ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 382/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția Civilă la data de 28 februarie 2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.597.010,56 RON, cu titlu de prejudiciu produs societății reclamante, reprezentând daune interese pe care pârâta le datorează reclamantei în temeiul contractului nr. x/22 decembrie 2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1415 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția necompetenței materiale sub aspect funcțional, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare.

Prin sentința civilă nr. 9 din 17 februarie 2020, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin decizia nr. 683 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 771 din 28 iulie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.597.010,56 RON, daune interese și suma de 29.575 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 771 din 28 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurenta arată că, deși între părți s-a semnat contractul de antrepriză lucrări nr. x, în realitate, acesta este un contract de subantrepriză prin care intimata a delegat către recurentă o parte din obligațiile sale ce decurgeau din contractul de achiziție publică de execuție lucrări nr. 259/2016.

Potrivit recurentei, contractul nr. x/2016 a fost rezoluționat de intimată prin declarație unilaterală, în temeiul art. 44 (1) 1 lit. i), coroborat cu art. 43.2 din contract, pentru neîndeplinirea de către recurentă a obligației de a întocmi și preda către intimată o serie de asigurări ale lucrărilor ce trebuia executate.

Cu toate acestea, intimata a solicitat instanței și a obținut obligarea recurentei la plata daunelor-interese prevăzute pentru abandonul contractului, respectiv pentru ipoteza prevăzuta la art. 43 (1) lit. d) din contract, și nu pentru ipoteza prevăzută de art. 44 (1) 1 lit. i) din contract.

Recurenta susține că în mod nelegal a fost obligată la plată, atât timp cât intimata și-a întemeiat declarația unilaterală de rezoluțiune pe neprezentarea asigurărilor prevăzute de art. 22 din contract.

Ca atare, recurenta invocă nelegala interpretare de către instanța de apel a art. 22, coroborat cu art. 26.12 (1) din contract și nelegala obligare la plata unei clauze penale prevăzute pentru nerespectarea art. 22.

În acest sens, recurenta expune situația de fapt, referitoare la termenul de începere a lucrărilor, precum și la durata de execuție a acestora.

Totodată, recurenta arată că instanța de apel a concluzionat, în mod nelegal, că neprezentarea asigurărilor la solicitarea intimatei a dus la imposibilitatea de începere a lucrărilor, întrucât din contract nu rezultă că ar exista un termen cert stabilit pentru prezentarea acestor asigurări, ci este stabilită doar o perioadă de timp în care recurenta trebuia să prezinte aceste asigurări.

Mai susține recurenta că lucrările nu puteau începe fără obținerea tuturor autorizațiilor, obligație ce incumba intimatei, motiv pentru care, în mod nelegal, contrar art. 11, art. 1.272 C. civ., coroborat cu art. 16 și art. 17.1 din contract, instanțele au considerat că lipsa autorizației de construire nu are nicio înrâurire asupra executării obligațiilor contractuale ale părților și că nu poate fi invocată ca o excepție de neexecutare a contractului de către recurentă.

Potrivit recurentei, atât timp cât autorizația de construire nu a fost prezentată de intimată conform art. 17.1 din contract, obligația sa de a prezenta asigurările nu era scadentă. Or, astfel cum arată recurenta, autorizația de construire a fost emisă la 07.09.2018, iar intimata a rezoluționat contractul anterior acestei date, la 14.08.2018.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod nelegal, a ignorat prevederile imperative ale Legii nr. 50/1991, coroborate cu art. 11 și art. 1.272 C. civ., în raport de dispozițiile art. 16, art. 17.1, art. 20.2, art. 22.1, art. 22.4, art. 26.12 (1) și art. 26.18 din contract.

Totodată, recurenta arată că, potrivit art. 1530 C. civ., dreptul la acoperirea prejudiciului se naște dacă nu există o justificare a neîndeplinirii obligației de către debitor, iar în cauză, neîncheierea asigurărilor solicitate a fost determinată de neîndeplinirea obligațiilor legale și contractuale de către intimată.

Recurenta invocă și nelegala interpretare de către instanța de apel a art. 43.1 lit. d) din contract, susținând că noțiunea de abandon a contractului nu există din punct de vedere juridic. De altfel, astfel cum susține recurenta, aspectele reținute de instanța de apel sunt contrazise de adresele din 18.10.2017 și din 02.09.2018, prin care a solicitat intimatei să facă dovada existenței autorizației de construire și să îi predea frontul de lucru.

Recurenta arată că intimata și-a întemeiat declarația de rezoluțiune pe dispozițiile art. 44 (1) lit. i), coroborat cu art. 43.2 din contract, iar clauza penală prevăzută de art. 43.1 lit. d) vizează exclusiv abandonului contractual, această clauză neputând fi extinsă prin analogie la alte situația rezoluțiunii în temeiul art. 41.1.1 lit. i) din contract.

Recurenta invocă și nelegala interpretare a art. 21 din contract, susținând că nerespectarea obligației de a constitui și de a remite garanția de bună execuție nu poate fi echivalată cu abandonarea contractului, atât timp cât intimata avea posibilitatea de a cerere rezoluțiunea, conform art. 44.

O altă critică vizează nelegala interpretare a art. 11 din contract, recurenta susținând că prin adresa din 02.11.2017 a solicitat cesionarea drepturilor și obligațiilor asumate, însă această solicitare a intervenit înainte de intrarea în vigoare a contractului, fiind, de altfel, refuzată de către intimată.

O ultimă critică invocată de recurentă vizează nelegala interpretare a dispozițiilor art. 1.522 C. civ., întrucât a comunicat intimatei o adresă prin care a contestat declarația de rezoluțiune a contractului.

Recurenta conchide în sensul că: a fost obligată la plata unei clauze penale prevăzute pentru abandon contractual, fără ca instanța să fie învestită cu o astfel de cerere; clauza penală nu putea fi aplicată prin analogie și în cazul încălcării altor obligații contractuale; termenul până la care trebuia prezentate asigurările nu era cert, fiind cuprins între data semnării contractului și data începerii lucrărilor, fiind stabilit în beneficiul recurentei, beneficiu la care nu a renunțat; lucrările nu puteau începe înainte de prezentarea de către intimată a autorizației de construire; intimata avea obligația de a prezenta autorizația de construire înainte de începerea lucrărilor, în absența acesteia recurenta neputând să efectueze lucrări; termenul până la care avea obligația de a prezenta asigurările era cel târziu la data obținerii autorizației de construire; nu a existat un abandon contractual, respectiv o neîndeplinire nejustificată și intenționată a obligațiilor contractuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata A. - S.A. BUCUREȘTI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 8 decembrie 2021, s-a dispus amânarea judecării cauzei la 23 februarie 2022, pentru ca recurenta să achite diferența de taxă judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

Analizând recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. CERTEZE sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11, art. 1.272, art. 1.530 și art. 1.522 C. civ., art. 1 și 3 din Legea nr. 50/1991, în raport de dispozițiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Recurenta se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în mare parte a criticilor, astfel cum reiese din argumentele ce vizează termenul de începere a lucrărilor, data emiterii autorizației de construire (07.09.2018), data la care a intervenit rezoluțiunea contractului (14.08.2018), data la care a fost remisă garanția de bună execuție a contractului, ca de altfel și cele care se referă la corespondența dintre părți.

Înalta Curte reține că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentă.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. CERTEZE împotriva deciziei nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. CERTEZE împotriva deciziei nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.