ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2483/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secția a II-a Civilă la 3 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în calitate de parte civilă în dosarul penal nr. x/2019 aflat în faza de cercetare, a formulat, în baza dispozițiilor art. 19 C. proc. pen., acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care a solicitat repararea prejudiciului patrimonial, prin plata de despăgubiri bănești în sumă de 2.823.391 RON, reprezentând contravaloarea celor 1034 părți sociale proprietatea sa, pe care le deține la cele două societăți comerciale B. și C. S.R.L., conform certificatului de moștenitor nr. x din 10 iunie 2008.

În acest sens, a arătat că înțelege să cheme în judecată pe D., în calitate de fost administrator al societăților comerciale B. și C. S.R.L., precum și pe E. și F. (în calitate de fii/moștenitori ai patrimoniului succesoral al administratorului statutar al celor două societăți).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-1003 și următoarele C. civ. 1864, art. 1371 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea referitoare la apartenența părților sociale, chestiunea fiind tranșată irevocabil, dar și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și excepția lipsei de interes.

Prin încheierea nr. 20 din 17 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Vâlcea – secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, invocată din oficiu, și a declinat la secția I civilă a Tribunalului Vâlcea soluționarea cererii formulată de reclamanta A..

Pe rolul secției I Civilă a Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 07.07.2020, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 114 din 26 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Vâlcea – secția I Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de interes invocată de pârâții D., F. și E.; a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul D. și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul D., pentru autoritate de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții F. și E. și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâților E. și F., ca prescrisă; totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către pârâtul D..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat apel, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 331/A-C din 14 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a apelului, în favoarea secției I Civilă a Curții de Apel Pitești, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09 iulie 2021, sub nr. x/2020**.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Pitești – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale invocată din oficiu și a declinat în favoarea secției a II-a civile a Curții de Apel Pitești competența de soluționare a apelului declarat de reclamanta A.; a constatat ivit conflictul negativ de competență, sens în care a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului.

Prin decizia nr. 11 din 18 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 08 martie 2022 sub nr. x/2020***.

Prin decizia nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 114 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, intimați fiind pârâții E., D. și F..

Împotriva acestei decizii, la 6 iulie 2022, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși a analizat situația de fapt, instanța de apel nu a analizat normele de drept aplicabile privind autoritatea de lucru judecat, respectiv neîndeplinirea cerinței identității de părți cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cerință ce nu se regăsește în cauză, față de deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2018.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel nu a specificat niciun text de lege ca temei al soluției pronunțate, deși, potrivit legii, acesteia îi revenea obligația de a motiva și în drept orice măsură dispusă, inclusiv decizia pronunțată în cauză. În plus, a arătat că instanța s-a întemeiat pe faptul că pârâtul D. a fost chemat în judecată în prezenta cauză în calitate de administrator, și nu ca organ de conducere, fiind reținută, fără temei legal, identitatea de părți prevăzută de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a dezvoltat susțineri privind imparțialitatea magistraților care au pronunțat respectivele hotărâri, invocând și dispozițiile art. 6 par. 1 din C.E.D.O.

În acest context, recurenta a formulat observația că însuși completul de judecată care a pronunțat decizia recurată, format din magistratul G. a avut un interes personal în pronunțarea deciziei recurate, în sensul de a nu contrazice soluția din decizia nr. 246/19.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, soluționat de președintele de complet care a motivat respingerea apelului din dosarul nr. x/2018, statuând că acțiunea din dosarul menționat este prescrisă câtă vreme pârâtul D. a fost chemat în judecată în acel dosar în nume propriu, și nu în calitate de reprezentant al celor două persoane juridice.

Totodată, a învederat că, deși magistratul G. s-a abținut, s-ar putea reține incidența unuia dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. 2 sau pct. 13 C. proc. civ., consecința fiind nulitatea absolută a deciziei recurate.

Recurenta a mai arătat că motivarea curții de apel nu cuprinde nicio dispoziție legală ca justificare a deciziei pronunțate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat în baza căreia i-a fost respinsă acțiunea, astfel cum impun dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin urmare, susține că, pentru a stabili în ce măsură exista autoritatea de lucru judecat, era necesar ca instanța de apel să verifice dacă a fost îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că litigiul din dosarul nr. x/2018 s-a purtat în contradictoriu numai cu pârâtul D., iar în cauza de față litigiul se poartă între E., F. și D., intimații-pârâți E. și F. având calitatea de moștenitori ai autorului succesiunii H..

