Decizia nr. 3944/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 335/2017 a Curții de Apel Craiova

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 08 martie 2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova anularea deciziei nr. OT 624566/29.09.2016 de angajare a răspunderii sale solidare cu S.C. A. și a deciziei nr. CRR-REG-44047/23.12.2016 și exonerarea sa de la plata sumei de 3.219.481 RON. A solicitat și suspendarea executării până la soluționarea cererii, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 335/2017 pronunțată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Finanțelor Publice a Județului Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a anulat decizia nr. CRR-44047/23.12.2016 privind soluționarea contestației formulată de către reclamant, precum și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OT 24566/29.09.2016, emisă de AJFP Olt, a exonerat reclamantul de plata sumei de 3.219.481 RON și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 1600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs pârâtele Agenția Finanțelor Publice a Județului Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În susținerea căii de atac arată că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea, întrucât din cuprinsul actelor contestate se poate desprinde cu ușurință concluzia că reclamantul B., deși avea cunoștință că societatea pe care o administra, S.C. A., înregistra debite restante la bugetul general consolidat al statului, nu a procedat la achitarea lor, deciziile luate conducând la o creștere a acestora și implicit la pierderi în averea debitorului. În cauză, răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilității de către persoanele vinovate în sensul de a plăti o creanță fiscală datorată de o altă persoană, în situațiile reglementate de prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015. Consideră că organul fiscal a procedat corect și legal privind atragerea răspunderii solidare a d-lui. B. concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat) precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis - neglijența, neexistând o dispoziție care sa oblige la dovedirea intenției directe).

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare, dar la primul termen de judecată, în ședință publică a invocat excepția nulității căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele - pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ deciziile nr. OT 624566/29.09.2016 și nr. CRR-REG-44047/23.12.2016. Prin Decizia nr. OT 624566/29.09.2016 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. A., în limita sumei de 3.219.481 RON, din care debite în sumă de 915.041 RON și accesorii în sumă de 2.304.440 RON, iar prin Decizia nr. 142/03.02.2015 s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant. Prin aceste decizii s-a reținut că reclamantul B. nu a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin, respectiv nu a achitat obligațiile fiscale stabilite prin declarațiile depuse de societate în perioada 25.01.1999 - 25.04.2010 și în acest fel a provocat starea de insolvabilitate a S.C. A.. De asemenea a produs în perioada mandatului său pierderi în averea debitorului prin acumularea de obligații restante la bugetul general consolidat al statului. Instanța de fond a admis acțiunea apreciind că deciziile nu au fost legal emise. Împotriva acestei soluții, pârâtele au declarat recurs apreciind că instanța de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilității, a art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și a art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015. În litigiul de față este analizată legalitatea deciziilor prin care s-a reținut existența unui prejudiciu și s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. A., în limita sumei de 3.219.481 RON. Motivele de casare invocate de recurentele-pârâte în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluționarea excepției invocate de intimatul-reclamant B.. Înalta Curte constată, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant este neîntemeiată, întrucât recurentele - pârâte au formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocate de intimatul-reclamant. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată. Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO. Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența. Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurenților-pârâți, care afirmă în esență că nu au fost corect interpretate prevederile Legii nr. 207/2015 de către instanța de fond. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Pentru a răspunde criticilor formulate de instituțiile recurente cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că reclamantul nu a săvârșit fapte care să atragă răspunderea sa solidară cu debitoarea S.C. A.. În ceea ce privește criticile recurentelor vizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, instanța de recurs reține că, potrivit acestor prevederi legale, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile acestui cod, răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum și administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Trebuie precizat că art. 25 instituie o formă a răspunderii delictuale în sarcina unei anumite categorii de persoane, categorie din care face parte și reclamantul, dar și cerințe ce se impun a fi îndeplinite pentru a reține incidența lui. Or, potrivit opțiunii legiuitorului, este atrasă răspunderea solidară a administratorului/administratorilor societății numai în măsura în care aceștia au acționat cu rea-credință în a nu-și îndeplini obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, aceasta constituind o condiție "sine qua non" pentru atragerea răspunderii solidare or în a determina nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Această cerință a relei-credințe, fără de care nu se poate stabili răspunderea, nu este însă întrunită în speță, întrucât, așa cum a reținut și instanța de fond, din probatoriul cu înscrisuri administrat în cauză, reaua-credință a administratorului nu a fost dovedită, atât din perspectiva nesolicitării deschiderii procedurii insolventei, cât și din perspectiva nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale. După cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, în cauză organele fiscale nu au dovedit că reclamantul ar fi acționat cu viclenie și omisiune vădit intenționată în calitatea sa de administrator al S.C. A., nici decizia de angajare a răspunderii solidare și nici vreun act pregătitor anterior nu conțin referiri cu privire la cercetări pe care organul fiscal era ținut a le efectua pentru a stabilit dacă administratorul a acționat cu rea-credință. În mod temeinic s-a reținut în fond că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deși dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activității, cât și pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează voit plățile către fisc, sau atunci când, deși a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obținute pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății. Însă, în cauză nu s-a probat împrejurarea că reclamantul a utilizat resursele societății comerciale în alt scop decât în interesul societății, astfel că, în lipsa oricăror probe care să susțină existența relei-credințe a acestuia pentru nedeclanșarea în termenul legal a procedurii insolvenței și pentru nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, instanța de fond a stabilit în mod corect că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului în temeiul art. 25 alin. (1) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală. Înalta Curte precizează că nu este suficientă calitatea intimatului-reclamant de administrator pentru a atrage răspunderea, întrucât legiuitorul nu a reglementat o răspundere obiectivă, ci dimpotrivă o răspundere întemeiată pe ideea de vinovăție, astfel că era necesar a se proba vinovăția, respectiv că a cunoscut starea de insolvabilitate a societății și că nu a acționat în mod deliberat în sensul de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și că nu a declarat și/sau nu a achitat la scadență în mod deliberat obligațiile fiscale, aspecte nedovedite în cauză. În lumina art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu intervine automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită, ipoteză care nu se regăsește în cauză. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurente prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata - reclamantă, obligând recurenta-pârâtă la plata sumei de 2659,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocațial).