ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 786/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 05 octombrie 2016, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și a Deciziei nr. x din 12.09.2016, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în soluționarea contestației fiscale, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 169 din 13 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 169 din 13 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a invocat următoarele critici, sintetizate de instanța de control judiciar după cum urmează:

3.1. Subsumat motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

(i) sentința recurată nu cuprinde încheierea de ședință din 06.03.2017, dată la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, fiind încălcate prevederile art. 425 și art. 233 alin. (3) C. proc. civ.

(ii) din practicaua și considerentele sentinței recurate lipsesc mențiunile privind depunerea, de către reclamant, a răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise, precum și analiza realizată de instanța de judecată asupra argumentelor cuprinse în cele două acte procesuale;

(iii) nelegala invocare, din oficiu, a excepției inadmisibilității acțiunii, cu încălcarea dispozițiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., precum și nepunerea în discuția părților a acestei excepții, fiind nesocotite dispozițiile art. 14 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, recurentul-reclamant a invocat și lipsa, din dispozitivul sentinței recurate, a motivului generic pentru care acțiunea a fost respinsă (ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă);

(iv) în ceea ce privește decizia de soluționare a contestației fiscale, recurentul-reclamant a susținut că organul fiscal nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la cererea de repunere în termenul de depunere a contestației, formulată în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, iar dispozitivul nu cuprinde soluția de respingere a contestației, ca tardiv formulată. Mai mult, organul fiscal a analizat pe fond plângerea prealabilă, deși, conform art. 213 alin. (5) și art. 217 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, contestația se respinge fără a se proceda la analiza pe fond a contestației, când se constată neîndeplinirea unei condiții procedurale. Aceste argumente confirmă, în opinia recurentului-reclamant, că organul fiscal a înțeles să se pronunțe pe fondul contestației, renunțând în mod expres la invocarea inadmisibilității acțiunii pentru formularea tardivă a contestației.

3.2. Subsumat motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a contestat, în esență, greșita reținere, de către instanța de fond, a datei comunicării către reclamant a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016.

A arătat recurentul că decizia atacată nu i-a fost comunicată conform prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003, ceea ce atrage inopozabilitatea față de contribuabil a actului administrativ fiscal, până la data de 29.07.2016, la care acesta a luat cunoștință efectiv de decizie.

Astfel, în ceea ce privește comunicarea prin poștă a deciziei, recurentul-reclamant a susținut că organul fiscal nu a respectat prevederile art. 44 alin. (2), alin. (22) și alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, întrucât, din dovezile de comunicare depuse la dosarul cauzei, rezultă că plicul în care s-a comunicat decizia nu menționează destinatarul, iar confirmarea de primire nu are menționat un cod de identificare, nu respectă formularul standard al Poștei Române și nu menționează motivul pretinsei nelivrări către destinatar.

În mod greșit a reținut instanța de fond că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost comunicată reclamantului prin scrisoarea recomandată la data de 12.04.2016, în condițiile în care adresa de înaintare a deciziei este emisă la data de 13.04.2016, iar pe plicul în care s-a comunicat decizia este menționată data de 14.04.2016.

Recurentul-reclamant a mai susținut că locuiește la adresa de domiciliu împreună cu soția sa, care este pensionară, iar dacă nici aceasta nu ar fi fost găsită la domiciliu, ar fi trebuit întocmit un proces-verbal care să constate această situație, potrivit art. 164 și art. 193 din C. proc. civ.

Având în vedere aceste motive de nelegalitate, recurentul-reclamant a apreciat că nu poate fi luată în considerare comunicarea prin poștă a deciziei atacate, iar acest viciu se răsfrânge și asupra comunicării prin publicitate, modalitate subsidiară de comunicare a actelor administrativ-fiscale, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 536/2011.

În ceea ce privește comunicarea prin publicitate a deciziei de angajare a răspunderii solidare, recurentul-reclamant a susținut că Anunțul colectiv nr. 9018/16.05.2016 este, în fapt, un anunț individual, care nu respectă condițiile de formă prevăzute de O.P.A.N.A.F. nr. 572/2015, neavând încorporată semnătura electronică.

