ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 878/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 august 2016, pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Caransebeș, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF x Caransebeș, respectiv nr. top. x și nr. top. xde sub A. 1.1, teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, centrală termică, construcție cu vestiare, magazii, sală de sport, amenajamente sportive edificate pe imobilul teren de sport la Ghețari în suprafață de 23.107 m.p. de sub A.1 aparținând municipiului Caransebeș. A solicitat să se dispună ca, la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, radierea dreptului pârâtului greșit intabulat în favoarea acestuia în CF x Caransebeș și înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor de sub Al respectiv nr. top. x și nr. top. x teren de sport la Ghețari în suprafață de 23.107 m.p. și a construcțiilor de sub A. 1.1: teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, centrală termică, construcție cu vestiare, magazii, sală de sport, în favoarea reclamantei. A mai solicitat să se dispună înscrierea în CF x Caransebeș a construcțiilor intabulate inițial sub A. 1.1 în CF x Caransebeș, respectiv nr. top. x reprezentând teren handbal, teren volei și tenis, omise cu știință de pârât la transcrierea acestui imobil în CF x Caransebeș și să se constate nelegalitatea următoarelor hotărâri: H.G. nr. 532/2002, HCL nr. 279/30.11.2010, HCL nr. 26/31.01.2012, HCL nr. 119/27.04.2012, ultimele trei emise de Consiliul Local al Municipiului Caransebeș; s-a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 4 aprilie 2018, instanța a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât (în vederea soluționării excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002).

Prin încheierea din 16 mai 2018 a dispus introducerea în proces și a pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 10 iulie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâții. A respins excepțiile de nelegalitate a hotărârilor nr. 279/2010, nr. 26/2012 și 119/2012, invocate de reclamantă. A respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, invocată de pârâtă. A respins excepția inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâtă și excepția inadmisibilității cererii de radiere a dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâtei în CF x Caransebeș, invocată de pârât. A dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON, reprezentând onorariu apărător ales al pârâtei.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 254 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul promovat, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis excepția de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012 în ceea ce privește modificarea Anexei "Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al mun. Caransebeș", anexa 2, poz. 59. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Caransebeș, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș în sensul că a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele - construcții înscrise în CF x Caransebeș, cu nr. top. x și nr. top. x, sub Al. l., constând în teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, Centrală termică, Construcție cu vestiare, Magazii, sală de sport. A dispus radierea din CF x Caransebeș a dreptului de proprietate al Municipiului Caransebeș cu privire la imobilele construcții cu nr. top. x și nr. top. x, sub Al. l. constând în teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, Centrală termică, Construcție cu vestiare, Magazii, sală de sport, concomitent cu înscrierea în aceeași carte funciară cu privire la aceleași imobile a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. A dispus înscrierea în cartea funciară nr. x Caransebeș a dreptului de proprietate asupra construcțiilor constând în teren de handbal, teren volei și tenis asupra top. x în favoarea reclamantei. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată și a menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și a îndreptat eroarea materială, atât din cuprinsul, cât și din dispozitivul deciziei civile nr. 254 din 22.12.2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, în sensul consemnării corecte, după cum urmează:

"dispune înscrierea în cartea funciară nr. x Caransebeș a dreptului de proprietate asupra construcțiilor constând în teren de handbal, teren volei și teren de tenis asupra top x în favoarea reclamantei.’’

Împotriva hotărârii din apel au promovat recurs reclamanta A. și pârâții Municipiul Caransebeș, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul municipiului Caransebeș.

4.1. Criticile reliefate de reclamanta A. în recursul său sunt, în esență, următoarele.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 869 C. civ., respingând, ca neîntemeiat, motivul de apel al reclamantei referitor la cererea de admitere a excepției de nelegalitate a HCL Caransebeș nr. 119/27.04.2012;

Se relevă că, prin hotărârea atacată cu excepția de nelegalitate, Consiliul Local Caransebeș a dispus radierea dreptului de administrare operativă al reclamantei cu privire la terenul de sub construcțiile aflate în proprietatea acesteia. Radierea dreptului de administrare s-a dispus de un alt organ decât cel care a instituit acest drept.

Curtea de Apel Timișoara a menționat, în considerentele deciziei atacate, faptul că dreptul de administrare în favoarea Complexului CFR Caransebeș a fost instituit prin Decizia Consiliului Popular al Județului Caraș-Severin nr. 425/12.04.1978 și a reținut că instanța poate analiza actul de revocare doar din punct de vedere al legalității acestuia și nu al oportunității, acest din urmă aspect intrând în sfera prerogativelor autorității publice care a dispus revocarea. În acest context, Curtea a reținut că dreptul de administrare a fost instituit doar din inițiativa autorității locale competente în anul 1978, fără a exista o convenție a părților cu privire la acest drept, ceea ce îngăduie, potrivit art. 869 C. civ., autorității locale competente să controleze exercitarea dreptului de administrare, respectiv consiliului local, să denunțe unilateral dreptul de administrare ce vizează un bun aflat în patrimoniul acestuia.

Instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 869 C. civ., în conformitate cu care dreptul de administrare încetează prin actul de revocare emis în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit, însă a făcut abstracție totală și nu a observat că între organul care a instituit acest drept de administrare și organul care l-a revocat nu există identitate. A pierdut din vedere că revocarea dreptului de administrare de către o altă instituție este un motiv de nelegalitate a acestei hotărâri, deoarece a fost emisă de un organ fără competență funcțională în acest sens.

Recurenta a solicitat în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care apreciază că se încadrează criticile formulate, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanței de apel și trimiterea pricinii, spre rejudecare, în vederea admiterii motivului de apel al reclamantei vizând soluționarea excepției de nelegalitate a H.C.L. Caransebeș nr. 119/27.04.2012, cu consecința revenirii dreptului de administrare operativă asupra imobilelor din CF x Caransebeș, nr. top. x în patrimoniul acesteia.

4.2. Criticile expuse de recurenții pârâți Municipiul Caransebeș, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul municipiului Caransebeș sunt următoarele.

Recurenții învederează că instanța de apel nu a dat curs solicitării de trimitere a pricinii, spre rejudecare, tribunalului în cazul schimbării soluției cu privire la inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 și cu privire la excepția de nelegalitate a hotărârilor de consiliu local. Cum prima instanță nu a soluționat fondul acestor excepții, iar Curtea de Apel a soluționat direct, pe fond, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 și a HCL nr. 279/30.11.2010, HCL nr. 26/31.01.2012 și HCL nr. 119/27.04.2012 ale municipiului Caransebeș, apreciază că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Relativ la excepția de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012, recurenții susțin că excepția a fost admisă greșit. În soluționarea acesteia, instanța de apel nu a avut în vedere că repunerea în discuție a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile și drepturile fundamentale și contravine practicii CEDO și Curții de Justiție de la Luxemburg, pronunțate în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât, în privința actelor administrative individuale, admiterea excepției de nelegalitate produce aceleași efecte, ca întindere și conținut, cu anularea actului respectiv.

Curtea de apel a ignorat că nelegalitatea actului administrativ trebuia analizată raportat la data emiterii acestuia și nu la data analizării excepției. A considerat că hotărârea ar fi nelegală pentru că UAT Municipiul Caransebeș nu ar fi deținut dreptul de proprietate asupra bunului trecut în domeniul public în condițiile în care, la data emiterii hotărârii de consiliu local, municipiul Caransebeș deținea dreptul de proprietate asupra bunului, iar odată ce acesta a fost transferat în domeniul public devin operante prevederile art. 861 alin. (1) din C. civ., care stipulează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Afirmă recurenții că la data emiterii HCL în cauză, UAT Municipiul Caransebeș deținea în mod legal dreptul de proprietate asupra construcțiilor, contractul de donație fiind anulat numai prin intermediul sentinței civile nr. 441/08.02.2013, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2011, așadar, legalitatea actului administrativ trebuia verificată raportat la situația juridică și la prevederile legale în vigoare la data emiterii acestuia.

Se mai susține că instanța de apel nu a avut în vedere că, indiferent de soluția dată asupra excepției de nelegalitate asupra HCL nr. 26/31.01.2012, terenul pe care sunt amplasate construcțiile care fac obiectul cauzei, este și va rămâne în domeniul public al Municipiului Caransebeș. Intimata reclamantă nu are vreun drept asupra terenului, astfel că nu poate ocupa un teren ce este domeniu public.

O altă critică se referă la greșita aplicare a prevederilor art. 579 C. civ., prin înlăturarea susținerilor pârâtei UAT Municipiul Caransebeș cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Prima instanță a notat, corect, că UAT Municipiul Caransebeș este un proprietar de bună-credință și a efectuat lucrări de reconstrucție, amenajare și finalizare a reparațiilor imobilelor în discuție. Aceste amenajări, consolidări, renovări care au fost efectuate cu avansarea unor importante sume de bani au sporit considerabil valoarea imobilelor asupra cărora se poartă prezentul litigiu, nefiind simple reparații cum eronat a susținut intimata - reclamantă.

