in modul in care acesta a reacționat sau, dimpotrivă, a omis sa reacționeze atunci când legea ii impunea o obligație, iar dovada este făcuta prin inscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei in rejudecare. In cazul de fata, nu a fost făcuta nici o dovada de către intimatul-contestator in sensul ca ar fi fost împiedicat în vreun fel obiectiv sa-si indeplineasca obligațiile ce ii reveneau in calitate de administrator al societății, reaua-credinta fiind dovedita de conduita pasiva a acestuia in sensul neachitarii la scadenta a obligațiilor fiscale si permiterea acumulării de accesorii, deci majorarea sumelor de plata si posibilitatea ca societatea sa devină insolvabila. Totodată, este adevărat ca buna-credinta se prezuma insa, in condițiile in care legea stabilește obligații de a face in sarcina administratorului si implicit ieșirea din pasivitate a acestuia prin efectuarea plaților, prezumția de buna-credinta este răsturnata. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 157 din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, definitivă prin Decizia nr. 5520 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2018. Intimatul-reclamant a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A invocat excepția inadmisibilității motivelor de recurs, față de imposibilitatea de încadrare a argumentelor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A mai invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței nr. 157 din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, definitivă prin Decizia nr. 5520 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2018, prin care a fost anulată decizia cu același număr x/02.04.2018, comunicată altui administrator al S.C. D., B., care a avut calitatea de administrator în altă perioadă, parte si în prezentul dosar.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a arătat că excepția autorității de lucru judecat nu operează în cauză, întrucât, în opinia sa, nu există identitate de părți, care să aibă aceeași calitate procesuală, iar cauza să aibă același obiect. În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, B. a avut calitate de reclamantă, iar in prezenta cauză are calitate de pârâtă, iar A. nu a fost parte în dosarul nr. x/2018. A mai susținut că excepția inadmisibilității motivelor de recurs și excepția nulității sunt nefondate, temeiul de drept fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin memoriul de recurs arătându-se dispozițiile legale gresit interpretate de prima instanță.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-pârâtă privesc greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) și e), art. 25 1 din Codul de procedura fiscală, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. în calitate de fost administrator al S.C. D. S.R.L., pentru suma de 30.605.705 RON, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d), e) și alin. (2) 1 din Legea nr. 207/2015 . Împotriva acesteia a formulat contestație reclamantul, aceasta fiind soluționata prin Decizia nr. CRR-REG -6026/02.04.2018, prin respingerea ca neîntemeiată. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând anularea Deciziei nr. CRR-REG 6026/02.04.2018 privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, autoritatea pârâtă înțelegând să formuleze cerere de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege, vizând aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens se are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, se constată că recurentele-pârâte au expus prin memoriul de recurs aspecte similare cu cele prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Înalta Curte, împărtășind opinia primei instanțe, constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare. Din actele administrativ fiscale supuse controlului judecătoresc, așa cum acestea au fost anterior prezentate, rezultă că răspunderea solidară a reclamantului a fost atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d), e) și alin. (2) 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:(…) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului. (2 1 ) Pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații." Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societății, este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință. Or, pentru a putea fi reținută reaua-credință a administratorului, trebuie ca în primul rând să se facă referire la aspecte petrecute în perioada în care a deținut această calitate și care să demonstreze că, prin fapta sa proprie, reclamantul a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, a determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului sau a determinat acumularea și sustragerea de la plata acestor obligațiilor fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței. Forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) și e) și alin. (2 1 ) din Legea nr. 207/2015 reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală, reclamantul răspunzând doar pentru acțiunile proprii. În plus, reaua-credință a administratorului trebuie să rezulte din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantului și a angaja eventual răspunderea solidară a acestuia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecința fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantului și prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acestuia și, evident, nici dovada relei-credințe ce presupune a demonstra intenția (directă sau indirectă) a reclamantului ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului. Totodată, Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori a altor persoane care sunt vizate de art. 25 alin. (2) lit. d) și e), deci pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective. Or, în motivarea actelor contestate s-a reținut, în esență, că reclamantul, pe perioada exercitării mandatului, nu și-a respectat obligația legală de a-și achita la scadență obligațiile fiscale, care provin din declarațiile pe proprie răspundere, deciziile de impunere și proces-verbal de contravenție. S-a mai arătat că sunt îndeplinite condițiile raspunderii, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul, legătura de cauzalitate și reaua credință, procedura atragerii răspunderii solidare nu exclude alte proceduri, respectiv cea prevăzută de Legea 85/2014. Prima instanță, dând eficiență dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare privind obligațiile care incumbau lui A., administrator al S.C. D. S.R.L. de la momentul constituirii sale până în data de 23.03.2010, a analizat situația și prin prisma inscrisurilor stabilite a fi solicitate de Inalta Curte, declarațiile fiscale depuse pe propria răspundere la organul fiscal în perioada 25.01.2012 - 25.03.2015, pe baza cărora s-a stabilit debitul în sumă de 321.544 RON; procesul-verbal de contravenție nr. x/2014, prin care s-a aplicat amenda contravențională în sumă de 250 RON; sentința de deschidere a procedurii