Decizia nr. 1605/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 609/2019 a Tribunalului Alba

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată data de 25 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le plătească în solidar: - suma de 260.000 RON dată în păstrare pârâtei D. și împrumutată de aceasta pârâtului C., actualizată cu indicele de inflație la data plății, începând cu data de 30 iunie 2017; - dobânda legală aferentă sumei de 260.000 RON începând cu data de 30 iunie 2017; - cheltuielile de judecată. În drept invocă art. 2103, art. 2105 art. 2108, art. 2114, art. 2116 din C. civ., referitoare la contractul de depozit; art. 2158, art. 2161, art. 2164 din noul C. civ., referitoare la contractul de împrumut; art. 1382 din C. civ., referitor la răspunderea solidară; art. 1, art. 2, art. 3 și urm. din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 609 din 18.04.2019, Tribunalul Alba, secția I civilă, a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâților C. și D. și au fost obligați pârâții să restituie reclamanților suma de 260.000 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată începând cu data de 30.06.2017 și până la data plății integrale a debitului. Au fost obligați pârâții să le plătească reclamanților 11.705 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia nr. 68 din 23,01.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 609 din 18.04.2019, pronunțată de către Tribunalul Alba, secția I civilă. A fost obligat apelantul C. să-i plătească intimatului A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON, iar intimatei D. cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON. Cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 3,552,5 RON, reprezentând ajutor public judiciar în favoarea apelantului pârât, au rămas în sarcina statului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 68 din 23.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul C.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 04 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia. În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul susține că instanța de apel nu a ținut cont de art. 2104 C. civ., care prevede că pentru a putea face proba existenței unui contract de depozi, este necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă, încălcând în acest fel normele de drept material, întreaga soluție întemeindu-se pe acest considerent, pe faptul că între reclamanții-intimați și D. a existat un contract de depozit, pe care nu l-au prezentat niciunei instanțe, fiind inexistent. Astfel, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. privind contractul de depozit, precum și pe cele privitoare la contractul de împrumut. Reține instanța de apel că forma scrisă a actului, cerută de art. 2104 C. civ., nu este cerută ad validitatem, ci numai ad probationem. In speța de față, consideră recurentul-pârât, instanța trebuia să analizeze și art. 2105 C. civ., care face trimitere la fonduri bănești, ce devin proprietatea celui care le primește, în cazul de față, fiica reclamanților-pârâți. Tot instanța a mai reținut că pârâta a pretins acordarea unui împrumut de 260.000 de RON în calitate de depozitar și face, totodată, referire la actul care atestă împrumutul efectuat, prin care se rețină că atestă obligarea pârâtului la restituirea banilor. S-a reținut că acestuia i-a fost predată suma de bani, însă în cazul în care D., i-ar fi împrumutat suma de bani, nu este logic ca ambele părți sa restituie părinților ei aceeași sumă. Cu privire la contractul de depozit în litigiu, recurentul arată că acest contract nu a fost dovedit sub nicio formă, deoarece, din extrasele de cont de la dosarul cauzei, nu rezultă că suma provenită în contul pârâtei D. ar proveni de la părinții ei. Pe lângă acest fapt, ar fi trebuit să existe un contract în formă scrisă. Atât timp cât este vorba despre obiectul contractului de depozit ca fiind drepturi bănești, atunci ele intră în proprietatea depozitarului. Teoria invocată în sensul că pârâta D. i-ar fi împrumutat banii respectivi, iar în virtutea contractului de depozit, reclamanții îi solicită această sumă, consideră pârâtul că reclamanții nu au calitate procesuală activă, practic, pârâtul neavând niciun contact direct cu aceștia și niciun raport juridic referitor la contractul de depozit al cărui temei de drept l-au invocat în promovarea acțiunii. Actul care stă la baza pretențiilor este actul prin care împreună cu pârâta s-a obligat să restituie o sumă de bani. In susținerea acestui act, au înțeles să se folosească de prevederile contractului de depozit și de consecințele juridice pe care le are un astfel de contract, precum și de extrasul bancar. Consideră că s-a aplicat greșit legea în prezenta speță, chiar instanța de apel relevând acest aspect în alin. (6) de la pagina 13 din decizie, încercând să facă o legătură între contractul de depozit și împrumutul de consumație, instanța invocând prevederile art. 2113 alin. (3) C. civ., și anume faptul că subdepozitarul răspunde față de deponent pentru fapta sa. În prezenta speță, trebuia identificată, în primul rând, modalitatea în care au circulat banii, de la intrarea acestora în contul pârâtei - D. și până la redactarea actului de împrumut. Chiar dacă a existat acel act referitor la suma de 260.000 de RON, despre care reclamantul a înțeles la interogatoriu să răspundă la un moment dat că nu îi mai dorește, instanța trebuia să analizeze circuitul acestor bani și corespondentul în drept al stării de fapt, pentru fiecare operațiune în parte. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au înțeles să dea o altă interpretare raporturilor dintre acesta și pârâta D., decât aceea precizată de reclamanți. Interpretarea dată de către instanța de judecată este expresia unei aplicări greșite a normelor de drept material. 5. Apărările formulate în cauză În data de 07 octombrie 2020, intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Susțin că, în cauză, nu este întemeiat motivul de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece instanța de apel a interpretat și aplicat corect prevederile art. 2104 din C. civ., precum și cele ale art. 2105 din C. civ. Prin decizia recurată, instanța a reținut corect că potrivit art. 2104 din C. civ. forma scrisă a contractului de depozit nu este cerută "ad validitatem", ci "ad probationem", adică pentru a face dovada existenței acestuia . În cauză, dovada existenței contractului de depozit a fost făcută prin recunoașterea contractului de către pârâta - intimată D. . Pe de altă parte, în cauză, sunt aplicabile și dispozițiile generale referitoare la contract ca izvor al obligațiilor, cuprinse în art. 1240 - 1245 din C. civ., între care au relevanță dispozițiile art. 1240 - art. 1242. Nu a încheiat cu fiica, pârâta - intimată D., un contract de depozit în formă scrisă, tocmai datorită relațiilor de rudenie și a încrederii reciproce. Fiica a recunoscut că suma totală de 474.465 RON a primit-o de la reclamanți, pentru a o păstra în depozit pentru noi. A recunoscut că nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestei sume. Reclamanții au calitate procesuală activă pentru a pretinde de la recurentul - pârât și de la pârâta - intimată restituirea în solidar a sumei de 260.000 RON, predată recurentului cu titlu de împrumut de fiica lor. Din probele administrate la dosar, rezultă că în perioada ianuarie-mai 2017, recurentul C., în calitate de administrator al S.C. E." S.R.L., a executat lucrări la imobilul proprietatea reclamanților din localitatea Bărăbanț Alba Iulia și la apartamentul folosit de fiica reclamanților. Acesta a inițiat și a întreținut o relație sentimentală cu fiica reclamanților și i-a cerut să-i dea bani cu împrumut, pentru continuarea activității societății și pentru alte nevoi personale. Fiica a dat curs solicitărilor recurentului și în perioada 26.01.2017 - 19.05.2017 i-a predat cu împrumut suma de 260.000 RON, prin retragerea acestora din contul deschis la Sucursala Alba Iulia a F. S.A., așa cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosar. În data de 20 mai 2017, au avut o întâlnire cu pârâtul C. și cu fiica lor, pentru a discuta în legătură cu suma împrumutată. Aceștia au recunoscut că pârâtul C. a primit de Ia pârâta D. suma de 260.000 RON cu titlul de împrumut și s-au obligat să o restituie până în data de 30.06.2017. S-a întocmit înscrisul sub semnătură privată, datat 20 mai 2017 și a fost semnat de cei doi pârâți. Prin decizia atacată, instanța de apel a clarificat raporturile juridice dintre părți stabilind că răspunderea pârâtei - intimate este angajată în temeiul art. 2108 din C. civ. în calitate de depozitar, care a folosit bunurile încredințate fără învoiala subsemnaților deponenți, iar răspunderea pârâtului - recurent față de subsemnații este angajată în temeiul art. 2113 alin. (3) din C. civ., deoarece în materia depozitului de fonduri bănești sunt aplicabile regulile împrumutului de consumație, iar depozitara pârâtă a încredințat recurentului suma de 260.000 RON sub forma unui împrumut de consumație, caz în care recurentul în calitate de subdepozitar răspunde față de subsemnații deponenți pentru fapta sa. În concluzie, recursul pârâtului este nefondat, instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale mai sus menționate, astfel încât solicită respingerea recursului și obligarea recurentului să plătească cheltuielile de judecată justificate cu înscrisurile anexate. În data de 12 octombrie 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 68/2020 din 23 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 15 septembrie 2021, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prezentul proces, reclamanții solicită protecția dreptului de proprietate pe care îl au asupra unor fonduri bănești constând în suma de 260 mii RON, prin obligarea pârâților, în solidar, la restituirea acestor fonduri, actualizate cu indicele inflației, împreună cu dobânda legală. În esență, reclamanții afirmă existența unui raport juridic substanțial specific