Susținând, așadar, faptul că litigiile din cele două dosare nu s-au purtat între aceleași părți, recurenta conchide în sensul că excepția autorității de lucru judecat nu este întemeiată.

Recurenta a învederat că, în motivarea identității de părți, instanța de apel s-a folosit de noțiunea de administrator/reprezentant legal pentru raportul juridic de drept material, ignorând faptul că doar administratorul căruia i-a fost acordat dreptul să reprezinte societatea (cu titlu permanent și general) și pentru care sunt îndeplinite formalitățile de opozabilitate la registrul comerțului va avea calitatea de reprezentant legal al societății.

Arătând că acestea au fost premisele pe baza cărora instanța de apel a stabilit că există autoritate de lucru judecat și, totodată, motivarea sub aspectul condiției identității de părți cerută de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., recurenta consideră că soluționarea primului motiv de apel este neclară sub aspectul fundamentului juridic, raționamentul judiciar îndepărtându-se de la cauza acțiunii, așa cum a fost determinată prin cererea de chemare în judecată, imprimând motivării un caracter străin de natura pricinii.

Recurenta consideră că Înalta Curte nu poate examina aplicarea greșită în apel a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a analizat și nu a motivat în calea de atac cerința identității de părți, ci s-a mărginit la constatarea că D. a fost chemat în judecată în calitate de fost administrator, și nu în calitate de reprezentant legal al societăților B. și C. S.R.L., cerința identității de părți nefiind, așadar, demonstrată.

În continuare, recurenta arată că, prin intermediul celui de-al doilea motiv de casare, critică aplicarea greșită a dispozițiilor imperative privind soluționarea excepției autorității de lucru judecat.

Așadar, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod nelegal că în litigiul de față operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 aplicând greșit dispozițiile art. 431 C. proc. civ., întrucât între cele două procese nu există identitate de părți, nu este întrunită tripla identitate de elemente pentru a putea fi reținută excepția autorității de lucru judecat.

În acest sens, recurenta arată că litigiul promovat în dosarul nr. x/2018 s-a purtat în contradictoriu numai cu pârâtul D., instanța de apel ignorând faptul că identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Totodată, recurenta susține că sentința nr. 1279/09.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 nu a fost opozabilă numitei H., fost administrator în societățile B. și C. S.R.L., și nici fiilor E. și F., moștenitori ai defunctei H. (decedata la data de 25 decembrie 2011) care nu au fost părți în acel proces, neavând, așadar, calitate de pârâți în dosarul nr. x/2018.

În continuare, recurenta arată că, prin intermediul celui de-al treilea motiv de casare, înțelege să critice decizia recurată pentru modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod nelegal că în litigiul de față operează prescripția dreptului material la acțiune, fără a lua în considerare faptul că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin raportare la prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În concret, arată că, din înscrisurile existente la dosar, respectiv hotărârea AGA nr. 1/07.07.2008 a societății B. S.R.L. și actul adițional nr. x/07.07.2008, rezultă că respectiva societate, prin reprezentanții săi legali, H., împreună cu soțul său D., au recunoscut obligația și dreptul subiectiv al recurentei (plata contravalorii celor 416 părți sociale pe care le deține în proprietate ca unic moștenitor, prin Certificatul de Moștenitor nr. x/10.06.2008), recurenta susținând că, în calitate de titular al dreptului, era îndreptățită să aștepte executarea obligației din acțiunile în pretenții (privind plata celor 1034 părți sociale de către cele două persoane juridice) ce au constituit obiectul dosarului nr. x/2008 pentru B. S.R.L. și al dosarului nr. x/2008 pentru C. S.R.L.

În acest sens, invocă recunoașterea dreptului din partea debitoarei C. S.R.L., prin reprezentanții legali, constând în notificarea nr. x/19.11.2008, emisă și semnată de fostul administrator H., prin care i se comunica faptul că, în urma introducerii acțiunii în pretenții ce constituie obiectul dosarului nr. x/2008, în care s-au ordonat expertize judiciare, așteaptă soluționarea acestui dosar, prin care să se stabilească judiciar drepturile care i se cuvin autoarei prezentei căi de atac.

În egală măsură, pentru recunoașterea drepturilor ce i se cuvin în calitate de unic moștenitor, făcută de societatea B., recurenta face trimitere la notificarea nr. x/19.11.2008; prin acte unilaterale ale societății emise de foștii administratori D. și H., din care rezultă că își cunoaște obligațiile și urmează să le execute după soluționarea dosarului în pretenții nr. x/2008, recurenta arătând că dobândise credința că debitorul își va executa obligațiile care-i revin prin lege.