Totodată, recurentul a susținut că există neconcordanțe referitoare la data publicării acestui anunț, în sensul că procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate, încheiat în 16.05.2016, se pretinde a fi fost publicat la data de 26.04.2016, deci anterior emiterii sale.

Recurentul-reclamant a prezentat argumente privitoare la caracterul nelegal al deciziilor contestate, susținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 pentru a fi angajată răspunderea solidară pentru obligațiile restante de plată ale Societății B. S.R.L., nefiind dovedită reaua credință a reclamantului, în condițiile în care acesta nu mai deține calitatea de administrator al societății de la data de 15.04.2013.

O altă critică de nelegalitate a privit hotărârea atacată, în integralitate, din perspectiva legii aplicabile raportului juridic dedus judecății, recurentul-reclamant susținând că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003, în raport de data declanșării procedurii de atragere a răspunderii solidare, 04.12.2015. În mod nelegal, autoritatea fiscală și instanța de fond au avut în vedere prevederile legii noi, Legea nr. 207/2015, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 352 alin. (2) din acest act normativ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 iulie 2017, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond, cu privire la data comunicării către reclamant a deciziei de angajare a răspundere solidare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

II.1. Critica din cuprinsul cererii de recurs, referitoare la lipsa încheierii din 06.03.2017, va fi respinsă, ca nefondată, întrucât această încheiere, care cuprinde dezbaterile asupra cauzei și mențiunea amânării pronunțării la o dată ulterioară, se află la dosarul instanței de fond, fiind, astfel, respectate dispozițiile art. 233 C. proc. civ.

Sunt neîntemeiate argumentele recurentului-reclamant, potrivit cărora mențiunile din cuprinsul încheierii din 06.03.2017 trebuie să se regăsească în practicaua sentinței recurate, întrucât, potrivit art. 233 alin. (3) C. proc. civ., această manieră de redactare a hotărârii judecătorești este aplicabilă doar în cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care au avut loc dezbaterile. Or, în cauză, pronunțarea hotărârii a fost amânată la o dată ulterioară, astfel încât, conform art. 232 C. proc. civ., s-a întocmit, separat, încheierea de ședință din 06.03.2017, care face parte integrantă din sentința recurată, în cuprinsul căreia s-au consemnat elementele prevăzute de art. 233 alin. (1) C. proc. civ.

II.2. Nefondată este și critica privitoare la lipsa mențiunilor, din cuprinsul sentinței recurate, a depunerii de către reclamant a răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise.

Este de necontestat susținerea reclamantului privind nemenționarea în cuprinsul sentinței recurate a actelor procesuale anterior indicate, dar Înalta Curte constată că această omisiune nu este de natură a produce o vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului.

Deși afirmă că instanța de fond nu a îndeplinit obligația de a proceda la un examen efectiv și complet al susținerilor părților, recurentul-reclamant nu a indicat argumentele din cuprinsul răspunsului la întâmpinare ori al concluziilor scrise, pe care instanța de fond nu le-a analizat. Comparând conținutul cererii de chemare în judecată cu cel al răspunsului la întâmpinare și al concluziilor scrise depuse de reclamant, instanța de control judiciar constată că acestea cuprind argumente similare sau chiar identice, expuse într-o altă formă de redactare, circumscrise acelorași motive de nelegalitate invocate prin acțiune.

Prin urmare, argumentele din cuprinsul răspunsului la întâmpinare și al concluziilor scrise nu prezintă caracter de noutate în raport de cererea de chemare în judecată (de altfel, reclamantul nu ar fi putut prezenta elemente de nelegalitate noi decât sub forma procedurală a cererii modificatoare a acțiunii introductive, formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ.), astfel încât, analiza susținerilor din cererea de chemare în judecată cuprinde, implicit, și examinarea argumentelor din cele două acte procesuale în discuție.

II.3. Criticile circumscrise greșitei soluționări a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată vor fi respinse, ca nefondate, sub toate aspectele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

În expunerea acestui set de critici, recurentul-reclamant a plecat de la premisa eronată că instanța de fond ar fi judecat cauza din perspectiva unei pretinse inadmisibilități a acțiunii, iar în continuare a argumentat cu privire la nerespectarea condițiilor procedurale de invocare, punere în discuția părților și de soluționare a acestei excepții.

