ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 23/2021

HOTĂRÂRE

19.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 23/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la 17.07.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., solicitând să se dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 247.700,00 RON compusă din 231.357,00 RON prejudiciu și 16.343,00 RON daune interese produse în perioada 27 august 2012-12 noiembrie 2014, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei ca urmare a nerespectării de către pârâți a obligațiilor ce le reveneau conform fișelor de post, legii, actelor constitutive, contractelor de mandat, contractului de administrare, Regulamentului de Organizare și Funcționare, Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporatistă, procedurilor interne ale societății, în cotă parte fiecare (urmând ca suma să fie stabilită prin raportul de expertiză contabilă) în raport de măsura în care fiecare pârât a contribuit la producerea prejudiciului și a daunelor interese, obligarea la plata daunelor interese calculate până la data plății efective; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18 iunie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei cu privire la C., precum și în privința pârâtei D., pentru prejudiciul aferent perioadei ulterioare datei de 01.02.2014 (respectiv 01.02.2014-07.02.2018) și a reținut propria competență materială și funcțională de soluționare a cauzei, cu privire la cei doi pârâți, în temeiul art. 268-269 din Codul Muncii, art. 192 alin. (2) și art. 139 alin. (5) C. proc. civ., pentru pârâta D. doar în privința prejudiciului aferent perioadei cât aceasta și-a desfășurat activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv până la 01.02.2014.

Prin sentința civilă nr. 1077/17 septembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâta D.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții B. și D. și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta A. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul secției I Civilă a Curții de Apel Pitești, sub dosar nr. x/2018, care, prin încheierea din 7 octombrie 2020, a declinat în favoarea secției a II-a Civile competența soluționării cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că, în ceea ce-i privește pe cei doi intimați-pârâți din prezenta pricină, instanța de fond și-a verificat propria competență prin prisma existenței unor contracte de muncă.

Simpla existență a contractelor, însă, nu dă temei învestirii instanței de dreptul muncii, câtă vreme activitatea celor doi pârâți este supusă dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. 137

pct. 3 al legii, pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului, activitatea neputând fi guvernată decât de regulile privitoare la contractul de manageriat.

Potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății în conformitate cu alin. (1) este obligatorie.

Dispozițiile alin. (5) lămuresc definirea noțiunii de referință, în înțelesul legii, director al societății pe acțiuni fiind considerată numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuții de conducere a societății, în conformitate cu alin. (1), orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societății, fiind exclusă de la aplicarea normelor legii cu privire la directorii societății pe acțiuni.

Prin urmare, instanța a reținut că, în cauză, cei doi pârâți au atribuții de conducere financiară și tehnică a societății reclamante, luând deciziile asupra activității acesteia, calitate în care au reprezentat societatea la încheierea contractelor pretins nelegale.

În aceste condiții, pentru antrenarea răspunderii lor devin aplicabile dispozițiile art. 155 al Legii nr. 31/1990, potrivit căruia acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112 din aceeași lege.

Așadar, a reținut instanța că răspunderea acestora nu este una de dreptul muncii, ci una în baza contractului de mandat pentru administrare, situație în care secția I a Curții de Apel Pitești nu este competentă să soluționeze apelul declarat împotriva sentinței pronunțată de Tribunal, în acțiunea în antrenarea răspunderii administratorilor având calitatea de director economic și director tehnic cu atribuții de conducere în sensul alin. (5) al art. 143 din Legea nr. 31/1990.

În aceste condiții, a declinat competența secției I-a civilă pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal, specializată în materia litigiilor cu profesioniști, în temeiul art. 131, art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești, sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 548/A-C din 4 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Curții de Apel Pitești, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în ceea ce privește principiul specializării secțiilor/completurilor de judecată din cadrul unei instanțe, astfel cum s-a reținut în jurisprudența ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, competența materială procesuală se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății.

Cu privire la corespondența care trebuie să existe în ceea ce privește competența specializată între instanța de fond și cea de apel, ÎCCJ, prin decizia nr. 40/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a reținut următoarele:

"Competenței materiale procesuale i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018), în cadrul curților de apel și al tribunalelor funcționează secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale. În consecință, dacă la nivelul unei instanțe există secții sau completuri specializate, o cauză ce intră în competența de soluționare a acestora trebuie repartizată la secția sau completul specializat corespunzător, inclusiv în calea de atac".

S-a reținut și că, potrivit deciziei nr. 17/2018 din 17 septembrie 2018, pronunțată de ICCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică, precum și faptul că, în practica ICCJ s-a mai reținut deja și prin decizia nr. 18/2016 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, că, în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond.

Cu privire la prezenta cauză, instanța a constatat că în ceea ce îi privește pe cei doi intimați-pârâți din prezenta pricină, instanța de fond și-a verificat propria competență prin prisma existenței unor contracte de muncă, reținând cauza spre soluționare ca un litigiu de muncă, în vreme ce, pentru pârâtul C., care îndeplinea, în perioadele în care s-a pretins a se fi produs prejudiciul, calitatea de director general, constatându-se existența unui contract de management, s-a luat măsura disjungerii și formării unui nou dosar trimis instanței specializate în materia litigiilor privind activitatea profesioniștilor. De asemenea, a constatat că și pentru pârâta D. s-a declinat competența de soluționare în ceea ce privește prejudiciul aferent perioadei în care aceasta nu mai avea contract individual de muncă, ci contract de mandat.

