ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6750/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să dispună anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din regulamentul Disciplinar al B. și a art. 57 din Statutul B. din anul 2014.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1224 din 16 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins excepțiile prematurității și inadmisibilității, ca nefondate; a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat sentința recurată; în subsidiar, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii în anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din Regulamentul Disciplinar al B., și a art. 57 din Statutul B. din anul 2014; cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a relevat, pe scurt, situația de fapt în cauză, și, în dezoltarea motivelor de recurs invocate a susținut, în esență, următoarele: Sentința recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aceasta fiind pronunțată de o secție necompetenta funcțional, nefiind specializată în a soluționa prezentul litigiu (fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.). Potrivit art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., "Dispozițiile (...) referitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere." Așadar, după cum s-a arătat în cuprinsul notelor de ședință depuse la dosarul cauzei, excepția necompetenței funcționale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal trebuia soluționată de către instanța de fond cu prioritate față de orice alte cereri si excepții formulate în cauză. De altfel, asupra oricărei cereri sau excepții trebuie să se pronunțe o instanță și o secție din cadrul instanței care să fie competentă din punct de vedere material, teritorial și funcțional. Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, "în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal (...)" În sensul acestui articol de lege, a statuat și Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 104 din 17.01.2012, potrivit căreia, "Maniera de distribuire a cauzelor în funcție de o anumită specializare a magistraților în anumite materii sau domenii ale dreptului ține de organizarea judiciară (...). încălcarea dispozițiilor cu caracter organic și imperativ din Legea nr. 304/2004 atrage pronunțarea unei hotărârii nule și presupune imperativul rejudecării cauzei de către un judecător specializat în materia procesului determinată după natura obiectului său". Or, în prezenta cauză, prin acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, sunt contestate acte ale B. (denumită în continuare și "B."), entitate de drept privat, asimilată unei autorități publice, în sensul Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 2, alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, sunt asimilate autorităților publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Așadar, și actele administrative emise de acestea sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, căzând sub incidența garanției constituționale prevăzute de art. 126, alin. (61). Conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000 (art. 35, alin. (2), federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică. Față de această situație, instanța de fond a avut la dispoziție două interpretări posibile. În primul rând, putea să rețină că ne aflăm în prezența unor acte administrative ale unei entități asimilate unei autorități publice, dat fiind că pârâta B. nu a făcut dovada unei convenții arbitrale valabile sau, chiar dacă ar face dovada unei asemenea convenții, având în vedere că litigiile de contencios administrativ nu sunt arbitrabile (nu pot fi supuse arbitrajului) - așa cum consideră în mod unanim doctrina și jurisprudența - și atunci competența funcțională nu poate aparține decât secției de contencios administrativ a CAB. Pe de altă parte, instanța de fond putea să rețină că prezentul litigiu este arbitrabil si că există între părți o convenție arbitrală valabilă - așa cum a reținut în prezenta speță - și atunci competenta funcțională aparținea secției Civile a CAB, deci ar fi trebuit admisă excepția ridicata de recurentul-reclamant și declinată cauza către aceasta secție. Așadar, se impune casarea sentinței civile nr. 3925/24.10.2017 și trimiterea spre rejudecare instanței de fond, întrucât sentința a fost pronunțată fără a se analiza aspectele legate de necompetența funcțională a instanței. A mai susținut recurentul că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la convenția arbitrală, instanța de fond dispunând în mod nelegal admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești (fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) Potrivit art. 542 din C. proc. civ., "persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc (...) drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună." Potrivit art. 548 alin. (1) din C. proc. civ., "convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității". Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis. Potrivit art. 550 alin. (1) din C. proc. civ. "Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor". În cuprinsul notelor scrise depuse de intimată la dosarul cauzei, aceasta arată că, Jurisdicția Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne ("TAS") impusă de statutul B. este una arbitrată". În acest sens, arat recurentul că între recurentul-reclamant si B. nu s-a încheiat niciodată o convenție arbitrală într-una din formele reglementate de lege. Intimata B. nu a prezentat în instanță convenția arbitrală scrisă pe care își întemeiază excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată. Nici nu ar mai putea face o astfel de probă în cadrul prezentului litigiu, dat fiind faptul că nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei, aceasta fiind decăzută din dreptul de a mai propune probe. În concluzie, având în vedere toate aceste aspecte evocate anterior, instanța de fond a admis în mod greșit excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată de către Intimata-Pârâtă. Pentru aceste motive, recurentul a solicitat să se caseze sentința recurata și să se dispună rejudecarea prezentei cauze de către instanța care a judecat fondul. În altă ordine de idei, dacă, prin reducere la absurd, s-ar considera că ne supunem regulilor instituite de Statutul B. ce vizează convenția arbitrală, acestea cuprind clauze neuzuale, în sensul art. 1203 din C. civ. Astfel, potrivit art. 1.203 din C. civ., "Clauzele standard care prevăd (...) în detrimentul celeilalte părți (...) clauze compromisorii (...) nu produc efecte decât dacă sunt acceptata, în mod expres, în sens, de cealaltă parte". Or, în cauza nu s-a făcut dovada unei conventii arbitrale care sa fi fost acceptată "în mod expres, în scris", de către Reclamanți. Mai mult decât atât, potrivit art. 609 alin. (1) din C. proc. civ., "Părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Renunțarea la acest drept se poate face numai după pronunțarea hotărârii arbitrale". Din economia celor două texte de lege mai sus evocate, reiese în mod clar și neechivoc faptul că pretinsa convenție arbitrală cuprinsa de Statutul B. este o clauza neuzuala, reglementata de art. 1203 C. civ. De asemenea, această clauză compromisorie impusă de Statutul B., nu poate constitui sub nicio formă, o renunțare a recurentului-reclamant la posibilitatea atacării hotărârilor contestate, prin intermediul acțiunii în anulare, in fata instanțelor judecătorești din România. Așadar, în nicio situație, clauza compromisorie nu poate privi renunțarea la acțiunea în anulare a hotărârilor arbitrale contestate de către Reclamanți. Mai mult decât atât, prevederile Statutului B. referitoare la convenția arbitrală se circumscriu și noțiunii de clauze nescrise, respectiv clauze care contravin unor dispoziții legale, ordinii publice sau bunelor moravuri. În această situație, aceste clauze nescrise trebuie înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile. A mai arătat recurentul că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Contrar a ceea ce a reținut prima instanța, intimata B. nu a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești prin întâmpinare, iar având în vedere că ne aflăm în situația particulară reglementată de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta a dispus în mod nelegal admiterea acestei excepții (fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.) În prezenta cauză, chestiunea competenței instanței derivă dintr-un contract privat. În acest sens, instituția arbitrajului își are sorgintea într-o reglementare de ordin privat. Procedura arbitrajului nu poate fi demarată în lipsa unei convenții încheiate între părți, prin care acestea își manifestă acordul de voințe, cu privire la soluționarea pe calea arbitrajului a diferendelor dintre ele. Astfel, reiese că și problema competenței de judecata in materia arbitrajului este o chestiune de ordin privat. În consecință, așa cum se reține și în Sentința atacată, intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei în prezenta speță, motiv pentru care nu a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în mod legal. Acest aspect este definitoriu în judecarea excepției sus-menționate, întrucât în prezenta cauză ne aflăm într-o situație particulară în ceea ce privește regimul juridic al invocării acestei excepții. Potrivit dispozițiilor art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrată, își va verifica propria competentă și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrară." Textul de lege evocat mai sus constituie o derogare de la normele de drept comun ce reglementează excepția de necompetență a instanțelor judecătorești. Acesta cuprinde o norma dispozitiva, ceea ce înseamnă că ne aflăm în fața unei situații particulare, în care competența de judecata este relativă. Așa se explică si faptul că termenul de invocare a excepției nu rămâne același ca cel prevăzut de dispozițiile art. 130 3 alin. (1) C. proc. civ. Raportat la situația particulară ce se regăsește în prezenta speță, în care excepția de necompetență este o excepție relativă, aceasta se impunea a fi fost respinsă ca tardivă, fata de nedepunerea întâmpinării de către pârâtă, în termenul legal. Intimata B.. nu a depus întâmpinare în termenul legal, obligație prevăzută de dispozițiile art. 613 4 alin. (2) coroborat cu art. 208 5 alin. (2) din C. proc. civ., în consecință, aceasta se impunea a fi decăzută din dreptul de a mai "invoca excepții, în afara celor de ordine publică. În prezenta situație particulară, excepția de necompetență are caracter de excepție relativă, ce se poate invoca de către intimată doar prin întâmpinare. Întrucât intimata nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei, rezultă că instanța de fond a invocat din oficiu și a admis în mod nelegal această excepție.

Apărarea formulată în cauză Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 19.07.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În esență, criticile recurentului-reclamant constau în aceea că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aceasta fiind pronunțată de o secție necompetentă funcțional, nespecializată în a soluționa prezentul litigiu (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la convenția arbitrală, instanța de fond dispunând în mod nelegal admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât, contrar a ceea ce a reținut prima instanță, intimata nu a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești prin întâmpinare, și, având în vedere situația particulară reglementată de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta a dispus în mod nelegal admiterea acestei excepții (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.) Înalta Curte constată că motivele de recurs privind soluționarea cu prioritate a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, soluționarea cu încălcarea regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, și cu aplicarea greșită a normelor de drept material a acestei excepții, sunt nefondate. Instanța de fond a soluționat în mod corect excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești înaintea excepției necompetenței funcționale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat, în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Ordinea de soluționare a excepțiilor este reglementată de prevederile art. 248, potrivit cărora "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea te produc." În ceea ce privește necompetența de ordine publică, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești este susceptibilă de a opri instanța de la a tranșa orice alt aspect litigios invocat de părți, aspect confirmat de dispozițiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Prin urmare, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești se soluționează cu prioritate față de excepția necompetenței funcționale, nefiind posibil ca o instanță necompetentă general să pronunțe hotărâri prin care să soluționeze aspecte litigioase, așa cum pretinde recurentul - reclamant. În ceea ce privește invocarea excepției de necompetență, art. 130 C. proc. civ. prevede expres sfera persoanelor și a momentului până la care poate fi invocată excepția de necompetență, susținerile din recurs fiind nefondate. Necompetența generală a instanțelor judecătorești "poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii." Pentru aceste motive, sunt nefondate susținerile recurentului, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești fiind o excepție de ordine publică, care poate fi invocată în tot cursul procesului și în orice stare a pricinii, și care se soluționează cu prioritate excepției de necompetență funcțională. Dispozițiile art. 554 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "(1) Instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală", art. 613 alin. (2), care prevăd că " 2) Întâmpinarea este obligatorie. Dispozițiile art. 205 - 208 sunt aplicabile în mod corespunzător", raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. civ., "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel", nu sunt incidente. Aceste dispoziții se referă, pe de o parte, la situația în care instanța judecătorească este sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, iar pe de altă parte la procedura de judecată a acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, și sunt aplicabile în situația în care instanța de judecată este competentă general să soluționeze cauza. Or, în cauză, învestită cu acțiunea în anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din regulamentul Disciplinar al B. și a art. 57 din Statutul B. din anul 2014, în mod corect a reținut Curtea de Apel, pentru soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, art. 57 alin. (3) din Statutul B., care precizează că "Deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a B. pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne", și art. 58 din același Statut, potrivit căruia "1. Litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai B./C./D./E., jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale B.. 2. B., membrii afiliați la B., jucătorii, oficialii, agenții de meci și agenții de jucători nu vor înainta litigiile mai sus menționate instanțelor judecătorești, cu excepția situației în care legislația aplicabilă instituie în mod expres obligația soluționării litigiilor în fața instanțelor competente. 3. Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne este competent să soluționeze orice litigiu dintre F., G., confederații regionale, federații naționale, ligi, cluburi, jucători, oficiali, agenți de jucători sau agenți de meciuri licențiați, dacă statutele F./G./B. nu prevăd altfel." În mod corect a constatat instanța că, potrivit acestor dispoziții, litigiul a fost soluționat în primă instanță de Comisia de Disciplină și Etică din cadrul B., fiind pronunțată Hotărârea nr. 23/25.05.2016 în dosarul nr. x/2015, iar aceasta a fost atacată la Comisia de Recurs din Cadrul B., ca instanță de ultim grad la nivel național, fiind pronunțată Decizia nr. 44/09.11.2016. Sunt aplicabile disp. art. 57 alin. (3) din Statutul B., care precizează că deciziile Comisiei de Recurs a B.. pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, și, prin urmare, acestea pot fi cenzurate doar în cadrul jurisdicției speciale agreate de părți, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicția unor tribunale sportive excluzând, pentru litigiile ce fac obiectul lor, cu excepția situației în care legislația aplicabilă instituie în mod expres obligația soluționării litigiilor în fața instanțelor competente, competența instanțelor judecătorești. Este nefondată critica recurentului potrivit căreia prima instanță ar fi stabilit în mod greșit existența unei clauze compromisorii. Prin contractul privind activitatea antrenorului încheiat de către recurentul- reclamant sub nr. x/2013, la capitolul XI intitulat Reglementări aplicabile, se specifică în mod expres faptul că reglementările fotbalistice aplicabile acestui contract sunt statutele, regulamentele și deciziile F., G., B., D. sau C., după caz. Ca urmare, în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul, prin semnarea acestui contract, și-a asumat și obligația de a respecta și Statutul B., prin care se reglementează posibilitatea și modalitatea de contestare a deciziilor pronunțate de Comisia de Recurs a B.. Susținerile recurentului - reclamant sunt contrazise chiar de propria conduită a recurentului - reclamant, care s-a judecat în fața comisiilor arbitrale din cadrul B., potrivit celor anterior reținute. Mai mult, instanța de fond a observat și faptul că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, fiind dovedită urmarea de către reclamant, în paralel, a procedurii arbitrale, apreciind astfel existența concordantă a celor două căi procedurale pentru contestarea acelorași acte de sancțiune disciplinară emise de B.. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamante, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă și legală, iar hotărârea nu a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură și, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.