În prim rând, instanța de control judiciar reține că, din cuprinsul actelor procesuale depuse de părți, al încheierilor premergătoare și al încheierii de dezbateri, nu rezultă că o astfel de excepție ar fi fost invocată, de pârâte sau din oficiu, ori că instanța de fond ar fi dat cuvântul părților cu privire la o asemenea excepție.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, chiar dacă în cuprinsul dispozitivului sentinței recurate nu este specificată modalitatea generică de respingere a acțiunii, din cuprinsul considerentelor rezultă cu claritate că prima instanță a avut în vedere aspecte de netemeinicie a cererii, iar nu aspecte referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile, corespunzătoare unei excepții de inadmisibilitate. De altfel, soluția de respingere a cererii, ca neîntemeiată, este precizată în mod expres în ultimul paragraf al considerentelor sentinței atacate.

Înalta Curte mai reține că, deși în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, prima instanță a menționat că nu se mai impune verificarea aspectelor de fond, potrivit art. 281 alin. (7) C. proc. fisc. , această concluzie nu are semnificația unei constatări a inadmisibilității cererii, trebuind corelată cu argumentele expuse anterior de instanța de fond. În realitate, constatând legalitatea deciziei de soluționare a contestației fiscale, în partea prin care s-a reținut că petentul nu a respectat termenul de formulare a plângerii prealabile, instanța nu putea proceda la dezlegarea aspectelor de nelegalitate a deciziei de angajare a răspunderii solidare, invocate de către reclamant, astfel încât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În concluzie, în etapa judiciară, problema respectării sau a nerespectării termenului de formulare a contestației fiscale de către contribuabil nu reprezintă un aspect de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, ci un aspect de legalitate sau nelegalitate a deciziei de soluționare a contestației administrative, motiv pentru care, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-reclamant.

II.4. Înalta Curte apreciază a fi fondate criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la dezlegarea dată de instanța de fond asupra chestiunii vizând termenul de formulare a contestației fiscale (plângerii prealabile).

Din analiza înscrisurilor depuse de părți, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a formulat contestația fiscală la data de 16.08.2016, în cuprinsul acesteia solicitând și admiterea cererii de repunere în termen pentru formularea plângerii prealabile împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016, în raport de dispozițiile art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, coroborat cu art. 7 alin. (1) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de repunere în termen, recurentul-reclamant a arătat că s-a aflat în imposibilitate reală, obiectivă, de a lua cunoștință de decizia de angajare a răspunderii solidare, întrucât, în perioada 11.04.2014 - 16.06.2016, a fost plecat din țară, în executarea unui contract de muncă în Germania, conform dovezilor atașate contestației fiscale. A mai arătat recurentul că a luat cunoștință de existența deciziei atacate la data de 29.07.2016, cu ocazia întocmirii Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/29.07.2016, depunând contestația fiscală în termenul prevăzut de lege, calculat de la data luării la cunoștință a deciziei contestate.

Înalta Curte constată că, deși învestită cu cererea contribuabilului de repunere în termenul de formulare a contestației, autoritatea fiscală competentă nu s-a pronunțat asupra acestei cereri și a respins contestația, prin Decizia nr. CRR-REG - 32520 din 12.09.2016. În ceea ce privește motivele respingerii contestației, Înalta Curte constată că, deși, potrivit concluziilor finale, organul fiscal a respins contestația pentru motivul depășirii termenului legal de depunere prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în considerentele deciziei este analizată contestația contribuabilului inclusiv cu privire la aspectele de fond sesizate, vizând condițiile de atragere a răspunderii solidare.

Ulterior, în etapa judiciară de contestare a actelor administrative, reclamantul A. a sesizat aceste aspecte de nelegalitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată adresată instanței de contencios administrativ, învederând atât neconcordanța dintre considerentele și dispozitivul deciziei de soluționare a contestației, cât și faptul nesoluționării cererii de repunere în termen, reluând argumentele privitoare la formularea contestației fiscale cu respectarea termenului legal și solicitând instanței de fond a se pronunța cu privire la temeinicia cererii de repunere în termen.

