ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4035/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 05 octombrie 2017, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând să se dispună anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din data de 30.03.2016, emisă de către pârâta A.J.F.P Olt și a Deciziei de soluționare a contestației formulate de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din data de 19.09.2016 emisă de către D.G.R.F.P. Craiova, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale în suma de 2.075.852,00 RON, din care 1.508.908,00 RON debite principale, 349.784,00 RON dobânzi și 217.160,00 RON penalități. Prin sentința nr. 169 din data de 13 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. x/2016 s-a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.. Prin Decizia nr. 786 din data de 12 februarie 2020 pronunțată de ÎCCJ în dosar nr. x/2016 s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 169 din 13 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. A fost casată sentința recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 138/2020 din data de 27 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația și a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016 emisă de AJFP Olt și Decizia de soluționare a contestației nr. x din 19.09.2016 emisă de DGRFP Craiova.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 138/2020 din data de 27 iulie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă a arătat că reclamantul, desi avea cunostință că societatea pe care o administra, B. S.R.L., înregistra debite restante la bugetul general consolidat al statului, nu a procedat la achitarea acestora, deciziile luate conducând la o creștere a acestora și implicit la pierderi în averea debitorului. În speță, contrar celor retinute de instanta de fond, reclamantul nu a manifestat o conduită corectă în îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, nefăcând vreo dovadă cu privire la demersurile efectuate în sensul îndeplinirii acestor obligații și la împrejurările invocate în acțiune. Mai mult, în dovedirea relei credințe, nu s-a reținut nici faptul că reclamantul, în calitate de administrator al societății, a participat la operațiunile juridico-economice si contabil-financiare prin care societatea a înregistrat debite către bugetul statului, nu a platit obligatiile fiscale ale societatii, nu a intreprins nicio masura in vederea stingerii acestora, respectiv nu a facut dovada ca a incercat redresarea economica a societatii sau obtinerea de facilitati fiscale. Contrar celor retinute de instanta de fond, recurenta - pârâtă apreciază că s-a procedat corect și legal la atragerea răspunderii solidare a reclamantului, concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legatura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat) precum și o formă de vinovație (care poate fi si culpa levis-neglijența, neexistand o dispozitiei care sa oblige la dovedirea intentiei directe). Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât instituirea răspunderii solidare face parte din procedura generală privind raportul de drept material fiscal care impune reglementări fiscale speciale (Decizia nr. 1070/2009 a ICCJ, secția de contencios administrativ și fiscal). Mai mult decât atât, recurenta - pârâtă arată că obligațiile de plată la bugetul consolidat al statului datorate de B. S.R.L., provin din perioada 21.10.2009-22.10.2015, ca urmare a înregistrării de către debitor, a declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat al statului, la care se adaugă obligațiile de plată fiscale și înregistrării deciziei de impunere x/26.07.2013, în valoare de 284.960 RON. Sumele stabilite prin decizia de impunere provin din perioada 21.10.2009-30.09.2012. Recurenta - pârâtă arătă că o altă decizie din care sunt stabilite debitele pentru care a fost emisă decizia de atragere a răspunderii solidare este FOT 558/04.12.2015 pentru suma de 699.015 RON, având ca perioadă verificată 01.10.2012-30.06.2015. Agentul economic a contestat actele de control, soluționarea contestațiilor fiind suspendată până la soluționarea plângerii penale depuse de către organele de inspecție fiscală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că această excepție este neîntemeiată întrucât criticile invocate pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat potrivit argumentelor ce vor fi expuse în continuare. În urma verificării situației obligațiilor fiscale înregistrate de debitorul B. S.R.L., la data de 30.03.2016, pârâta D.G.R.F.P Craiova - A.J.F.P Olt a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatului - reclamant A., în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale în limita sumei de 2.075.852 RON, din care 1.508.908,00 RON debite principale, 349.784,00 RON dobânzi și 217.160,00 RON penalități. Cu privire la proveniența debitelor, organele fiscale au reținut că, obligațiile de plată la bugetul general consolidat al statului datorate de B. S.R.L. provin din perioada 21.10.2009 - 22.10.2015, ca urmare a înregistrării de către debitor a declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat al statului, la care se adaugă obligațiile de plată accesorii calculate ca urmare a neachitării sau achitării cu întârziere a obligațiilor fiscale de plată principale și înregistrării Deciziei de impunere x- 520/26.07.2013 în valoare de 284.960 RON, care provin din perioada 21.10.2009 - 30.09.2012. De asemenea, o altă deciziei din care sunt stabilite debitele pentru care a fost emisă decizia de atragere a răspunderii solidare este Decizia nr. F-OT 558/04.12.2015 pentru suma de 699.015 RON având ca perioadă verificată 01.10.2012 - 30.06.2015. Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale." Determinant pentru acest caz de atragere a răspunderii solidare este îndeplinirea condiției relei-credințe, așa cum just a constatat și instanța de fond. Prima instanță a reținut că, în cauză, reaua-credință ar fi însemnat că deși societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, intimatul -reclamant a ascuns aceste active sau a refuzat să le valorifice și să achite aceste debite, cu intenția de a prejudicia bugetul de stat. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că această condiție esențială pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societății nu este dovedită în cauză. Prin cererea de recurs, organele fiscale au reluat în cea mai mare parte apărările formulate în fața instanței de fond, susținând, în esență, că administratorul societății trebuie să manifeste o conduită "bonus vir" și să dea dovadă de bună credință în îndeplinirea obligațiilor, or, în cauză, intimatul - reclamant nu a manifestat o astfel de conduită, nefăcând vreo dovadă cu privire la demersurile efectuate în sensul îndeplinirii acestor obligații. Instanța de control judiciar reține că intimatul - reclamant a avut calitatea de administrator al B. S.R.L. până la data de 15.04.2013, când societatea a fost preluată de asociatul C.. Or, legat de această perioadă, în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. OTG -DEC - 9018/30.03.2015 organul fiscal nu a identificat nerespectarea anumitor obligații de către societatea comercială. Astfel, din Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. OTG -DEC - 9018/30.03.2015 nu rezultă că obligațiile fiscale de plată s-au născut în perioada în care intimatul - reclamant a exercitat funcția de administrator și nici modalitatea în care acesta a acționat în realizarea intenției de a prejudicia bugetul general consolidat al statului. Prin urmare, decizia de antrenare a răspunderii solidare nr. OTG -DEC - 9018/30.03.2015 este nemotivată sub aspectul indicării unor fapte imputabile, care să fie puse în relație cu sumele imputate, și a dovedirii relei credințe, în sensul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală arată că actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt și temeiul de drept al acestuia. Așa cum Înalta Curte a statuat constant în practica sa, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica neechivoc elementele de drept și de fapt care au stat la baza soluției adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să-și poată formula eventuale apărări, pe de o parte, precum și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv a legalității, pe de altă parte. Motivarea asupra temeiurilor de fapt ale actului administrativ fiscal nu trebuie numai să existe ci și să fie concordantă cu temeiul de drept în care actul a fost adoptat, adică să se prezinte elemente factuale care atrag incidența normei aplicate. Or, în speța dedusă judecății, prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestată, organele fiscale s-au limitat la face o descriere a elementelor factuale într-un mod general și impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a faptelor imputabile intimatului -reclamant. Cu alte cuvinte, recurentele-pârâte ar fi trebuit să probeze că intimatul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise și certe care să justifice dovedirea intenției intimatului-reclamant de a acționa în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plății obligațiilor fiscale. Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.