ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3960/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020 reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, plângere împotriva rezoluției din data de 22 iunie 2020 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-717 și a rezoluției de clasare nr. 1102/30 martie 2020, emisă de Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul pârâtei în lucrarea nr. 20-267.

Prin sentința civilă nr. 392 din 16 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul A., prin care, evocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea căii de atac promovate, recurentul a învederat că hotărârea atacată ar fi lovită de nulitate absolută deoarece ar fi fost pronunțată de alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. În acest sens, recurentul a arătat că citația pentru termenul din 02.02.2021, emisă la data de 10.12.2020, a fost trimisă sub semnătura doamnei judecător B., iar sentința a fost pronunțată de doamna judecător C.. Recurentul a mai arătat că, întrucât Curtea de Apel București nu ar avea informații publice, respectiv extrase ale Hotărârilor Colegiului de Conducere, a adresat, prin email, acestei instanțe o solicitare în acest sens, neprimind însă niciun răspuns, astfel încât, în opinia sa nu au fost respectate dispozițiile privind repartizarea aleatorie a cauzei.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat că hotărârea ar fi lovită de nulitate absolută întrucât nu ar fi motivată (sau ar fi contradictorie), sens în care, urmare evocării unor considerente teoretice privind conținutul obligației de motivare ce incumbă instanței, recurentul a arătat că în sentința atacată se regăsește la început mențiunea că " dezbaterile orale și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 02.02.2021", aspect apreciat de recurent ca inexact și în contradicție cu mențiunile din încheierea de ședință care evidențiază lipsa părților.

Urmare redării unor paragrafe din cuprinsul sentinței atacate, recurentul a mai arătat că nu cunoștea compunerea completului ce a judecat recuzarea și nici magistratul care a semnat pentru repartizarea recuzării la completul 3A, iar nu la completul 2A, dar a susținut că nu s-au efectuat verificări și cu privire la acești magistrați (din completul 3A și cel de a dispus ca recuzarea să nu fie judecată conform ROI).

Totodată, recurentul a susținut că nu s-au efectuat verificările de rigoare, chiar dacă responsabilă de desemnarea completului de recuzare era tot judecător D.

A mai învederat recurentul că prima instanță nu s-a pronunțat pe probatoriul solicitat în cauză și nu a analizat criticile de pretinsă nelegalitate prezentate de reclamant".

În continuare, recurentul a menționat că nu a solicitat rejudecarea dosarului Tribunalului Prahova soluționat de magistrații vizați de sesizarea disciplinară, iar, în opinia, sa prima instanță a analizat legalitatea rezoluțiilor atacate cu nerespectarea prevederilor legale ce reglementează activitățile ce intră în competența Inspecției Judiciare. În acest sens, recurentul a apreciat că soluțiile date de inspectorul judiciar și de șeful său sunt total arbitrare, nu conțin un raționament argumentativ.

Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că ar exista probe evidente, emise chiar de instanța la care s-ar fi operat actele apreciate de recurent ca reprezentând nelegalități (în procesele-verbale de repartizare aleatorie, numele grefieri și alte asemenea).

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susținerile părții reclamante nu relevă existența unor indicii privind săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) și t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurent țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului și nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând punctual motivelor de recurs evocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., conform căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.", fiind nefondate criticile evocate de recurent.

Din rezoluția existentă la fila x a vol. I al dosarului de fond rezultă că repartizarea aleatorie a cauzei a fost realizată la data de 15.07.2020, cauza fiind atribuită Completului nr. 10 F din cadrul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Conform procesului-verbal ce înmânare către recurentul- reclamant a citației pentru termenul din data de 2 februarie 2021 recurentul - reclamant a fost chemat în fața Completului 10F al secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București pentru soluționarea dosarului nr. x/2020

Din încheierea de ședință din data de 2 februarie 2021 rezultă că la dezbaterea fondului cauzei (fie ea realizată și în lipsa părților, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.) a luat parte doamna judecător C., ce este același judecător precum cel ce a pronunțat sentința civilă nr. 392 din 16 martie 2021.

Pe cale de consecință, din actele dosarului de fond rezultă că hotărârea recurată a fost pronunțată de același judecător precum cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului și de același complet de judecată precum cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în faza de judecată a fondului, compunerea instanței pentru toate termenele de judecată a fost aceeași (în acest sens încheierea din data de 24.11.2020 - fila x a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 2 februarie 2021 - fila x a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 16 februarie 2021 - fila x verso a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 2 martie 2021 - fila x a vol. II al dosarului de fond), astfel încât nu se poate reține nici teza schimbării compunerii completului. Faptul că, pe citația emisă recurentului - reclamant pentru data 2 februarie 2021 este aplicată, în dreptul mențiunii "Președinte", o ștampilă cu textul "Judecător B." nu reprezintă un element apt a genera incidența cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu privește hotărârea recurată, ci doar actul de procedură al citării pentru termenul de judecată.

Nefondate sunt și argumentele subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, recurentul a învederat, pe de o parte, că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra probelor solicitate, iar pe de altă parte că nu ar fi analizat corect probele aflate la dosar. Din verificarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că prin aceasta recurentul - reclamant a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar și cu alte înscrisuri pe care le va obține în urma demersurilor deja demarate, precum și a altor probe ce se vor descoperi ca necesare în urma dezbaterilor. Anterior primului termen de judecată, reclamantul a solicitat și interogatoriul pârâtei, fără a indica însă teza probatorie și fără a depune la dosar interogatoriul în condițiile art. 194 lit. e) coroborat cu art. 355 C. proc. civ.

Cât privește proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că, prin mențiunile existente în cuprinsul încheierii din data de 24.11.2020, prima instanță s-a pronunțat asupra acesteia, dispunând chiar completarea probatoriului în sensul depunerii unor înscrisuri ce nu se regăseau în dosar.

Deși este adevărat că asupra probei cu interogatoriu prima instanță a omis să se pronunțe, un astfel de aspect nu este suficient pentru a conduce la reformarea hotărârii instanței de fond, câtă vreme, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Vătămarea în discuție presupune analiza unor elemente concrete, iar în cuprinsul cererii de recurs partea recurentă nu a învederat care ar fi fost prejudiciul care i-ar fi fost produs prin nepronunțarea asupra probei cu interogatoriu. Pe cale de consecința, din această perspectivă nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nici alegațiile recurentului - reclamant prin care acestea susține că prima instanță ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură și că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situației de fapt ar fi unul eronat, nu pot fi valorificate în sensul propus de recurent.

Din această perspectivă, reține Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate. În cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Nici argumentele recurentului - reclamant referitoare la pretinsa incidență a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi valorificate în sensul solicitat de acesta, nici din perspectiva tezei nemotivării și nici din cea a unei contradictorialități între argumentele evocate de prima instanță.

Cât privește obligația de motivare ce incumbă instanței, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., această obligație se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Curtea de Apel București a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., și a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii pronunțate.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția EDO.

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României), potrivit cărora "..., deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). ... Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Cât privește afirmația recurentului privind existența unei contradictorialități între argumentele expuse de judecătorul fondului, Înalta Curte observă că această apărare a fost evocată pur formal, fără ca recurentul să dezvolte o atare susținere, în sensul de a învedera în mod clar și concret care ar fi elementele de contradictorialitate. În plus față de acestea, Înalta Curte reține că o motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privința aceleiași ipoteze s-ar fi afirmat, mai întâi, întrunirea condițiilor reținerii unei anumite soluții, iar apoi, în alt paragraf, s-ar fi reținut contrariul, or, în cauza pendinte, nu este incidentă o astfel de situație.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentința recurată cuprinde argumente pe care și-a fundamentat Curtea de Apel București soluția pronunțată, chiar dacă acestea sunt succint exprimate.

Examinând, în continuare, sentința atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției din data de 22 iunie 2020 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-717 și împotriva rezoluției de clasare nr. 1102/30 martie 2020, emisă de Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare în lucrarea nr. 20-267 (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A. cu privire la doamnele judecător E. și F. din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, a sesizării formulate de aceeași parte în privința doamnei judecător D. din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 și a sesizării formulate tot de reclamant cu privire la doamnele judecător G. și H., din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) și t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale vol. II al dosarului instanței de fond). Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 și Legii nr. 317/2004.

Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. o) și t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează pe de o parte abaterea disciplinară constând în nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, iar pe de altă parte, pe cea constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență).

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că prima instanță a analizat și concluzionat corect că intimata - pârâtă a efectuat toate demersurile necesare verificării întrunirii sau neîntrunirii elementelor materiale ale unei astfel de abateri. Totodată, instanța de fond a valorificat corect prevederile art. 104 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aplicabil la datele relevante cauzei (19 martie 2018, 24 aprilie 2019 și 2 mai 2019), conform cărora "în situația desființării unui complet, toate cauzele repartizate acestuia, inclusiv cele suspendate, vor fi repartizate prin sistemul ciclic, conform hotărârii colegiului de conducere", în contextul în care, urmare desființării completului de apel 5A/5A- C. civ. al Tribunalului Prahova și a Hotărârii Colegiului de conducere a Tribunalului Prahova nr. 11 din 24.04.2019, la repartizarea ciclică a dosarelor s-a avut în vedere același criteriu de stabilire a ordinii dosarelor, respectiv data inițială a înregistrării cauzelor în sistemul judiciar, pentru toate dosarele aflate pe rolul completurilor desființate, indiferent de etapa procesuală. Un atare criteriu este unul obiectiv, de natură a înlătura orice suspiciune, astfel încât nu se poate reține o încălcare a principiului repartizării aleatorii a dosarelor.

Cât privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că recurentul - reclamant a evocat săvârșirea de către magistrații judecători vizați de sesizarea sa din perspectiva literei t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 (doamnele judecător E. și F. din cadrul Tribunalului Prahova și doamnele judecător G. și H. din cadrul Tribunalului Prahova), a faptei pe care o reclamă în ambele modalități. În esență ceea ce se critică este maniera în care a fost soluționată cererea de recuzare în dosarul nr. x/2012, inclusiv din perspectiva repartizării cererii de recuzare la completul de judecată 3A- C. civ., dar și modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2012

Cât privește prima chestiune, se reține și că prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului Prahova nr. 28 din 29 noiembrie 2019 s-a stabilit blocarea completurilor 2A/2A- C. civ., astfel încât, conform art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aplicabil la datele relevante cauzei, incidentul procedural a fost corect soluționat de completul cu numărul imediat următor, mai precis 3A.

Referitor la modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2012, se reține că, potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte consideră că prin aspectele evocate de acesta, se tinde, în realitate, la o repunere în discuție a soluțiilor pronunțate de magistrați. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Astfel, aprecierea materialului probator sau interpretarea ori aplicarea legii la situația de fapt reprezintă atribute esențiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat și judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecția judiciară este îndreptățită să le realizeze (inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanță este una corectă, faptele clamate de recurent neîndeplinind astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. o) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată și de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, neputând fi identificate motive de reformare a hotărârii atacate invocate de recurentul - reclamant A. din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 392 din 16 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.