ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2223/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B., C. și D., anularea Rezoluției de clasare nr. x/2016 emisă la data de 15.09.2016 emisă de către Inspecția Judiciară și continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1031 din 23 martie 2017, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B., C. și D., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

După o succintă prezentare a contextului factual care a dus la promovarea prezentului litigiu, recurentul-reclamant a adus o serie de critici sentinței atacate, apreciind că este nelegală.

Sub un prim aspect, recurentul a arătat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și dreptul său la apărare.

Astfel, potrivit textului de lege anterior menționat, este obligatorie depunerea la dosarul cauzei a documentației care a stat la baza emiterii actului atacat, un exemplar al acesteia comunicându-se părții adverse de către instanța de judecată. În speță însă, o atare comunicare s-a făcut în mod direct de către Inspecția Judiciară și, față de modalitatea de comunicare, întrucât înscrisurile nu au fost în prealabil verificate pentru conformitate de către instanța de judecată, recurentul susține că pârâta i-a comunicat o documentație "trunchiată, parțial substituită cu chestiuni străine cauzei". Mai susține că a adus la cunoștința instanței aceste aspecte la termenul de judecată din 23.03.2017, solicitând comunicarea documentației complete și acordarea unui termen pentru a avea posibilitatea să o studieze, însă, prima instanță, în mod nelegal, i-a respins cererea. Procedând astfel, instanța i-a încălcat dreptul de a-și preciza acțiunea în funcție de conținutul documentației. Totodată, mai arată recurentul, soluția de respingere a acestei cereri nu este motivată, instanța nereferindu-se în niciun fel la aspectele pe care le-a invocat în legătură cu faptul că documentația este incompletă. La același termen, recurentul susține că a mai învederat instanței împrejurarea că nu a avut suficient timp pentru examinarea documentației deja comunicată, solicitând să i se acorde timpul necesar examinării acesteia. Or, asupra acestei cereri de amânare instanța nu s-a pronunțat, încălcând nu numai obligația motivării, ci și dreptul său la apărare și la susținerea cauzei, precum și dispozițiile art. 222 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a arătat că prima instanță a respins în mod nelegal și celelalte cereri ale sale (administrarea probei cu interogatoriul pârâților; depunerea de către Serviciul Român de Informații a borderourilor de expediere a corespondenței dintre Curtea de Apel Cluj și Inspecția Judiciară; depunerea la dosarul cauzei a înregistrărilor video de la sediul Curții de Apel Cluj aferente zilei de 15 mai 2016), deși, în opinia sa, aceste probe erau și sunt utile în dovedirea substituirii. De asemenea, prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de probe constând în verificarea transmiterilor pe fax de la Curtea de Apel Cluj către Inspecția Judiciară, încălcându-și o obligație legală.

Prin respingerea cererilor în probațiune ca nefiind utile cauzei, prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 din CEDO) și la apărare. Prin urmare, a susținut recurentul, prima instanță nu a examinat pretențiile sale în niciun fel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

A mai criticat recurentul și reținerea instanței potrivit căreia, un indiciu în sensul netemeiniciei plângerii este "modalitatea de redactare a sesizării ... și a cererii de chemare în judecată". În acest sens, recurentul a susținut că, la momentul întocmirii plângerii, nu cunoștea cuprinsul reclamației formulate împotriva sa, modalitatea de redactare fiind influențată de acest fapt, iar dacă instanța avea nelămuriri trebuia să îi ceară precizări sub acest aspect și să îl pună în discuția părților, ceea ce nu a făcut, încălcând principiul contradictorialității.

În plus, din modul în care a procedat, recurentul consideră că instanța a fost lipsită de imparțialitate, conduita sa fiind de evitare a oricăror investigații derulată de inspecție.

Sub un ultim aspect, recurentul a susținut că au fost încălcate prevederile art. 2 alin. (2) lit. a), art. 7 și art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, întrucât, în opinia sa, în cauză nu au fost efectuate niciun fel de verificări, nu au fost analizate probele pe care le-a propus și că se impuneau cel puțin verificările care rezultă din probele solicitate în fața inspecției și apoi a instanței.

În fine, a mai arătat recurentul, în măsura în care în documentația care a stat la baza emiterii actului atacat se găsește vreo poziție exprimată de către Curtea de Apel Cluj, a fost încălcat art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, care prevede expres că numai inspectorii judiciari pot face verificări.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 6 din C. proc. civ., invocate de recurent prin memoriul de recurs, nu se confirmă, motivul de casare prevăzut de pct. 5 este indicat generic fără a fi dezvoltat în vreun fel, iar motivul de casare prevăzut de pct. 8 nu este întemeiat, hotărârea atacată fiind pronunțată cu respectarea normelor de drept material incidente cauzei.