Or, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la argumentele reclamantului vizând repunerea în termenul de formulare a contestației fiscale, rezumându-se la constatările privind nerespectarea acestui termen, în raport de data comunicării prin poștă, respectiv prin publicitate, a deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În concluzie, nici organul fiscal, în soluționarea contestației administrative, nici instanța de fond, în soluționarea cererii de chemare în judecată, nu s-au pronunțat asupra cererii reclamantului de repunere în termenul de formulare a contestației fiscale.

Astfel, organul fiscal avea obligația analizării termenului de depunere a contestației fiscale în raport de prevederile pct. 3.1. - 3.10. din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr. 2906/2014, dispoziții aplicabile și legii noi de procedură fiscală, conform prevederilor pct. 3.1. - 3.10. din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr. 3741/2015.

Pe de altă parte, instanța de judecată este obligată să procedeze la un examen efectiv și complet al susținerilor și apărărilor părților, în limitele învestirii, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința recurată fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, sens în care se impune casarea sentinței recurate și reanalizarea, în procedura de control judiciar, a termenului de formulare a contestației fiscale, prin raportare la cererea reclamantului privind repunerea în termenul de formulare a contestației.

Examinând argumentele expuse de recurentul-reclamant în susținerea cererii de repunere în termen, în raport de modalitatea de comunicare, de către organul fiscal, a deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte le constată a fi întemeiate, apreciind că reclamantul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a lua cunoștință de actul administrativ fiscal contestat.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă că organul fiscal a comunicat decizia de angajare a răspunderii solidare atât prin poștă, cât și prin publicitate. Comunicarea deciziei prin serviciul poștal a fost restituită la data de 26.04.2016, cu mențiunea "expirat termen de păstrare", motiv pentru care organul fiscal a procedat la comunicarea actului prin publicitate, respectiv prin afișare la sediul A.P.F. Slatina și pe pagina de internet a ANAF, conform anunțului individual nr. 9018/16.05.2016, în raport de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte observă că, indiferent de cadrul normativ avut în vedere, atât sub imperiul O.G. nr. 92/2003, cât și al Legii nr. 207/2015, comunicarea deciziei de angajare a răspunderii solidare s-a realizat de către organul fiscal conform dispozițiilor legale, fiind neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant referitoare la neconcordanțele privitoare la data comunicării prin poștă, respectiv la data publicării anunțului individual, sau la anumite lipsuri de ordin formal ale plicului și formularului de confirmare de primire.

Dispozițiile legale nu cuprind mențiuni referitoare la formularele utilizate în transmiterea scrisorilor recomandate cu confirmare de primire ori la mențiunile ce trebuie să existe pe plic, iar înscrisurile depuse în copie la dosar probează faptul că Poșta Română a încercat predarea scrisorii către destinatar, ceea ce înseamnă că nu au fost sesizate probleme cu privire la mențiunile de pe plic ori din formularul de confirmare de primire, în ceea ce privește identificarea destinatarului și a adresei de corespondență.

Totodată, nici neconcordanțele sesizate de reclamant, referitoare la anunțul publicat nu sunt confirmate, acesta fiind în mod evident un anunț individual (aceasta este și denumirea pe care o poartă), publicat la data de 16.05.2016, după cum rezultă din procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate.

Pe de altă parte, deși procedura de comunicare a deciziei a fost îndeplinită conform dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a făcut dovada unei imposibilități reale, obiective, de a lua cunoștință de actul administrativ fiscal, având în vedere că, potrivit Contractelor de muncă încheiate la data de 11.04.2014, respectiv 15.04.2015, acesta a fost angajat în Germania, în perioada 11.04.2014 - 15.07.2016, perioadă care include datele la care organul fiscal a comunicat, prin poștă și publicitate, decizia contestată.