Au menționat recurenții că au investit o sumă consistentă în reconstrucția clădirilor care se aflau într-o stare avansată de degradare, fiind improprii folosirii conform destinației lor. Cum anterior investițiilor aceste construcții nu puteau fi utilizate conform destinației acestora și nici pentru alte activități conexe, precum și faptul că investițiile au crescut, în mod exponențial, valoarea construcțiilor revendicate de către reclamantă, apreciază că acțiunea acesteia este neîntemeiată, înrucât nu mai există identitate între construcțiile aflate, inițial, în proprietatea reclamantei și cele prezente, a căror revendicare o solicită aceasta.

Recurenții au solicitat, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în principal. În subsidiar, au cerut casarea hotărârii, reținerea pricinii spre rejudecare și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Intimatul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a formulat întâmpinare la cele două recursuri, invocând pe cale de excepție lipsa calității sale procesuale pasive raportat la atribuțiile pe care le deține în exercitarea funcțiilor sale, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 34/2009.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a depus întâmpinare în ce privește ambele recursuri, solicitând instanței de recurs să constate că, în cauză, prin actele procesuale întocmite, nu au fost formulate pretenții față de acesta.

Intimata reclamantă A., prin întâmpinare, a susținut că recursul pârâților trebuie anulat, în principal, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, trebuie respins, ca nefondat.

Intimații pârâți Municipiul Caransebeș, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primăria Caransebeș, prin întâmpinare, au adus argumente pentru respingerea pe fond a recursului reclamantei și au cerut obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile promovate împotriva deciziei curții de apel și a fixat termen pentru judecata acestora la 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte va avea în vedere, în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și în lipsa exercitării unui apel incident, că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, la acest moment procesual, nu mai poate fi supusă examinării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș este nefondat, iar, în privința recursului declarat de reclamanta A. va constata temeinicia acestuia, urmând a fi avute în vedere următoarele considerente:

Întrucât în cuprinsul recursului declarat de pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș sunt formulate critici de nelegalitate care tind la respingerea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susținute de pârâți, soluție impusă de efectele pe care criticile de nelegalitate evocate de aceștia le pot produce asupra deciziei recurate.

I. Astfel, susținând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâții au invocat nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanța de apel, în mod greșit, nu a trimis cauza spre rejudecare, potrivit solicitării formulate, în contextul în care a procedat la schimbarea soluției cu privire la soluția de inadmisibilitate a invocării excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 și cu privire la excepția de nelegalitate privind hotărârile consiliului local.

Înalta Curte constată că, deși susținerea recurenților-pârâți se circumscrie cazului de casare evocat, critica formulată nu este întemeiată.

Relativ la soluțiile care pot fi adoptate de instanța de apel, art. 480 (3) teza a II-a C. proc. civ. prevede posibilitatea instanței de apel de a dispune anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Așadar, norma legală atrage soluția de admitere a apelului și de anulare a hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau unei instanțe egale în grad cu aceasta, din aceeași circumscripție teritorială, atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, precum și atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, dacă părțile au solicitat expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Contrar susținerilor recurenților, astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse de pârâții-intimați, în ciclul procesual al apelului, reiese că aceștia au solicitat a se dispune "respingerea apelului ca netemeinic și nefondat (...)", nefiind formulată nicio solicitare de natura celei evocate în cuprinsul motivului de recurs analizat.

Așadar, în contextul în care intimații-pârâți nu au solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru cazul în care ar fi incidente ipotezele de nelegalitate reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că, instanța de apel, procedând la anularea hotărârii atacate, ca efect al admiterii apelului reclamantei, nu putea dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, drept pentru care a procedat corect la rejudecarea în fond a cauzei.

Mai mult, chiar și în ipoteza în care recurenții-pârâți ar fi solicitat, prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare - ipoteză care nu se confirmă potrivit argumentelor evocate în precedent - soluția anulării hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe nu putea fi adoptată de către instanța de apel, întrucât Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 1048/10.07.2019, respingând excepțiile de nelegalitate a actelor administrative contestate, a abordat, în considerentele hotărârii, situația juridică atât cu privire la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, cât și cu privire la fondul excepției de nelegalitate a actelor administrative atacate.