Astfel, intimata a arătat că:

- în mod corect s-a reținut prin sentința recurată că, prin intermediul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a făcut altceva decât să reia conținutul sesizării adresate Inspecției Judiciare, neprezentând critici concrete referitoare la aspectele de fapt și de drept reținute de Inspecția Judiciară în cadrul rezoluției de clasare dispuse la data de 15.09.2016;

- în mod justificat instanța de fond a constatat, referitor la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, că reclamantul nu a prezentat argumente și împrejurări obiective din care să se deducă existența unor indicii cu privire la săvârșirea de către pârâții D., B. și C. a faptei de substituire a sesizării formulate de pârâtul D., astfel încât să existe baza factuală și legală pentru a se dispune începerea cercetării disciplinare prealabile;

- în mod just s-a reținut că atitudinea subiectivă a reclamantului cu privire la sesizarea formulată împotriva sa de pârâtul D. nu este suficientă pentru a se constitui într-un indiciu cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare din partea acestuia din urmă, împreună cu pârâții B. și C.;

- cu privire la aspectul invocat de către reclamant, respectiv trimiterea făcută de acesta la o informație apărută pe un site local de știri (www.x.ro) în care se menționează că presupusa agresiune fizică reclamată de pârâtul D. ar fi avut loc în data de 15.05.2016, instanța de fond în mod corect a apreciat că publicarea unei știri în care este menționată o altă dată decât cea indicată de pârâtul D. în propria sesizare nu constituie un indiciu în săvârșirea faptei de substituire a sesizării formulate la data de 16.05.2016, întrucât nu se cunosc împrejurările în care autorul știrii a intrat în posesia acestei informații și identitatea persoanei care i-a adus la cunoștință producerea evenimentului, pentru a se putea aprecia asupra acurateței acestei relatări.

În consecință, instanța de fond a constatat că în mod legal a reținut Inspecția Judiciară că nu există indicii cu privire la săvârșirea de către pârâții D., B. și C. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, instanța de fond a reținut în mod corect că petiționarul nu a indicat în cuprinsul sesizării nicio normă care să fi fost încălcată de magistrații judecători împotriva cărora s-a formulat sesizarea, iar reclamantul nu a prezentat argumente care să combată această constatare.

Prin urmare, în opinia intimatei, rezoluția de clasare emisă la data de 15.09.2016, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 în dosarul nr. x/2016, constată legal și temeinic faptul că nu există indicii care să releve comiterea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și t) din Legea nr. 303/2004, de către magistrații ce au făcut obiectul verificărilor prealabile.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Rezoluției emise de Inspecția Judiciară la data de 15 septembrie 2016 în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării acesteia privind aspectele semnalate.

Prin raportare la dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., se reține că, în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 13 februarie 2017, s-a stabilit, cu titlu de principiu, că rezoluția de clasare a sesizării pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speță a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării [art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată]. Aplicarea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeași rațiune, soluția trebuie să fie identică).

De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 9 octombrie 2017, în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că:

"În ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parțial, doar în ceea ce privește aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile și ignorate în privința altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 317/2004.

Așadar, prin Soluția de principiu adoptată la 9 octombrie 2017, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 47 alin. (6) - (7) și în ceea ce privește procedura de contestare a rezoluțiilor de clasare și regimul căii de atac formulate împotriva hotărârii instanței de fond, aceste prevederi stabilind că: (6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt: a) respingerea contestației; b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

Astfel, având în vedere soluția de principiu adoptată, de aplicare prin analogie a prevederilor legale sus-enunțate, dar și dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 1031 din 23 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată pe fond contestația formulată de reclamantul A. împotriva rezoluției din data de 15.09.2016 de clasare a sesizării ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004). În acest sens, trebuie menționat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012, "De la data intrării în vigoare a C. proc. civ., referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă și irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Prevederile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. arată că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

În prezenta cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.

Cât privește solicitarea recurentului-reclamant de comunicare a componenței nominale a completului de judecată, în vederea posibilei formulări a unei cereri de recuzare, Înalta Curte nu a dat curs acestei solicitări, având în vedere că părțile sunt ținute de obligația de a urmări desfășurarea procesului și că partea avea posibilitatea de a se informa asupra componenței completului, în timpul scurs de la repartizarea aleatorie a dosarului în cadrul SCAF și până la termenul ultim acordat în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu și va respinge recursul formulat de reclamant, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1031 din 23 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2020.