contractului de depozit, stabilit cu pârâta D., fiica lor, căreia i-au remis fondurile bănești în litigiu, prin transfer bancar, pentru ca ea să poată efectua plăți în scopul efectuării unor lucrări de renovare la două dintre imobilele aflate în proprietatea familiei. În raport cu pârâtul C., reclamanții invocă o răspundere civile directă, în ipoteza art. 2113 alin. (3) C. civ., în condițiile în care depozitarul inițial i-a încredințat acestuia o parte din banii primiți în depozit, printr-un împrumut de consumație, fără a avea consimțământul, expres sau prezumat, al deponenților. Cert este că pârâtul C. a folosit în interes propriu banii primiți de la depozitar și refuză restituirea acestora. Sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în acest proces, instanțele de fond au stabilit, în virtutea prerogativelor care, de regulă, le revin în exclusivitate, cele referitoare la analiza și la sinteza probelor câștigate cauzei, următoarele: Pârâta D. este fiica reclamanților. În data de 31.01.2017, pârâta avea în contul său, deschis la F. - Sucursala Alba-Iulia, suma de 474.465 RON, bani primiți în depozit de la reclamanți, pentru a achita restul lucrărilor de construire și de renovare, efectuate la imobilul aflat în proprietatea părinților și la apartamentul propriu. Proba a fost făcută cu extrasele de cont bancar, coroborate cu recunoașterea pârâtei la interogatoriu, mărturisirea judiciară făcând dovada deplină împotriva celui care a făcut-o, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ. Lucrările de construire și de renovare au fost contractate cu SC "E." S.R.L., al cărui administrator este pârâtul C.. În perioada de timp în care au fost efectuate aceste lucrări, cei doi pârâți au dezvoltat o relație de prietenie și de afecțiune, locuind chiar împreună. În considerarea acesteia, D. i-a împrumutat pârâtului C., din depozitul constituit de reclamanți, suma de 260 mii RON, în intervalul de timp cuprins între data de 26 ianuarie 2017 și 19 mai 2017. Pârâtul recunoaște, la interogatoriu, relația avută cu fiica reclamanților, precum și remiterea sumei de 260 mii RON, susținând, în apărare, că acești bani au fost destinați să acopere costul lucrărilor de renovare (150 mii RON casa din Bărăbanț și 50 mii RON apartamentul pârâtei). În acest context, instanțele de fond rețin, totodată, că împrejurările afirmate de pârât în apărare nu au fost dovedite cu documente justificative financiar-contabile; în contabilitatea SC "E." S.R.L. este consemnată exclusiv suma de 35 mii RON, achitată de D., care recunoaște că i-a plătit pârâtului, pentru materiale de construcție și execuție lucrări suma de 109.469,57 RON. În schimb, copia registrului de casă și aceea a centralizatorului de plăți relevă faptul că, în intervalul de timp 15.01.2017-28.02.2017, pârâtul a creditat societatea al cărui asociat era cu 45.100 RON. În data de 20 mai 2017, pârâta D. a redactat și a semnat împreună cu pârâtul C., un înscris sub semnătură privată, prin care recunosc împrumutul, în valoare de 260 mii RON și se obligă la restituirea banilor către părinți, până în data de 30 iunie 2017. Banii nu au fost restituiți. Susținerile pârâtului în proces, cele referitoare la vicierea consimțământului exprimat la încheierea acestui înscris, prin acte de violență, nu au fost probate. Nedovedite au rămas și afirmațiile referitoare la utilizarea banilor de către pârâtă pentru achitarea unui avans la apartamentul achiziționat în aprilie 2017, respectiv plata comisionului agenției de publicitate. În primă instanță, acțiunea reclamanților este admisă în tot, astfel cum a fost formulată, iar în apel, este respins ca nefondat apelul pârâtului C.. Înalta Curte observă că, prin recursul exercitat, pârâtul C. nu critică hotărârea instanței de apel sub aspectul rezolvării date capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale și actualizarea sumei cu rata inflației, prin aplicarea dispozițiilor art. 1531 C. civ. Așa fiind, în aceste limite, hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșata, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. și nu poate face obiectul controlului de legalitate, în recurs. În aceste circumstanțe de fapt, cu certitudine stabilite de către instanțele de fond, corect instanța de apel a calificat raporturile juridice existente între reclamanți și fiica lor, chemată în judecată în calitate de pârâtă, ca fiind specifice contractului de depozit, în ipoteza reglementată cu titlul de excepție prin art. 2105 alin. (2) C. civ., aceea în care remiterea unor fonduri bănești se face cu intenția ca ele să fie păstrate în interesul deponentului, iar nu folosite în propriul interes. Astfel fiind, fondurile bănești remise de reclamanți pârâtei D. nu au devenit proprietatea acesteia, pentru a se putea bucura de toate atributele care decurg din această calitate. Procedând la interpretarea contratului, instanța de apel a determinat voința reală a părților, scopul urmărit nefiind acela specific unui contract de împrumut de consumație, atâta timp