Astfel, prin încheierea din 18 iunie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei cu privire la C., precum și în privința pârâtei D., pentru prejudiciul aferent perioadei ulterioarei datei de 01.02.2014 (respectiv 01.02.2014-7.02.2018) și a reținut propria competență materială și funcțională de soluționare a cauzei cu privire la cei doi pârâți-intimați din prezenta cauză, în temeiul art. 268-269 din Codul muncii, art. 192 alin. (2) C. proc. civ. și art. 139 alin. (5) C. proc. civ., pentru pârâta D. doar în privința prejudiciului aferent perioadei cât aceasta și-a desfășurat activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv până la 01.02.2014.

S-a reținut că această încheiere nu a format obiectul prezentului apel, apel în care nu se contestă competența instanței de fond, încheierea intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Pentru cei doi pârâți din prezenta cauză, tribunalul a reținut, în esență, că atribuțiile de director tehnic exploatare și director economic au fost exercitate în temeiul unor contracte de muncă, așa încât sunt aplicabile dispozițiile de dreptul muncii, cât privește repararea prejudiciului produs de aceștia în activitatea lor.

În raport de această calificare, potrivit principiului învestirii instanțelor de control judiciar din treaptă în treaptă, astfel cum acesta a fost explicitat prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) și prin Decizia nr. 40/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (par. 132), în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond, astfel încât, în cauză, competența de soluționare a prezentului apel revine secției I civile a Curții de Apel Pitești, specializată în soluționarea litigiilor de muncă, inițial învestită, ca instanță superioară Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, care a soluționat cauza în complet specializat pentru soluționarea litigiilor de muncă, în compunerea specifică acestui tip de litigii (cu asistenți judiciari).

A mai reținut instanța că, împrejurarea dacă societatea putea sau nu încheia cu pârâții contracte individuale de muncă, de asemenea, antamată prin încheierea de declinare a competenței pronunțată de secția I a Curții de Apel Pitești nu poate influența competența de soluționare a cauzei, care, trebuie stabilită prin raportare la obiectul învestirii instanței de fond, în apel neputând fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât se opune efectul devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, consacrat de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două secții ale aceleiași instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) și 136 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., "există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, iar potrivit art. 136 alin. (1) din același cod, dispozițiile privitoare la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două secții ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă și secția a II-a Civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece apelul formulat în cauză, declinările de competență între secțiile sesizate fiind reciproce.

Prin decizia nr. 17/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.

Instanța supremă reține că, în speță, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., solicitând să se dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 247.700,00 RON compusă din 231.357,00 RON prejudiciu și 16.343,00 RON daune interese, produse în perioada 27 august 2012-12 noiembrie 2014, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei ca urmare a nerespectării de către pârâți a obligațiilor ce le reveneau conform fișelor de post, legii, actelor constitutive, contractelor de mandat, contractului de administrare, Regulamentului de Organizare și Funcționare, Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporatistă, procedurilor interne ale societății, în cotă parte fiecare (urmând ca suma să fie stabilită prin raportul de expertiză contabilă) în raport de măsura în care fiecare pârât a contribuit la producerea prejudiciului și a daunelor interese, obligarea la plata daunelor interese calculate până la data plății efective.

Prin încheierea din 18 iunie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei cu privire la C., precum și în privința pârâtei D., pentru prejudiciul aferent perioadei ulterioare datei de 01.02.2014 (respectiv 01.02.2014-7.02.2018) și a reținut propria competență materială și funcțională de soluționare a cauzei cu privire la cei doi pârâți-intimați din prezenta cauză, în temeiul art. 268-269 din Codul muncii, art. 192 alin. (2) C. proc. civ. și art. 139 alin. (5) C. proc. civ., pentru pârâta D. doar în privința prejudiciului aferent perioadei cât aceasta și-a desfășurat activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv până la 01.02.2014.

Se mai reține și că, prin sentința civilă nr. 1077 din 17 septembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâta D.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții B. și D. și a respins acțiunea față de aceștia, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A., criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor de drept material ce interzic angajarea de servicii de asistență juridică și achiziții de mijloace fixe în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

De asemenea, se reține că atât în cadrul Tribunalului Vâlcea cât și în cadrul Curții de Apel Pitești au fost înființate și funcționează secții specializate, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

În plus, potrivit Deciziei nr. 18/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, "competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor (...)", iar potrivit deciziei nr. 40/2020 a aceleiași instanțe, "organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 94-97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare; (…) astfel, în condițiile reglementării în vigoare în perioada avută în vedere în prezenta cauză, competența trebuie atribuită instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea în fond, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului ierarhic din treaptă în treaptă(…)".

Prin urmare, instanța supremă, constatând că încheierea din 18 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin care această instanță a reținut propria competență materială și funcțională de soluționare a cauzei cu privire la pârâții B. și D., în temeiul art. 268-269 Codul muncii, numai pentru perioadele în care aceștia și-au desfășurat activitatea în baza unui contract individual de muncă, nu a făcut obiectul apelului exercitat în cauză de reclamanta A. S.A., competența materială procesuală a secției I a Tribunalului Vâlcea fiind astfel consolidată, urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I a Curții de apel Pitești, specializată în soluționarea litigiilor de muncă, inițial învestite, ca instanță superioară corespunzătoare secției din cadrul tribunalului care a soluționat cauza în fond.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția I civilă.