ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 885/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 4 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au formulat contestație împotriva deciziei de compensare nr. 31580/15.01.2020, emise de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând anularea acesteia și eliberarea unei noi decizii de compensare prin puncte, conform sentinței civile nr. 303/21.02.2109 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/2018, potrivit dispoziției Primăriei Cluj Napoca nr. 145/20.01.2011 cu referire la un imobil situat în zona centrală Mănăștur nord, compus din teren în suprafață de 320 mp și construcție în suprafață de 79,09 mp și o anexă garaj din lemn de 12,24 mp, doar pentru cota de 1/2 ce i-a aparținut numitului H..

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Prin sentința nr. 1409 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale absolute și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul București, secția a V-a civilă a reținut că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Din interpretarea corelată a textelor legale menționate, Tribunalul a reținut că, în cauză, se pune problema existenței unei competențe teritoriale absolute, în cazul litigiilor referitoare la bunuri, Legea nr. 165/2013 reglementând o competență teritorială exclusivă în cazul cererilor de retrocedare a imobilelor și a acțiunilor derivate din acestea, reglementate de art. 35 alin. (1) din acest act normativ.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au contestat decizia de compensare nr. 31580 din 15 ianuarie 2020, prin care s-a acordat măsura compensării prin puncte pentru un imobil situat în municipiul Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, în baza art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Tribunalul București a apreciat că instanța competentă, din punct de vedere material și teritorial, să soluționeze cauza este Tribunalul Cluj, în favoarea căruia a declinat competența, conform art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 136 din 2 martie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Cluj a reținut că, potrivit art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) și (2) C. proc. civ., aspectele referitoare la necompetența instanței nu pot fi invocate decât la primul termen de judecată la care sunt legal citate și pot pune concluzii și, doar în mod excepțional, dacă pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuția părților, urmând a fi acordat un singur termen în acest sens. În măsura în care la primul termen de judecată nici părțile, nici instanța, din oficiu, nu au invocat excepția de necompetență, competența instanței inițial sesizate se consolidează, cu efecte retroactive.

În cauza de față, s-a constatat că la primul termen de judecată, 9 septembrie 2020, la care părțile au fost legal citate și la care puteau pune concluzii, Tribunalul București, reținând că procedura a fost legal îndeplinită și că s-a solicitat judecata în lipsă, a dispus amânarea cauzei pentru atașarea dosarului administrativ, procedând la administrarea probei cu înscrisuri.

În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale, s-a observat că aceasta a fost pusă în discuție de instanță doar la al doilea termen de judecată, Tribunalul București invocând și soluționând excepția cu nerespectarea art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

Nici prin raportare la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 131 C. proc. civ., respectiv ca "părțile să poată pune concluzii" nu s-au reținut aspectele expuse de Tribunalul București.

Astfel, Tribunalul Cluj a reținut că sintagma "părțile să poată pune concluzii" a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind posibilitatea și îndrituirea părților de a-și exprima poziția procesuală în legătură cu orice aspect din procesul respectiv, de a pune concluzii cu privire la orice chestiune s-ar fi ridicat în respectivul litigiu, această sintagmă nefiind echivalentă cu concluziile asupra fondului cauzei, în privința cărora legiuitorul face distincție prin utilizarea termenilor "dezbateri în fond" sau "dezbateri asupra fondului cauzei".

Or, la primul termen de judecată din 9 septembrie 2020, stabilit la Tribunalului București, părțile, fiind legal citate, puteau pune concluzii cu privire la orice aspecte care s-ar fi invocat, acesta fiind termenul de judecată relevant prin raportare la art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea argumentelor sale, Tribunalul Cluj a făcut referire la decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 133/19.02.2020, prin care s-a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele acestei decizii s-a reținut că "instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanța de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale".

Constatând că Tribunalul București nu a invocat in limine litis excepția necompetenței, raportat la art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Cluj a stabilit competența teritorială în favoarea acestei instanțe, inițial sesizate de reclamanți.

Examinând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Cluj, Înalta Curte va reține că, în speță, competența soluționării cauzei în primă instanță, revine Tribunalul București, pentru următoarele considerente:

C. proc. civ. cuprinde reglementări exprese potrivit cărora necompetența materială și teritorială, de ordine publică sau privată, poate fi invocată în anumite termene și condiții.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe"; alin. (3) "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea acestui text legal reiese că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită de instanța inițial învestită, aceasta neputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența unei alte instanțe. Invocarea excepției de necompetență materială procesuală de soluționare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

Conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Potrivit normelor enunțate, judecătorul are obligația, încă de la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, să se pronunțe, prin încheiere, asupra competenței generale, materiale și teritoriale a instanței.

În speță, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 26 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Conform actelor procedurale întocmite în dosarul acestei instanțe, primul termen de judecată stabilit în cauză a fost 9 septembrie 2020, când părțile au fost citate în vederea soluționării cauzei.

Prin încheierea din 9 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat că procedura de citare a fost legal îndeplinită. Reținând că părțile, deși nu s-au prezentat la judecată, au solicitat soluționarea cauzei în lipsă, a amânat cauza și acordat termen la 4 noiembrie 2020, pentru depunerea, în copie, a dosarului administrativ nr. x/CC/2012.

La termenul de judecată din 4 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția necompetenței instanței, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (1) și ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și de locul situării imobilului.

Prin sentința nr. 1409 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Potrivit situației de fapt expuse, rezultă că Tribunalul București a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale absolute la cel de-al doilea termen de judecată, respectiv la 4 noiembrie 2020, iar nu la primul termen la care părțile au fost legal citate, anume 9 septembrie 2020, când s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru anexarea, în copie, a dosarului administrativ nr. x/CC/2012.

Sintagma "primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii", cuprinsă în art. 131 alin. (1) C. proc. civ., semnifică momentul procesual în care părțile sunt în măsură să își exprime poziția în legătură cu orice aspect al litigiului, trasându-se astfel limitele cadrului procesual.

Astfel, neinvocând excepția necompetenței teritoriale absolute la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii (9 septembrie 2020), Tribunalul București a rămas competent să soluționeze cauza, neputându-se dezînvesti ulterior, prin invocarea din oficiu a excepției la cel de-al doilea termen de judecată, în condițiile în care amânarea judecății la primul termen nu s-a dispus în temeiul art. 131 alin. (2) C. proc. civ. (pentru lămuriri ori probe suplimentare în vederea stabilirii competenței).

În acest mod s-a statuat prin decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu referire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., în sensul că, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate de acest text legal, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată.

Față de aceste argumente, în aplicarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., se constată că soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. este de competența Tribunalului București.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.