cât banii au fost predați pârâtei pentru ca ea să achite costurile specifice unor lucrări de renovare la casa aflată în proprietatea reclamanților. Interpretarea contractului rămâne o chestiune de fapt, în competența exclusivă a instanțelor de fond. Cu referire la acest contract, recurentul afirmă și o încălcare a dispozițiilor art. 2104 C. civ., conform căruia pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris. Inalta Curte relevă că, prin textul normativ evocat, cerința formei scrise este în mod indubitabil prevăzută ad probationem, iar nu ad validitatem, fiind necesară pentru a dovedi că remiterea și deținerea banilor s-au făcut cu titlul de depozit. În prezenta cauză, remiterea materială a banilor, ca fapt juridic stricto sensu, a fost dovedită cu înscrisuri, ea realizându-se prin transfer bancar, din contul deponenților, în contul depozitarului. Depozitul voluntar, în sine, ca act juridic, a fost probat cu mărturisirea judiciară a depozitarului, în condițiile în care, raporturile de filiație au pus părțile contractului în imposibilitatea morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea acestuia act juridic. Dispoziția art. 2104 C. civ. nu este una absolută, încât să excludă orice alt mijloc de probă admis prin regulile de drept comun, mărturisirea depozitarului fiind unul dintre acestea. În situația dată, legea de procedură admitea, de altfel, inclusiv proba cu martori, în raport cu art. 509 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. Nefiind, așadar, translativ de proprietate, contractului de depozit încheiat între reclamanți și fiica acestora nu îi pot fi aplicate regulile împrumutului de consumație. Pârâta depozitar, fiind un simplu detentor precar, iar nu proprietar al fondurilor bănești remise în depozit, nu se putea folosi de bani, încredințându-i unei alte persoane, decât cu consimțământul expres sau prezumat al deponenților, în raport cu art. 2108 C. civ. Or, este stabilit în cauză faptul că, în absența unui astfel de consimțământ, pârâta a folosit o parte din fondurile bănești, încredințându-i pârâtului C., cu scopul mărturisit de a-l ajuta pe acesta din urmă. Cu referire la proba contractului încheiat între cei doi pârâți, este adevărat că înscrisul sub semnătură privată, întocmit la o dată ulterioară celei în care banii au fost remiși, nu respectă exigențele art. 275 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că el nu a fost scris în întregime cu mâna celui căruia i se opune și nu poartă, alături de semnătura pârâtului, mențiunea "bun și aprobat pentru…" Sancțiunea nerespectării acestor formalități speciale este aceea că înscrisul sub semnătură privată nu poate face dovada între părți până la proba contrară, însă poate fi socotit ca început de dovadă scrisă, conform art. 276 C. proc. civ. Or, pornind de la existența acestui înscris, instanțele de fond au stabilit ca fiind deplin dovedită existența contractului, prin coroborarea informațiilor pe care acest înscris semnat de părți le transmite cu răspunsurile părților la interogator și prezumțiile judiciare. Instanța de apel califică corect această încredințare a fondurilor bănești de către pârâtă, realizată în scopul de a-l ajuta pe pârât, cu un termen de restituire stipulat în favoarea deponenților inițiali, ca fiind un depozit neregulat, căruia i se aplică regulile de la împrumutul de consumație, dispozițiile art. 2105 alin. (1) și (2) C. civ. fiind judicios aplicate în speță. Or, în această situație, conform art. 2113 alin. (3) C. civ., subdepozitarul devine debitorul direct al deponentului, răspunzând pentru obligația de restituire, nu doar față de depozitarul inițial, ci și față de deponentul cu care el nu a contractat. În speță, pârâtul răspunde, așadar, nu doar în raport cu pârâta, care i-a predat banii, ci și în raport cu reclamanții. Aceștia au intentat o acțiune în răspundere civilă contractuală împotriva pârâtei, în calitatea ei dovedită, de depozitar inițial, și o acțiune directă împotriva subdepozitarului, în persoana pârâtului. Înalta Curte constată, așadar, o aplicare corectă a normelor de drept substanțial incidente situației de fapt stabilită cu prilejul judecății în fața instanțelor de fond, fiind exclusă aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.-pr.civ., invocat expres de recurent. Toate acele motive din cuprinsul declarației de recurs prin care se afirmă, în esență, că nu a fost probată existența contractului de împrumut, extrasele de cont nefiind relevante sub acest aspect, ori că nu a fost stabilită, prin probe, modalitatea în care au circulat banii, vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii instanței de apel, iar nu de nelegalitate. Astfel fiind, ele vor fi înlăturate, întrucât nu pot face obiectul controlului de legalitate, din perspectiva cazurilor de casare expres și limitativ reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Față de cele ce preced, aplicând și dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului se va respinge ca nefondat. PENTRU ACSTE MOTIVE,