Așadar, în accepțiunea recurentei, instanța de apel trebuia să constate că, prin recunoașterile, făcute de cei doi administratori, a dreptului ce i se cuvine, în speță, nu este împlinită prescripția extinctivă, conform prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, a mai învederat că, din moment ce atât întreruperea, cât și suspendarea durează până la închiderea procedurii, abia la acest moment va începe să curgă un nou termen dacă creditorul nu și-a recuperat creanța, iar efectul suspendării prescripției se produce numai pentru creditorii care nu s-au înscris la masa credală.

Prin urmare, arată că, deși hotărârile judecătorești amintite nu au fost executate, instanța, fără să administreze și fără să cerceteze înscrisurile depuse în dovedire, a admis nelegal excepția invocată de pârâți, cu toate că, în opinia recurentei, era în termen de a formula pretenții.

De asemenea, a mai arătat că nelegalitatea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune este evidentă, câtă vreme pârâții D. și H. au fost chemați în judecată în calitate de reprezentanți legali ai celor două persoane juridice, societățile nu și-au achitat obligația, iar drepturile au fost solicitate în termen.

În continuare, a arătat că instanța de apel în mod greșit a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără să ia în considerare că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripției prin promovarea acțiunilor în pretenții împotriva societăților B. S.R.L. și C. S.R.L., prin înscrierea la masa credală a celor două societăți în care pârâtul D. și soția acestuia, H., au avut calitatea de reprezentanți legali - administratori statutari.

Totodată, recurenta critică soluția dată asupra prescripției dreptului material la acțiune pentru faptul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, incidente în cauză, reținând greșit, în soluționarea motivului de apel privind prescripția dreptului material la acțiune, că administratorul unei societăți cu răspundere limitată, numit prin actul constitutiv cu putere de a reprezenta societățile B. S.R.L. și C. S.R.L., conform prevederilor art. 75, art. 197 și următoarele din Legea nr. 31/1990, nu este echivalentul reprezentantului legal al acestora. Or, potrivit recurentei, instanța de apel a reținut atât că intimații-pârâți au fost chemați în judecată în nume propriu, dar și că nu au fost chemați în judecată în calitate de reprezentanți ai celor două societăți comerciale.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că instanța de apel nu a aplicat normele legale în ceea ce privește răspunderea contractuală în condițiile C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada de timp în care intimații-pârâți au avut calitatea de administratori ai societăților B. S.R.L. și C. S.R.L., ulterior încetării acestei calități fiind vizată răspunderea delictuală în condițiile dreptului comun.

În continuare, recurenta solicită instanței de recurs să constate că, deși obligarea societăților comerciale la plata contravalorii celor 1034 părți sociale a fost avută în vedere la pronunțarea deciziilor menționate, aceasta nu se consideră împiedicată pentru a formula o nouă cerere de chemare judecată, în contradictoriu cu pârâții, foști administratori. Consideră, așadar, că pretenția sa de obligare a pârâților la plata de despăgubiri în același cuantum, nu poate fi privită ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă sau prescrisă, deoarece are un alt temei decât obligația societăților.

De asemenea, a arătat că, la art. 35 alineatul ultim din Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a prevăzut că faptele ilicite săvârșite de persoana ce are calitatea de reprezentant legal al societății determină răspunderea celui ce le-a săvârșit, atât față de societate, cât și față de cel de-al treilea, rațiunea instituirii unei răspunderi personale a administratorului societății comerciale explicându-se prin rolul esențial pe care legea l-a conferit administratorului, ca organ de reprezentare a societății comerciale.

Prin urmare, susține că nelegalitatea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune este evidentă, câtă vreme pârâții D. și H. au fost chemați în judecată în calitate de reprezentanți legali ai celor două persoane juridice, titulara recursului apreciind că și-a exercitat drepturile în termenul legal prevăzut de lege.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a făcut, totodată, și o aplicare greșită a prevederilor art. 205 din C. proc. civ. raportat la art. 194 lit. e) coroborat cu dispozițiile art. 150 din același Cod, întrucât dispozițiile legale amintite sunt aplicabile în mod corespunzător și întâmpinării depuse de fostul administrator D. împreună cu fiii săi pârâți în cauză, act de procedură prin care pârâtul se apără și arată dovezile pe care se sprijină. Însă, din întâmpinarea aflată la dosarul nr. x/2020, rezultă lipsa dovezilor, pârâții nu au prezentat niciun înscris pe care s-au bazat în argumentarea excepțiilor invocate. Or, potrivit art. 205 lit. c) și d) din C. proc. civ., întâmpinarea pârâtului cuprinde dovezile cu care acesta se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, conform dispozițiilor art. 194 lit. e) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, titulara recursului apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale mai-sus arătate și a nesocotit înscrisurile pe care aceasta le-a depus la dosarul cauzei, din care rezulta faptul că era în termen de a formula pretenții.

