ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1048/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Curții de Apel Buucrești la data de 25.05.2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecția Judiciară, B., C., D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Consiliului Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară să înceapă cercetarea disciplinară prealabilă - ca urmare a constatării existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare - față de judecătorii B., C. și D. pentru grava neglijență cu care au soluționat dosarul nr. x/2012.

Prin sentința civilă nr. 1396 din 14 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A., înregistrată în Registrul Special al Asociațiilor și Fundațiilor prin Certificatul nr. x/21.02.2008 emis de Judecătoria Sectorului 4 București în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecția Judiciară, B., C. și D., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs reclamanta Asociația "A.", invocând cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că este greșită soluția instanței de fond cu privire la faptul că legea contenciosului administrativ nu permite instanței să oblige autoritatea să rezolve o cerere într-un anumit sens. Recurenta a arătat că, dimpotrivă, legea contenciosului administrativ permite instanței să dispună, în cazul refuzului nejustificat de soluționare a cererii, soluționarea pozitivă a cererii. În acest sens, există două instituții diferite ale contenciosului administrativ, respectiv refuzul nejustificat de a soluționa o cerere și lipsa răspunsului la o cerere.

În primul caz, întrucât autoritatea s-a pronunțat deja răspunzând negativ la cerere, în situația în care instanța apreciază că răspunsul negativ a fost nejustificat, singura soluție pe care poate să o dea instanța, este obligarea autorității la răspunsul pozitiv la cerere.

A mai arătat recurenta că decizia Curții Constituționale nr. 397/2014 dă posibilitatea instanței să oblige Inspecția Judiciară la soluția opusă, respectiv începerea cercetării disciplinare, altfel ar fi lipsă de finalitate juridică.

De asemenea, a susținut recurenta, contrar opiniei instanței de fond, că putem fi în situația unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, chiar dacă răspunsul este motivat, în acest sens invocând doctrina națională juridică, în sensul că nu înseamnă ca ori de câte ori organul administrativ respinge motivat cererea, refuzul trebuie considerat justificat. Pentru ca o soluționare negativă a unei cereri să fie încadrată ca refuz nejustificat, singura condiție este ca prin soluționarea negativă să se fi încălcat o dispoziție legală sau să se fi apreciat greșit asupra situației de fapt.

Cea de-a treia critică a recurentei a constat în aceea, contrar opiniei instanței de fond, că instanța de contencios administrativ poate cenzura răspunsul Inspecției Judiciare pe fond, nu doar pentru aspecte exclusive procedurale.

În argumentarea acestei critici, recurenta a arătat că decizia Curții Constituționale nr. 397/2014 afirmă implicit că instanța poate să cenzureze argumentele Inspecției Judiciare pe fond, atunci când afirma că judecata pe fond a inspectorului judiciar nu e constituțional să fie definitivă.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

La termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei excepția de nelegalitate a adresei nr. x/2015 din 16.04.2015 a Inspectorului șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției din 07.04.2014 a Inspecției Judiciare.

A susținut recurenta că în mod nejustificat Inspecția Judiciară a clasat sesizarea formulată de către reclamantă, având în vedere că reclamanta nu a solicitat verificarea interpretării materialului probator, ci sancționarea disciplinară pentru pronunțarea unei decizii în baza unui înscris inexistent la dosar.

A mai arătat recurenta că judecătorii împotriva cărora a făcut sesizarea la Inspecția Judiciară, și-au întemeiat decizia pe o probă inexistentă la dosar, ceea ce constituie o nesocotire gravă, neîndoielnică și nescuzabilă a normei de drept procesual reprezentată de art. 129 alin. (5), care instituie principiul pronunțării soluției în baza probelor existente la dosarul cauzei.

Recurenta a invocat cauzele Georgios Papageorgiou c/Grecia, Pitkanene c/Finlandia, Brandstetter c/Austria, Belziuc c/Polonia.

La data de 14.11.2019, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei note scrise cu privire la invocarea puterii de lucru judecat a deciziilor civile nr. 4647/4.12.2014 a ICCJ, nr. 144/16 .01.2014 a ICCJ, nr. 37/16.01.2018 a ICCJ, susținând recurenta că cererile de chemare în judecată din dosarele în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești susmenționate au avut un petit similar cu cel al cererii de chemare în judecată formulate de recurenta-reclamantă în prezentul dosar(constând în obligarea Inspecției Judiciare să dispună începerea cercetării disciplinare prealabile).