Modalitățile prevăzute de lege pentru comunicarea actelor administrativ fiscale urmăresc să asigure luarea la cunoștință efectivă de către contribuabil a obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa, pe de-o parte pentru a-i acorda posibilitatea conformării, iar pe de altă parte, pentru a putea exercita căile legale de contestare. Or, în cauză s-a dovedit că reclamantul nu a primit la domiciliu corespondența adresată de organul fiscal, iar în ceea ce privește comunicarea prin publicitate, aceasta reprezintă doar o modalitate subsidiară trimiterii poștale, ale cărei condiții de îndeplinire sunt supuse unei analize riguroase, având în vedere că lipsa contribuabilului de pe teritoriul țării împiedică, în mod evident, luarea la cunoștință de comunicarea afișată la sediul administrației financiare, iar luarea la cunoștință prin publicarea pe pagina de internet a ANAF necesită posesia unor mijloace tehnice specializate, precum și a unei conexiuni la internet.

Prin urmare, data la care se poate susține, cu certitudine, că reclamantul a luat cunoștință de existența deciziei de angajare a răspunderii solidare și de la care se calculează termenul de formulare a contestației fiscale, este data de 29.07.2016, în raport de care Înalta Curte constată că reclamantul a formulat cererea de repunere în termen și contestația fiscală cu respectarea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât, atât organul fiscal, cât și instanța de fond, aveau obligația de a analiza pe fond decizia atacată.

Pornind de la concluzia formulării în termen a contestației fiscale și având în vedere că prima instanță nu a examinat, pe fond, motivele de nelegalitate ale deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte constată că este necesară casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca părțile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicție, ca expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte consideră că soluția care se impune în cauză nu poate fi aceea a obligării autorității fiscale la reluarea procedurii de soluționare a contestației fiscale, ci analizarea, de către prima instanță, a fondului pretențiilor reclamantului, având în vedere conținutul deciziei de soluționare a contestației care, deși a reținut tardivitatea formulării contestației, totuși a examinat și pe fond, motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

În ceea ce privește argumentele recurentului-reclamant, referitoare la greșita aplicare, de către organul fiscal și de către instanța de fond, a dispozițiilor Legii nr. 207/2015, Înalta Curte reține că, deși sunt întemeiate, aceste critici nu sunt suficiente, prin ele însele, să conducă la o soluție de reformare a sentinței recurate.

Astfel, procedura de atragere a răspunderii solidare a fost demarată prin emiterea Notificării nr. x din 04.12.2015, prin care contribuabilul era invitat la sediul organului fiscal, pentru a prezenta un punct de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea unei decizii de către autoritatea fiscală. Această notificare a fost emisă în temeiul art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la acea dată, însă actele fiscale ulterioare (notificarea din 08.12.2016, decizia de angajare a răspunderii solidare și decizia de soluționare a contestației) au fost emise în temeiul Legii nr. 207/2015, intrată în vigoare la data de 01.01.2015.

Potrivit art. 352 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015, dispozițiile prezentei legi se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea sa în vigoare, iar procedurile de administrare începute anterior intrării în vigoare rămân supuse legii vechi, astfel încât criticile recurentului-reclamant sunt întemeiate, situației din speță fiindu-i aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003, iar nu cele ale Legii nr. 207/2015.

Cu toate acestea, din verificarea comparativă a prevederilor O.G. nr. 92/2003 cu cele ale Legii nr. 207/2015, rezultă că dispozițiile referitoare la emiterea și comunicarea actelor administrative fiscale sunt identice, astfel încât nu se poate stabili existența unei vătămări produse reclamantului, ca urmare a aplicării de către instanța de fond a dispozițiilor legii noi. Astfel, sentința recurată a fost considerată nelegală ca urmare a unei greșite interpretări și aplicări a legii, raportat la materialul probator administrat în cauză, concluzie care se impune independent de codul de procedură fiscală avut în vedere, iar nu din perspectiva aplicării legii noi la situații născute sub imperiul legii vechi.

Prin urmare, critica reclamantului privitoare la legea aplicabilă cauzei, nefiind determinantă pentru soluția pronunțată în recurs, va fi valorificată în rejudecarea cauzei, instanța de fond urmând a avea în vedere cadrul normativ reprezentat de dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data declanșării procedurii de atragere a răspunderii solidare.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care nu au făcut obiectul dezlegării de către instanța de control judiciar, aceste critici urmând a fi avute în vedere de prima instanță, cu ocazia rejudecării pricinii.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 169 din 13 martie 2017, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 169 din 13 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN