ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2452/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă la 8 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. i-a chemat în judecată pe pârâții S.C. A. S.R.L., B., C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea actelor adiționale nr. x din 3 martie 2008, nr. 3 din 1 octombrie 2008, nr. 4 din 12 februarie 2009 și nr. 6 din 15 februarie 2011 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007 și să îi oblige pe pârâți la plata sumei de 596.841 RON, reprezentând plăți nelegale efectuate de reclamantă către pârâta S.C. A. S.R.L. în perioada 1 octombrie 2010-16 iunie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată potrivit prevederilor legale de la data efectuării de către reclamantă a fiecărei plăți în temeiul actelor adiționale menționate la pct. l, până la data plății efective, dobândă care, calculată până la 20 noiembrie 2013, este evaluată la 62.716,66 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., ale art. 969, art. 998-999, art. 1073 și art. 1539 C. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză, precum și dispozițiile O.G. nr. 9/2000, ale Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 53/2003.

Pârâții C., D. și B. au formulat o cerere de chemare în garanție a următoarelor persoane: E., în calitate de cosemnatar al actului adițional nr. x din 3 martie 2008 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; F., în calitate de cosemnatar al actelor adiționale nr. x din 3 martie 2008, nr. 4 din 12 februarie 2009, nr. 5 din 12 februarie 2010, nr. 6 din 15 februarie 2011, nr. 7 din 2 februarie 2012, nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; G., în calitate de cosemnatar al actelor adiționale nr. x din 12 februarie 2009 și nr. 5 din 12 februarie 2010 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; H., în calitate de cosemnatar al actelor adiționale nr. x din 12 februarie 2010, nr. 6 din 15 februarie 2011, nr. 7 din 2 februarie 2012 și nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; I., în calitate de cosemnatar al actului nr. 7 din 2 februarie 2012 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; J., în calitate de cosemnatar al actului nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; Statul Român, prin Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, în calitate de acționar reprezentând 73,488708% din acțiuni; C.N. ROMARM S.A., în calitate de acționar reprezentând 26,511292 % din acțiuni și K., L., M. și N., în calitate de persoane împuternicite în cadrul adunării generale a acționarilor, O., P., Q., și R., în calitate de reprezentanți al consiliului de administrație al reclamantei, membri semnatari ai hotărârilor A.G.A. prin care s-a hotărât conținutul actelor adiționale încheiate la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007, solicitând obligarea tuturor chemaților în garanție la plata, în solidar, a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2017, Tribunalul Alba, secția I civilă a disjuns cererea de chemare în garanție, care a fost înregistrată sub un nou număr de dosar, respectiv x/2017

Prin încheierea nr. 156/2018 din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, acest dosar a fost conexat la dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 301/2018 din 09 februarie 2018, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva pârâților S.C. A. S.R.L., S. și T. (ultimele două pârâte în calitate de moștenitoare ale defunctului B.), C. și D..

Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C., D. și B. împotriva chemaților în garanție U. și V. (în calitate de moștenitori ai defunctei G.), E., F., H., J., N., O., I., P. augustin, Q., R., L., K., M., Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și C.N. ROMARM S.A. și a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâților și a chemaților în garanție.

Prin încheierea nr. 160/CC/F/2018 din 3 octombrie 2018, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis cererile formulate de petentele S. și T. privind completarea sentinței civile nr. 301/2018 din 09 februarie 2018, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei sentințe și încheierii nr. 156/2018 din 26 ianuarie 2018 au declarat apel principal reclamanta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. și apel incident chemații în garanție H., J., W., I., P.- augustin, U. și V..

Prin decizia nr. 261/2019 din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C FABRICA DE ARME CUGIR S.A, precum și apelul incident declarat de chemații în garanție H., J., W., I., P.- augustin, U., V.; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaților astfel: pentru S. în cuantum de 2.500 RON, pentru C. în cuantum de 4.000 RON, pentru D. în sumă de 4.000 RON, pentru U. și V. în sumă de 3.000 RON, pentru H. în sumă de 595 RON, pentru J. în sumă de 595 RON, pentru W. în sumă de 595 RON, pentru P. augustin în sumă de 595 RON și pentru I. în sumă de 595 RON.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că atât timp cât nu s-a relevat de către reclamantă vreo prevedere legală nesocotită prin încheierea actelor adiționale a căror anulare se solicită și nici vreo împrejurare care să denote că încheierea acestora este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. are natura juridică a unei acțiuni în anulare, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1858.

În ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților B., C. și D., în calitate de foști directori generali și, respectiv, director economic, instanța de prim control judiciar a reținut că, deși reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată art. 998 și 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, acțiunea formulată împotriva acestor pârâți este una în răspundere contractuală, întemeiată în cazul foștilor directori generali pe contractul de mandat și pe dispozițiile art. 73 și 155 din Legea nr. 31/1990, iar în cazul directorului economic pe contractul individual de muncă și pe dispozițiile art. 270 din Codul muncii, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că, potrivit art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea în răspundere patrimonială formulată împotriva foștilor directori generali este prescriptibilă extinctiv, în termenul de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, în speță de la data încheierii actelor adiționale a căror anulare se solicită.

De asemenea, a apreciat că și acțiunea formulată de reclamantă împotriva directorului economic este, în conformitate cu prevederile art. 283 alin. (1) din Codul muncii, prescriptibilă extinctiv în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data încheierii actului adițional semnat de către acest pârât.

Subliniind că, raportat la cele reținute, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. x, care stabilesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii civile delictuale, nu sunt aplicabile în cauză, curtea de apel a reținut că este nefondată critica apelantei în sensul pronunțării sentinței atacate fără a se ține seama de dispozițiile acestui text de lege.

Curtea de apel a evocat și Decizia nr. 19/2019, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, a respins apelul principal și, raportat la dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., a respins și apelul incident, constatând că acesta a rămas fără obiect.

Împotriva acestei decizii, S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Recurenta a susținut că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, aceste dispoziții aplicându-se și în cazul îmbogățirii fără just temei.

A arătat autoarea căii de atac că plățile nelegale în favoarea pârâtei S.C. A. S.R.L. au fost efectuate în perioada 1 octombrie 2010-16 iunie 2013 sub forma unor plăți lunare succesive. Situațiile financiare anuale și rapoartele de gestiune ale administratorilor reclamantei din perioada 2010-2013 nu au sesizat caracterul nelegal al majorărilor prețului contractului și nici faptul că indexările de preț nu s-au efectuat în mod legal. Astfel, abia în anul 2013, prin raportul de control nr. x din 05 decembrie 2013 al Curții de Conturi, s-a stabilit caracterul nelegal al majorărilor prețului contractului și valoarea prejudiciului produs reclamantei, care se ridică la suma de 596.841 RON și reprezintă valoarea plătită în plus prestatorului prin indexările de preț în perioada ultimilor trei ani anteriori controlului, precum și persoanele vinovate.

A mai arătat recurenta că prin decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, emisă de către Curtea de Conturi prin Camera de Conturi Alba, s-a dispus în sarcina reclamantei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, decizia rămânând definitivă prin decizia nr. 2641 din 18 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Potrivit recurentei, raportat la textul de lege invocat și la împrejurările de fapt prin care a luat cunoștință despre prejudiciul creat și persoanele vinovate, dar și la actele de control menționate și la data la care acestea au rămas definitive, acțiunea introdusă la 8 decembrie 2015 a fost formulată în termenul legal de prescripție de 3 ani.

Intimata-pârâtă K. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, întrucât criticile reclamantei cu privire la aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost înlăturate în mod corect de instanța de apel, ținând cont și de Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii.

Intimații-chemați în garanție H., J., W., I., P.- augustin, U., V. au invocat excepția netimbrării recursului, întemeiată pe art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ. excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate și excepția inadmisibilității recursului, raportat la solicitarea de admitere a cererii de chemare în judecată, în contextul în care instanța de fond a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fondul recursului au solicitat respingerea căii de atac și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Prin întâmpinările lor, intimații R., L., Q., O. au formulat apărări identice celor ce se regăsesc în întâmpinarea intimatei K..

Intimata S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., față de lipsa motivelor de nelegalitate; pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac exercitate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, conform înscrisurilor doveditoare.

Intimata C.N ROMARM S.A., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că acesta nu este motivat, iar susținerile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ. pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Intimata X. (moștenitoare a defunctului B.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate care să poată fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

Intimata E., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Intimații C. și D., prin întâmpinarea formulată, au invocat excepția tardivității recursului, întemeiată pe art. 185, coroborat cu art. 485 C. proc. civ., apreciind că cererea de recurs a fost depusă peste termen, astfel că a intervenit decăderea recurentei din dreptul de a mai exercita această cale de atac; excepția netimbrării sau insuficientei timbrări a recursului, în temeiul art. 197 C. proc. civ. și excepția nulității recursului, întemeiată pe art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. pe fondul recursului, au solicitat respingerea căii de atac exercitate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepțiile netimbrării, tardivității și nulității și a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, dispoziții aplicabile și îmbogățirii fără just cauză.

Preliminar, se constată că recurenta nu critică decizia apelată din perspectiva naturii prescriptibile a acțiunii în anulare a actelor adiționale și nici sub aspectul faptului că prescripția este împlinită în privința acestui capăt de cerere.

În aceste condiții, criticile vizează exclusiv capătul de cerere în pretenții și ele vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut că acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. are natura juridică a unei acțiuni în anulare, prescriptibilă în termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1858, iar, în ceea ce îi privește pe ceilalți pârâți, acțiunea formulată împotriva lor este una în răspundere contractuală, întemeiată în cazul foștilor directori generali pe contractul de mandat și pe dispozițiile art. 73 și 155 din Legea nr. 31/1990, iar în cazul directorului economic pe contractul individual de muncă și pe art. 270 din Codul muncii.

Așa fiind, a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. x, care stabilesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală ori pe îmbogățirea fără justă cauză, nu sunt aplicabile în cauză.

Instanța supremă constată că recurenta nu a criticat decizia instanței de apel din perspectiva acestor considerente.

Autoarea căii de atac, fără a arăta care sunt argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reținute de curtea de apel, în cauză sunt incidente textele de lege care reglementează prescripția dreptului material la acțiune în materia răspunderii civile delictuale și îmbogățirii fără justă cauză, s-a limitat la a reitera critica din apel, în sensul că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte reține că această critică este neîntemeiată.

În condițiile în care părțile au încheiat un contract, partea prejudiciată poate obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin respectivul contract, care reprezintă legea părților. Atât timp cât contractul este actul prin care părțile au ales să se supună unor reguli stabilite de ele, litigiile provenind din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestuia sunt supuse aceluiași regim contractual. Astfel, cocontractantul care se consideră prejudiciat trebuie să acționeze în baza răspunderii cu caracter special (contractuală) și nu în baza răspunderii de drept comun (delictuală).

Cum în speță raporturile juridice dintre părțile litigante sunt unele contractuale, în mod judicios a reținut instanța de apel că nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează începutul prescripției acțiunii în răspundere civile delictuală.

Autoarea căii de atac a mai susținut că, în condițiile în care a luat cunoștință despre prejudiciul creat și persoanele vinovate prin raportul de control nr. x din 05 decembrie 2013 al Curții de Conturi, iar prin decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, emisă de Curtea de Conturi prin Camera de Conturi Alba, s-a dispus în sarcina sa luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, acțiunea introdusă la 8 decembrie 2015 a fost formulată în termenul legal de prescripție de trei ani.

Înalta Curte reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, care este un terț față de raporturile juridice care s-au derulat între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al obligației.

Izvorul obligației intimaților nu îl reprezintă nici actul de control al Curții de Conturi și nici decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, prin care Curtea de Conturi, prin Camera de Conturi Alba, a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată, în speță încheierea actelor adiționale a căror anulare se solicită, prin care a fost modificat prețul contractului nr. x/18.01.2007.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

În considerentele deciziei sus-menționate, s-a reținut că "43. din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. 44. Astfel, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. 45. În ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control. 46. Așadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești.(...)."

Este adevărat că decizia în interesul legii are doar parțial incidență directă în speță, însă dezlegările pe care le oferă sunt relevante, întrucât raționamentul juridic este similar și în speță, de vreme ce există identitate de rațiune în ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui act de control efectuat de Curtea de Conturi, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu.

Pornind de la considerentele expuse mai sus, instanța supremă reține că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data la care au fost încheiate actele adiționale prin care a fost majorat prețul contractului.

Cum acestea au fost încheiate în perioada 3 martie 2008-15 februarie 2011, acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 8 decembrie 2015 nu a fost formulată în cadrul termenului general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În altă ordine de idei, se cuvine menționat că, raportat la considerentele expuse mai sus, inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a căror aplicabilitate o reclamă recurenta, momentul nașterii dreptului la acțiune este marcat tot de data încheierii actelor adiționale prin care a fost majorat prețul contractului.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, izvorul obligației intimaților nu îl reprezintă nici actul de control al Curții de Conturi și nici decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, prin care Curtea de Conturi, prin Camera de Conturi Alba, a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată, în speță încheierea actelor adiționale a căror anulare se solicită, prin care a fost modificat prețul contractului nr. x/18.01.2007.

Or, pornind de la aceste premise, autoarea căii de atac trebuia să aibă reprezentarea producerii unei prejudiciu de la data la care au fost încheiate respectivele acte adiționale, cu consecința modificării prețului contractului, acesta fiind momentul la care trebuia să cunoască paguba și pe cei care răspund de ea.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., instanța supremă o va obliga pe recurentă la plata către intimații S., P., I., U., V., H., J., F., C., Y. și X. a a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. împotriva deciziei nr. 261 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata S. a sumei de 2.500 RON, către intimatul P. a sumei de 595 RON, către intimatul I. a sumei de 595 RON, către intimații U. și V. a sumei de 595 RON, către intimatul H. a sumei de 595 RON, către intimatul J. a sumei de 595 RON, către intimatul F. a sumei de 595 RON, către intimatul C. a sumei de 2.500 RON, către intimata Y. a sumei de 2.500 RON și către intimata X. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.