În acest sens, instanța de apel reține, în cuprinsul deciziei pronunțate, cu referire la H.G. nr. 532/2002, că "tribunalul a abordat în considerente aspecte care țin de fondul excepției de nelegalitate. În acest sens, prima instanță a apreciat că hotărârea de guvern incriminată a respectat dispozițiile legale în vigoare la data emiterii acesteia, că actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept".

Așadar, nici din această perspectivă, cazul de casare evocat nu este întemeiat.

Relativ la HCL nr. 26/31.01.2012, printr-o altă critică, recurenții au susținut că instanța de apel a admis greșit excepția de nelegalitate a actului administrativ în raport de data emiterii acestuia, ceea ce conduce la repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual.

Susținerea recurenților este nefondată, întrucât excepția de nelegalitate a fost invocată în privința unui act administrativ cu caracter individual emis ulterior Legii nr. 554/2001, voința legiuitorului fiind aceea de a reglementa posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate, inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (forma inițială a legii), instituind această posibilitate prin norme de procedură, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

În acest sens, instanța de apel a reținut corect, în conformitate cu doctrina și practica judiciară, dar și prin trimitere la Legea nr. 262/2007, că excepția de nelegalitate este recunoscută ca un mijloc de apărare utilizat de parte, în cadrul unui proces, prin care urmărește neluarea în considerare a unui act administrativ, la pronunțarea soluției de către instanța de judecată.

Sub aspectul examinat, este de semnalat că, și în expunerea de motive a Legii nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ se arăta faptul că textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 este "foarte clar, cercetarea legalității unui act administrativ se face oricând, ceea ce înseamnă că nu are relevanță data emiterii acestuia". Mai mult chiar, voința legiuitorului în sensul posibilității de invocare a excepției de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este reliefată de dispozițiile art. III din Legea nr. 262/2007, prin care se instituie un caz special de revizuire a hotărârilor judecătorești pronunțate în baza Legii nr. 554/2004 pentru situațiile în care excepția de nelegalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, urmare a interpretării în sensul că excepția nu poate fi invocată pentru actele administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, pe care legiuitorul a considerat-o neconformă voinței sale.

Chiar și în contextul normativ expus, controversa jurisprudențială în legătură cu posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la un act administrativ cu caracter individual, adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a fost clarificată prin Decizia nr. 9/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, fiind statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că "excepția de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004".

Cum statuările obligatorii ale instanței supreme în dezlegarea problemei de drept sunt aplicabile și litigiului pendinte, se constată că, în raport de dispozițiile art. 517 alin. (3) C. proc. civ., susținerile recurenților se vădesc a fi lipsite de temei.

Soluția dată excepției de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012 a fost criticată de recurenți și justificat de împrejurarea că, la data emiterii actului contestat, municipiul Caransebeș avea un drept de proprietate asupra bunului, de vreme ce, la acel moment, contractul de donație nu era anulat, astfel că bunurile se aflau în regim de proprietate publică.

Se observă că prin HCL nr. 26/31.01.2012 s-a dispus includerea în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Caransebeș imobilele care au format obiectul contractului de donație autentificat sub nr. x/14.12.2010 prin care A., în calitate de proprietar al imobilului, înscris în CF nr. x Caransebeș, cu nr. topo cu nr. top. x constând în teren de fotbal, pistă atletism, tribune spectatori, teren antrenament, teren handbal, teren volei și tenis, centrală termică, construcție cu vestiare, magazii, sală de sport de sub A1.1, dobândit prin achiziție proprie, conform B3.1, a donat în întregime acest imobil Municipiului Caransebeș, prin Consiliul Local al Municipiului.

La baza contractului de donație s-a aflat Hotărârea Adunării Generale a Asociației Sportive Municipale Fotbal Caransebeș din 27.10.2010, hotărâre prin care s-a aprobat, printre altele, transmiterea activului patrimonial înscris în C.F. nr. x Caransebeș, nr. top. x, în favoarea Municipiului Caransebeș prin Consiliul Local Caransebeș.

Anterior emiterii hotărârii de consilui local, ce constituie obiectul examinării, pe rolul instanțelor judecătorești se aflau înregistrate solicitările reclamantei de anulare a Hotărârii Asociației Sportive Municipale Fotbal Caransebeș din 27.10.2010 și a contractului de donație autentificat sub nr. x/14.12.2010.