Totodată, solicită să se constate că, în decizia recurată, instanța de apel a respins, cu aplicarea greșită a legii, motivul de apel privind nelegala soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără să se raporteze la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care fac vorbire de o recunoaștere a dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripție și lit. b), prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

La 24 august 2022, intimații au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei pronunțate de instanța de apel.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că motivarea curții de apel nu cuprinde nicio dispoziție legală ca justificare a deciziei pronunțate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, astfel cum impun dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a analizat normele de drept aplicabile privind autoritatea de lucru judecat, respectiv neîndeplinirea cerinței identității de părți, arătând totodată că instanța de apel nu a indicat niciun text de lege ca temei al soluției pronunțate, lăsând neanalizată și nemotivată în drept cerința identității de părți impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, subsumat aceluiași motiv de casare, a susținut și faptul că hotărârea dată în apel a fost pronunțată de un judecător asupra căruia planau suspiciuni de lipsa de imparțialitate.

Criticile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, inclusiv atunci când a analizat prima critică din apel, din economia considerentelor deciziei atacate rezultând pe deplin trimiterile argumentate la prevederile art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 alin. (1) C. proc. civ., astfel ca sunt neîntemeiate criticile recurentei.

Totodată, deși instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, aceasta prezintă un raționament propriu, făcând o analiză efectivă a motivelor invocate în cuprinsul cererii de apel, de natură a asigura convingerea instanței de recurs asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Prin urmare, se constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține absența motivării, existența unor contradicții sau a unor motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că în cuprinsul deciziei din apel se regăsesc argumentele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În ce privește susținerea recurentei referitoare la o pretinsă lipsă de imparțialitate a unuia dintre membrii completului de apel din perspectiva faptului că soția judecătorului care a făcut parte din complet s-a pronunțat în dosarul avut în vedere la soluționarea excepției autorității de lucru judecat, Înalta Curte nu o poate reține, întrucât, așa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, a existat o declarație de abținere din partea respectivului judecător pe acest motiv, iar această cerere a fost respinsă.

În atare context și în condițiile în care recurenta nu a formulat cerere de recuzare a judecătorului din apel până la închiderea dezbaterilor, conform art. 44 C. proc. civ., la acest moment procesual, orice critică referitoare la incompatibilitatea judecătorului nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal că, în litigiul de față, operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, aplicând greșit dispozițiile art. 431 C. proc. civ., întrucât între cele două procese nu există identitate de părți, nefiind întrunită tripla identitate.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, reclamanta a formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea pârâtului D., în calitate de fost administrator al societăților B. S.R.L. și C. S.R.L. și a pârâților E. și F., în calitate de fii ai defunctei H. (decedată la 25.12.2011), fost administrator al societăților B. S.R.L. și C. S.R.L., să plătească suma de 2.823.391 RON, reprezentând contravaloarea părților sociale deținute la cele două societăți de soțul reclamantei, I., decedat la 04.06.2008.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, reclamanta A., a solicitat, în baza aceluiași temei, obligarea pârâtului D. la plata sumei de 2.823.391 RON, cu titlu de prejudiciu real, reprezentând contravaloarea părților sociale deținute la S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., conform certificatului de moștenitor nr. x din 10 iunie 2008.

În mod eronat, recurenta susține că identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, în condițiile în care instanța nu a soluționat cauza prin admiterea excepției autorității de lucru judecat față de toți pârâții, ci numai în privința intimatului D. a constatat ca fiind îndeplinite cele trei elemente ale autorității de lucru judecat, respectiv părțile, obiectul și cauza. Astfel, în privința pârâtului D., este evidentă identitatea de părți în cele două litigii, neavând relevanță calitatea acestuia de fost administrator/reprezentant legal al societăților comerciale. În plus, fundamentul raportului juridic este același cu temeiul juridic al acțiunii soluționate definitiv privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul produs prin conduita fostului administrator.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal că, în cauză, a operat prescripția dreptului material la acțiune, sens în care a arătat că prezenta cauză privește răspunderea contractuală a foștilor administratori ai celor două societăți în condițiile art. 1539 coroborate cu dispozițiile art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada cât au avut calitatea de administratori. Totodată, a susținut că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a lua în considerare faptul că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, arătând astfel că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată că reclamanta a formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (și nu pe răspunderea contractuală).