generale a insolvenței debitoarei S.C. D. S.R.L. pronunțată de Tribunalul Olt; sentința nr. 167/04.03.2013 pronunțată de Tribunalul Olt prin care a fost confirmat planul de reorganizare al societății debitoare pe o perioadă de 3 ani; sentința nr. 205/07.04.2014 prin care Tribunalul Olt a constatat nulitatea plăților în sumă de 2.588.800 RON efectuate ulterior deschiderii procedurii insolvenței, în perioada 08.08.2012 - 31.12.2013 de către S.C. D. S.R.L. către asociatul A.. De asemenea s-a depus Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și s-a solicitat să se precizeze dacă a contestat în instanță legalitatea celor două acte administrative anterior enunțate, iar în caz afirmativ să se depună relații cu privire la soluția pronunțată de instanța de contencios administrativ. În aceste condiții, în raport de considerațiile teoretice antereferite, Înalta Curte reține că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acționat cu rea-credință, elemente care nu pot fi reținute în persoana reclamantului, față de situațiile reținute în sarcina sa. Răspunderea este condiționată de îndeplinirea, în fiecare caz, a condițiilor vizând existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate, dispozițiile sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind vorba despre atragerea unei răspunderi, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. Organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru nedepunerea declarațiilor fiscale și a situațiilor financiare la termenele legale și, prin aceasta, determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: "d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". În această ipoteză, administratorii vor răspunde pentru insolvabilitatea societății dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative: (i) nedeclararea sau/și neachitarea la scadență obligațiile fiscale; (ii) există reaua-credință a administratorilor; (ii) prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale s-a provocat insolvabilitatea debitoarei/societății. În mod corect prima instanță a observat că nedepunerea declarațiilor fiscale trebuie probată prin indicarea în concret a declarațiilor și situațiilor fiscale nedepuse (în termen), însă, prin nedepunerea declarațiilor fiscale, nu se poate deduce io ipso reaua-credință a administratorului și nici scopul de sustragere de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului. De asemenea, simplul fapt că pasivul societății este mai mare decât activul său sau/și că debitele provin din perioada în care administratorul a deținut această calitate, nu sunt de natură a atrage, în mod automat răspunderea patrimonială a acestuia, în contextul în care buna credință se prezumă, iar neplata obligațiilor fiscale nu reprezintă totdeauna, fără nicio circumstanțiere, dovada relei-credințe a administratorului, dispozițiile legale reglementând, distinct de condiția săvârșirii faptei ilicite, pe cea a săvârșirii acesteia cu rea-credință. Față de cele reținute, rezultă că, prin săvârșirea faptei de determinare a nedepunerii declarațiilor și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, legea nu instituie prezumția relei-credințe a administratorului/persoanei resposabile, fiind necesare elemente suplimentare care să demonstreze reaua credință și scopul sustragerii de la achitarea obligațiilor fiscale restante, neputând fi reținută interpretarea recurentei în sensul că reaua-credință este dovedită de conduita pasivă a reclamantului, în sensul neachitării la scadență a obligațiilor fiscale și permiterea acumulării de accesorii. În mod corect, de asemenea, a apreciat judecătorul fondului și în cazul verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură fiscală Astfel, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane: "e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului". Administratorii vor răspunde solidar cu debitoarea principală pentru insolvabilitatea acesteia - în condițiile art. 25 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură fiscală - dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative: (i) administratorii au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat; (ii) săvârșirea cu rea-credință a faptelor ce au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat; (ii) sumele de bani restituite sau rambursate de la bugetul general consolidat nu se cuveneau debitorului/societății. Administratorii trebuie să cunoască faptul că sumele de bani solicitate la restituire sau rambursare din bugetul statului nu sunt cuvenite debitorului/societății, și, cu toate acestea, solicită restituirea sau rambursarea acestora, fiind necesar să fie îndeplinită condiția relei credințe în săvârșirea faptelor ce au condus la restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat. În cauză, astfel cum a reținut prima instanță, debitele restante, pentru care s-a stabilit raspunderea în cauză, provin din declarații fiscale pe proprie răspundere la organul fiscal pentru perioada 25.01.2012-25.03.2015, procesul-verbal de contravenție nr. x/2014, decizia de impunere nr. x/10.05.2016. Din actele contestate a rezultat că societatea S.C. D. S.R.L. a fost înființată în anul 2006, având ca administratori pe reclamantul A., de la înființare până la 23.03.2010, și pe B. începând cu 23.03.2010-18.02.2015. Organul fiscal a reținut că reaua credință este demonstrată de actele de control și în comportamentul manifestat pe parcursul desfășurării procedurii de insolvență (administratorul special a virat în conturile personale diverse sume de bani aflate în patrimoniul societății debitoare). Față de această situație de fapt, în mod corect judecătorul fondului a apreciat întemeiată critica reclamantului conform căreia nu sunt indicate elementele care să conducă la concluzia că a existat o rea-credință din partea sa care să fi determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului, acumularea și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere, prin Codul de procedură fiscală, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale și care sunt săvârșite cu rea-credință (dovada relei-credințe revenind în sarcina organului fiscal), și nu și orice politică managerială deficitară. Nu orice deficiență managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților și a motiva suportarea pasivului de către aceștia, iar reaua-credință, astfel cum s-a reținut anterior, presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile ei. Prin urmare, cum corect a constatat instanța de fond, deși organul fiscal ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării consecințelor prevăzute de dispozițiile legale, acesta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare, făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a tuturor elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderii, nu conduce la o asemenea concluzie. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A. și va respinge recursul ca nefondat.