Prin sentința civilă nr. 2401/4.11.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Judecătoria Caransebeș a anulat Hotărârea Asociației Sportive Municipale Fotbal Caransebeș din 27.10.2010, care a stat la baza încheierii contractului de donație, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia.

Totodată, prin sentința civilă nr. 441/08.02.2013 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2011, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație.

Or, în Anexa "Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Caransebeș", la Hotărârea Consiliului Local Caransebeș nr. 26/2013 a fost inclus un imobil în privința căruia s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, nulitatea absolută a titlului de proprietate a municipiului Caransebeș. Cum actul juridic a fost desfiintat, efectele nulității se produc ex tunc, ceea ce semnifică că actul încheiat apare ca și când nu a existat vreodată.

În contextul expus și având în vedere efetul juridic al nulității operate în privința actului contestat, Înalta Curte reține că nu există temei legal pentru care HCL nr. 26/2012 să supraviețuiască titlului constituit Municipiul Casansabeș, titlu găsit nul. Așadar, aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în conformitate cu care desființarea actului principal (pentru cauză de nulitate) va atrage, datorită legăturii lor juridice, desființarea actului subsecvent încheiat în baza celui dintâi, a fost corect reținută de instanța de apel, prin decizia recurată.

Printr-un alt motiv de recurs, pârâții au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că (indiferent de soluția dată excepției de nelegalitate asupra HCL nr. 26/31.01.2012) terenul, pe care sunt amplasate construcțiile litigioase, este și va rămâne în domeniul public al municipiului Caransebeș, iar intimata-reclamantă nu deține niciun titlu asupra terenului.

Susținerile recurenților nu pot fi primite.

Reclamanta-intimată A. a deținut în proprietate construcțiile litigioase până în anul 2010 când, prin contractul de donație autentificat sub nr. x/14.12.2010, imobilele au trecut în proprietatea municipiului Caransebeș.

Relativ la terenul de sub construcții, antecesoarea reclamantei A. a deținut un drept de administrare operativă, potrivit deciziei nr. 69/13.02.1978 și nr. 425/12.04.1978 ale Consiliului Popular al Județului Caraș-Severin, ce îi permitea folosirea terenului respectiv.

Ulterior perfectării contractului de donație încheiat între A. și Municipiul Caransebeș, prin Consiliul Local Caransebeș și ca efect al trecerii construcțiilor donate în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, dreptul de administrare operativă, instituit în anul 1978, a fost revocat prin HCL Caransebeș nr. 119/27.04.2012, sens în care s-a dispus și radierea dreptului de administrare operativă a reclamanței, acest din urmă act juridic formând obiectul prezentului dosar și constituind obiect al criticilor evocate în cuprinsul recursului declarat de reclamantă, ce urmează a fi examinat.

Sub un ultim aspect, recurenții-pârâți au susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 579 C. civ. în ceea ce privește solicitarea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor. S-a pretins că lucrările la imobilele în litigiu reprezintă nu numai o sporire a valorii acestora, ci o reconstruire integrală a bunurilor și, întrucât nu mai există identitate între construcțiile aflate inițial în proprietatea reclamantei și cele actuale, realizate de recurenți, rezultă că lucrările efectuate conduc la dobândirea proprietății, prin construire, de către municipiul Caransebeș.

Înalta Curte constată că, deși critica se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile formulate nu sunt întemeiate.

Susținerea recurenților vizează un caz de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor litigioase pe care de accesiune imobiliară artificială.

În privința acestor susțineri, Curtea de Apel a reținut, urmare a examinării raportului de expertiza tehnică în construcții efectuat în cauză, că pârâții-intimați au realizat o serie de lucrări noi, constând în: casa poartă, loja din tribună, zugrăveli, vopsitorii și pardoseli la încăperile de la parter de sub tribună. Aceste lucrări au fost calificate de instanța de apel ca fiind lucrări de renovare și înteținere a imobilului și nu lucrări care ar fi condus la o reconstrucție totală a imobilelor.

În circumstanțele factuale reținute și având în vedere că prin sentința civilă nr. 441/08.02.2013 a Judecătoriei Caransebeș, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație prin care reclamanta, în calitate de donator, a transmis activului patrimonial înscris în C.F. nr. x Caransebeș, nr. top. x, în favoarea Municipiului Caransebeș, Curtea de Apel a concluzionat că pârâții nu îndeplinesc condițiile unui dobânditor de bună credință, întrucât actul de dobândire a fost unul cu titlu gratuit și că nu le sunt aplicabile nici dispozițiile legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială, astfel încât dețin imobilele litigioase fără niciun titlu legal, urmare a faptului că bunurile au revenit în patrimoniul donatarului.