Întinderea prejudiciului afirmat, aferent S.C. B. S.R.L., a fost stabilită prin sentința civilă nr. 1155 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1342 din 13.10.2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părților sociale la suma de 2.260.587 RON, sumă pretinsă de reclamantă prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Întinderea prejudiciului la S.C. C. S.R.L., a fost stabilită prin sentința nr. 4984 din 10 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1326 din 10.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părților sociale la suma de 562.804 RON, sumă pretinsă, de asemenea, prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit motivării cererii de chemare în judecată, reclamanta a pretins că obligația ar fi trebuit să fie achitată în anul 2008, însă, deciziile prin care s-a obținut recunoașterea creanțelor deținute împotriva celor două societăți au fost pronunțate sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (decizia 1342/2010), cât și după abrogarea acestuia (decizia 1326/2013).

În aceste condiții, prescripția în cauză este supusă atât dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cât și dispozițiilor din noul C. civ.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile art. 2528 C. civ., care se vor raporta la data la care reclamanta cunoștea paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv luna octombrie a anului 2010 și luna aprilie a anului 2013.

Prin urmare, instanța de apel în mod legal a apreciat că termenul de prescripție a fost depășit în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 3 februarie 2020.

Instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri bănești pentru prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanță, deci unul patrimonial. Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Problema de drept supusă dezbaterii în prezenta cauză este aceea care se referă la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune și momentul începerii curgerii termenului prescripției extinctive (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), respectiv dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.

Momentul de început al termenului prescripției este marcat de data la care reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. Așadar, conform considerentelor instanței de apel, despre fapta ilicită și urmările produse reclamanta a aflat în luna octombrie 2010, respectiv luna aprilie 2013, acesta fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Nu pot fi primite criticile potrivit cărora instanța de apel nu a observat că a operat o întrerupere a cursului prescripției (conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958) prin recunoașterea dreptului din partea celor două societăți, făcută prin intermediul celor două notificări din anul 2008, întrucât, în realitate, așa cum a arătat în mod explicit, recurenta critică faptul că instanța de apel nu a analizat și nu a înlăturat motivat probatoriul administrat constând în recunoașterea (mărturisirea) dreptului din partea societății debitoare, prin reprezentanții legali. Or, acestea constituie argumente ce vizează aprecierea probatoriului de către instanța de apel.

Așadar, întrucât respectivele critici vizează, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a administrat și evaluat probele, iar nu nemulțumiri legate de aplicarea sau interpretarea greșită a legii, sau alte motive de nelegalitate a deciziei recurate, aceste susțineri nu pot fi primite.

În altă ordine de idei, nu pot fi reținute nici criticile potrivit cărora ar fi operat o întrerupere/suspendare a cursului prescripției prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței și prin declarația de creanță formulată în procedura insolvenței celor două societăți B. S.R.L. și C. S.R.L.

Așa cum a statuat și instanța de apel, prescripția extinctivă nu a fost întreruptă în raport de aceste motive, fiind necesar să existe identitate între cele două acțiuni. Or, între cele două pricini, pe de o parte procedura insolvenței, iar pe de altă parte o acțiune în pretenții în temeiul răspunderii civile delictuale, nu există identitate de părți și cauză, procedurile fiind diferite sub aspectul persoanelor și al temeiului juridic al cererilor.

Atât cererile de chemare în judecată precedente, cât și declarațiile de creanță au fost formulate în contradictoriu cu persoanele juridice, prin urmare efectul suspensiv/întreruptiv de prescripție se produce față de aceste persoane și nu față de pârâții E. și F..

Prin urmare, nici motivul de recurs constând în greșita admitere a excepției privind prescripția dreptului material la acțiune nu este fondat, în condițiile în care argumentele prezentate nu contrazic incidența art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la momentul rămânerii definitive a sentinței 1155/2010, respectiv art. 2528 C. civ. (2009), în momentul în care s-a pronunțat decizia nr. 1326/2013 a Curții de Apel Pitești.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.