A arătat recurenta că din analiza acestor hotărâri judecătorești rezultă foarte clar faptul că respectivele cereri de chemare în judecată au fost admisibile, astfel încât cererea de chemare în judecată din prezentul dosar nu ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă de către instanța de fond.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, la data de 11.12.2019, a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a excepției puterii de lucru judecat, precum și respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a rezoluției nr. x/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul formulat în raport cu hotărârea instanței de fond și probele administrate în cauză, Înalta Curte contată că recursul nu este fondat având în vedere următoarele considerente:

În fapt, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Inspecția Judiciară la începerea cercetării disciplinare față de judecătorii cu grad de Curte de Apel, respectiv B., D. și C.. Reclamanta critică Rezoluția nr. x/2015, în sensul că s-a reținut greșit o problemă de interpretare a materialului probator, în discuție fiind pronunțarea respectivilor judecători asupra cauzei nr. x/2012 în baza unui înscris inexistent la dosar.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și cauzele Georgios Papageorgiou c/Grecia, respectiv Graviano c/Italia de pe rolul Curții de la Strasbourg. Potrivit art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Cauza Graviano privește un caz din materie penală și reține că probele trebuie dezbătute în mod contradictoriu cu părțile, iar cauza Georgios Papageorgiou nu se regăsește în baza de date Hudoc și nu s-a depus la dosar.

Cu privire la excepția de nelegalitate a rezoluției nr. x/2015 din 07.04.2015 a Inspecției Judiciare și a adresei de comunicare cu același număr din data de 16.04.2015, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Față de obiectul cauzei, obligația de a face, precum și față de natura juridică a excepției de nelegalitate, Înalta Curte constată că aceasta nu are legătură cu soluția ce a fost pronunțată în primă instanță asupra acțiunii, care a fost respinsă, în fond, ca inadmisibilă.

Totodată, excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă nu influențează admisibilitatea acțiunii, întrucât în acest cadru procesual, instanța de control judiciar se raportează doar la soluția instanței de fond prin care s-a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Apărările intimatei-pârâte Inspecția Judiciară cu privire la această excepție sunt întemeiate. Pentru admisibilitatea acestei excepții, art. 4 din Legea nr. 554/2004 impune ca soluționarea litigiului pe fond să depindă de analiza legalității actului administrativ contestat. Așadar, invocarea excepției de nelegalitate s-ar justifica, eventual, atunci când o parte, amenințată să i se aplice un act administrativ ilegal, se apără invocând acest viciu și cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluționarea speței.

Or, în cauză, reclamanta a solicitat Inspecției Judiciare să înceapă cercetarea disciplinară împotriva magistraților respectivi, răspunsul primit de către recurentă de la Inspecția Judiciară prin rezoluția de clasare și a adresei de comunicare a fost considerat ca refuz nejustificat, reclamanta solicitând în continuare pe calea contenciosului administrativ cenzurarea răspunsului emis de Inspecția Judiciară.

Astfel, prin excepția invocată, recurenta a dorit practic efectuarea unui control al legalității unui act administrativ, împrejurare care poate fi avută în vedere în cadrul unui proces aflat pe rol.

Or, efectul admiterii excepției de nelegalitate nu îl constituie anularea actului administrativ ce face obiectul excepției, ci înlăturarea lui de la soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția.

În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că, în fapt, este vorba de invocarea unor hotărâri cu titlu de practică judiciară .

Astfel, prin decizia civilă nr. 4647/4.12.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, împotriva sentinței civile nr. 885/4.03.2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a avut ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, de soluționare a sesizării înregistrate de Inspecția Judiciară, obligarea pârâtului la efectuarea verificărilor privind faptele prevăzute ca abateri disciplinare conform art. 99 lit. b) și at. 99/1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin decizia nr. 144/16 .01.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantului împotriva sentinței nr. 6983/22.11.2011 a Curții Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cauza a avut ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a declanșa acțiunea disciplinară împotriva unor judecători și procurori de la Judecătoria Slatina, Judecătoria Craiova, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova și obligarea pârâtului C.S.M. să declanșeze acțiunea disciplinară, solicitând sancționarea magistraților vinovați.

Prin decizia nr. 37/16.01.2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 294/6.02.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal. Cauza a avut ca obiect obligarea pârâtei Inspecția Judiciară, prin Inspector Șef, să declanșeze cercetarea prealabilă pentru cazul prezentat, în vederea costatării săvârșirii de către membrii Completului 1 R al Curții de Apel București, pentru refuzul instanței de control de a primi la dosar dovada privind imposibilitatea prezentării reclamantului la termenul din data de 21 octombrie 2013; refuzul instanței de control de a înainta cererea de recuzare în vederea repartizării aleatorii și apoi soluționării legale, de alt complet, a acestei cereri de recuzare, obligarea pârâtei la daune morale.

Din analiza acestor hotărâri se observă, pe de o parte, că recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu avea prerogativa invocării unei asemenea excepții, întrucât nu este în posesia unei hotărâri favorabile în contradictoriu cu Inspecția Judiciară.

Primele două hotărâri invocate decizia nr. 4647/4.12.2014 pronunțată de ICCJ și decizia nr. 144/16 .01.2014 pronunțată de ICCJ, nu se referă la Inspecția Judiciară în calitate de pârât, reclamanții formulând cererile în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii. Cea din urmă hotărâre vizează anularea recursului ca netimbrat, instanța neanalizând pe fond, hotărârea atacată, soluția instanței de fond fiind favorabilă pârâtei Inspecția Judiciară.

Pe de altă parte, jurisprudența, nu poate fi apreciată ca izvor de drept.

În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, întrucât legea generală în materia contenciosului administrativ nu prevede posibilitatea obligării autorității publice să rezolve o cerere într-un anumit sens, dorit de reclamantă, ci numai obligarea autorității publice să rezolve o cerere.

Inspecția Judiciară și-a îndeplinit obligația de a analiza și răspunde în termen legal la memoriul reclamantei prin rezoluția nr. x/2015 emisă în data de 07.04.2015, comunicată la data de 16.04.2015.

Nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în ceea ce o privește pe pârâtă pentru a răspunde reclamantei la cerere, ci dimpotrivă pârâta a soluționat cererea reclamantei prin rezoluția a cărei anulare se solicită.

Împrejurarea că reclamanta nu a fost mulțumită de răspunsul primit de la pârâtă, aceasta nu reprezintă, din perspectiva Legii nr. 554/2004, un refuz nejustificat.

Astfel, răspunsul dat de Inspecția Judiciară fiind nefavorabil, nu justifică o cenzurare, nepermisă de altfel, din partea instanței în cauza aflată în procedura contenciosului administrativ.

Totodată, Înalta Curte reține că instanța nu are atribuția legală să oblige Inspecția Judiciară să înceapă cercetări disciplinare față de magistrați, în contextul legilor speciale nr. 303/2004 și nr. 317/2004 care derogă de la legea generală nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu are atribuția efectuării verificărilor prealabile, nu se poate substitui procurorului de caz/judecătorului din dosar, procurorului ierarhic superior sau inspectorului judiciar, ci doar cenzurează legalitatea emiterii rezoluției de clasare sub aspect extrinsec-procedural și intrinsec (conținut), adică trebuie să se asigure că procedura stipulată de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 și HCSM nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară a fost respectată și rezoluția cuprinde elementele constitutive regulamentare.

Înalta Curte constată că sunt complete verificările prealabile efectuate de către inspectorul judiciar, acestea realizându-se cu respectarea prevederilor art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară adoptat prin Hotărârea nr. 1027/15.11.2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

De asemenea, recurenta a făcut referire la decizia nr. 397/03.07.2014 a Curții Constituționale a României, prin care a fost admisă o excepție de neconstituționalitate, constatându-se că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege."

Însă, prima instanță nu a înlăturat aplicarea unei legii speciale, reținându-se în mod corect că inspectorul judiciar a făcut aplicarea regulamentară a art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, republicată:

"dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare (...) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (2)"

Coroborând aceste dispoziții legale cu soluția Deciziei nr. 397/2004 a Curții Constituționale, rezultă că dreptul la formularea unei noi sesizări potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, este recunoscut în principiu atunci când petentul se adresează Inspecției Judiciare cu o nouă cerere în al cărei conținut fie remediază omisiunile anterioare, fie recurge la alte împrejurări care s-ar constitui într-o pretinsă abatere disciplinară săvârșită de magistratul învestit cu soluționarea cauzei.

Așadar, pretinsul refuz nejustificat de soluționare invocat de recurenta-reclamantă, nu există.

În concluzie, în mod corect a reținut instanța de fond că rezoluția de clasare a Inspecției Judiciare a fost emisă după efectuarea tuturor operațiunilor administrative prealabile și în concordanță cu dispozițiile legale incidente, astfel încât, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția de nelegalitate invocată de recurentă ca inadmisibilă și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate a rezoluției nr. x/2015 din din 07.04.2015 a Inspecției Judiciare, ca inadmisibilă.

Respinge recursul formulat de reclamanta Asociația "A." împotriva sentinței civile nr. 1396 din 14 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2020.