Așadar, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză pe baza examinării și evaluării probatoriului administrat (ce nu mai poate fi reapreciată în acest stadiu procesual, dată fiind structuara actuală a recursului), Înalta Curte reține că dispozițiile art. 579 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară artificială nu pot constitui fundament al solicitării formulate în cauză de pârâți, de vreme ce, în circumstanțele cauzei, a fost stabilit că lucrările efectuate de Municipiul Caransebeș au reprezentat lucrări de renovare, ce nu au atribuit o configurare și identitate nouă construcțiilor ce fuseseră edificate de reclamantă pe terenul asupra căruia, la acel moment, avea atribuit un drept de administrare operativă.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de de pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș.

II. Recursul declarat de reclamanta A. se vădește a fi fondat și urmează a fi admis, având în vedere următoarele considerente:

Susținând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a criticat decizia atacată, justificat de faptul că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 869 C. civ.. S-a arătat, pe de o parte, că instanța de apel, în mod nelegal, nu a observat că revocarea dreptului de administrare a fost efectuată de un altă instituție decât cea care a instituit acest drept. Pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat, în sensul art. 869 C. civ., dacă există vreun interes public pentru a se dispune revocarea dreptului de administrare

Critica recurentei se vădește a fi întemeiată.

În privința exercițiului dreptului de administrare, art. 868 alin. (1) C. civ. statuează că acest drept "aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local".

Relativ la autoritățile competente să constituie dreptul de administrare, art. 867 alin. (1) prevede că:

"dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol "autoritățile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de administrare

Or, câtă vreme, la data emiterii HCL nr. 119/27.04.2012 imobilele se aflau în domeniul public al municipiului Caransebeș, se poate concluziona că autoritatea publică locală are prerogativa de a controla modul de exercitare a dreptului de administrare, sub aspectul corectitudinii și legalității exercitării acestuia, dar și prerogativa de a denunța unilateral dreptul de administrare, dacă interesul public o impune.

Într-adevăr, ca modalitate de stingere a dreptului de administrare, art. 869 C. civ. prevede posibilitatea ca dreptul de administrare să înceteze, prin actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune.

Așadar, textul normativ impune, drept condiție a revocării, ca interesul public să impună acest lucru. Așadar, condiția legală presupune ca titularul dreptului de administrare să nu își exercite drepturile și să nu își îndeplinească obligațiile născute din actul de transmitere.

În cauză, dreptului de administrare operativă asupra terenului a fost instituit, prin deciziile nr. 69/1978 și nr. 425/1978 ale Consiliului Popular al Județului Caraș-Severin, în considerarea construcțiilor antecesoarei recurentei. La data emiterii HCL nr. 119/27.04.2012, construcțiile litigioase se aflau, în baza contractului de donație, în proprietatea municipiului Caransebeș. Cum dreptul de proprietate asupra acestor imobile a reintrat în patrimoniul recurentei-reclamante, urmare a desființării titlului de proprietate a Municipiului Caransebeș, se impunea ca instanța de apel să verifice, în conformitate cu cerințele art. 869 C. civ., dacă dreptul de administrare operativă asupra terenului pe care sunt amplasate construcțiile reclamantei se impunea a fi desființat, justificat de existența unui interes public.

Or, fiind vorba de necesitatea examinării unei condiții impuse de art. 869 C. civ., care nu poate fi realizatată în raport de structura căii de atac a recursului, urmează ca, în raport de cele statuate prin prezenta decizie, instanța de apel să examineze susținerile reclamantei evocate în cuprinsul cererii de apel, reiterare în recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea modului de soluționare a excepției de nelegalitate a HCL Caransebeș nr. 119/2012 prin care s-a dispus radierea dreptului de administrare operativă directă conferit antecesoarei recurentei-reclamante.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dispozițiilor de drept material și în lipsa valorificării tuturor elementelor necesare pentru stabilirea completă a situației de fapt, se va reține nelegalitatea deciziei atacate, drept pentru care, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 254 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Drept urmare, va dispune casarea, în parte, a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curți de apel, care va avea în vedere cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeș și Primarul Municipiului Caransebeș împotriva deciziei civile nr. 254 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare numai în ceea ce privește excepția de nelegalitate a Hotărârii H.C.L. Caransebeș nr. 119/27.04.2012, aceleiași curți de apel.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2022.