ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2512/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă la 3.06.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate rezilierea contractelor încheiate între părți sub nr. x din 14.04.2011 și x din 05.12.2011 și a actelor adiționale, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, începând cu 03.05.2016, conform notificării de reziliere comunicată la 28.04.2016; să interzică utilizarea, total sau parțial, de către pârâtă a soluțiilor tehnice oferite de reclamant prin aceste contracte; să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor-interese în cuantum de 50.000.000 RON, conform prevederilor art. 12.3 din contractele încheiate între părți; să constate că suma de 4.071.873 RON este scadentă (compusă din suma de 2.245.809,6 RON, născută înainte de deschiderea procedurii insolvenței și suma de 1.826.063,4 RON, născută după deschiderea procedurii insolvenței) înscrisă la poziția 78 din tabelul creditorilor chirografari în favoarea reclamantului și confirmată de judecătorul-sindic la 22.04.2015 și să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (2)-(3), art. 68, art. 86 alin. (1)-(2), art. 102 alin. (1)-(2) și art. 149 din Legea nr. 85/2006, art. 1349-1350, art. 1404 alin. (4) și 1405 alin. (1) C. civ., art. 465, art. 903-905 și art. 978-979 C. proc. civ., Legea nr. 64/1991 și Regulamentul de aplicare a invențiilor conform H.G. nr. 547 din 21 mai 2008.

Cererea a fost înregistrată de reclamantă în dosarul de insolvență al debitoarei S.C. B. S.A., iar la 01.02.2017, instanța a dispus disjungerea capetelor 1-3 și 5 din cerere, precum și pretenția de instituirea a măsurilor asiguratorii, pentru dezbaterea excepției necompetenței materiale de atribuțiune a judecătorului sindic cu privire la acestea, fiind format dosarul nr. x/2017.

Cu privire la pretenția având ca obiect constatarea scadenței sumei de 4.071.873 RON, tribunalul a hotărât respingerea cererii reclamantei, constatând că această creanță a fost înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor S.C. B. S.A.

În dosarul format după disjungere, prin încheierea nr. 14/01.02.2017, tribunalul a admis excepția necompetenței judecătorului-sindic, înaintând cauza secției I civile a Tribunalului Vâlcea, reținând că litigiul promovat cu privire la capetele de cerere disjunse trebuie judecat de instanța de drept comun specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

Pentru a dispune astfel, instanța a stabilit că atribuțiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar sau/și al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței și că, după natura și temeiurile invocate de reclamant, cererile formulate în cauză excedează domeniul art. 11 din Legea nr. 85/2006, de vreme ce cauza lor determinată derivă din neexecutarea sau executarea defectuoasă de către S.C. B. S.A. a obligațiilor contractuale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 21.02.2017, sub nr. x/2017* și soluționată prin sentința civilă nr. 1449/2017 din 22.12.2017, în sensul respingerii acțiunii.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.A. a declarat apel, respins ca tardiv declarat prin decizia nr. 439/A-com din 18.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei nr. 439/A-com din 18.06.2018 reclamanta a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1102/21.05.2019, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2017, decizia atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

După casare, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiior art. 36 din Legea nr. 85/2006, a dispus suspendarea judecății prin încheierea din 21.10.2019.

Împotriva acestei încheieri A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea reluării și continuării judecății.

Afirmând că încheierea de dezînvestire a judecătorului-sindic nu a fost contestată, fiind intrată în puterea lucrului judecat, recurenta arată că prin aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 și suspendarea procesului, instanța de apel a creat un conflict de competență între Curtea de Apel și Tribunalul Vâlcea.

A arătat recurenta că dispoziția de suspendare a instanței de apel ignoră împrejurarea că pretențiile bănești solicitate de reclamantă sunt într-o relație determinantă cu petitele care supun analizei drepturile de proprietate intelectuală ale A. S.A. și că aplicarea, în acest context, a măsurii suspendării legale contrazice încheierea de dezînvestire a Tribunalului Vâlcea din 01.02.2017 prin care judecătorul-sindic și-a declinat competența în favoarea instanței de drept comun.

O altă critică deduce instanței de recurs aplicarea greșită, în apel, a dispozițiilor art. 343 din Legea nr. 85/2016, deoarece nu a avut în vedere data cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ci data dosarului de insolvență al S.C. B. S.A.

În aceste condiții, instanța de apel a dovedit părtinire, comportându-se în favoarea companiei S.C. B. S.A., refuzând, în fapt, să soluționeze o cauză care are ca temei protecția unor drepturi de natută intelectuală ale reclamantei, de natură a-i provoca acesteia prejudicii.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, potrivit art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit de către magistratul-asistent raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, comunicat părților litigante, iar prin încheierea completului de filtru din 07.10.2020 recursul a fost admis în principiu, dezbateriile fiind stabilite pentru termenul din 25.11.2020, când părțile au fost citate.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru considerentele care vor fi redate în continuare, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care se încadrează criticile recurentei, în raport cu conținutul motivelor de recurs.

Astfel, o primă chestiune sesizată prin recurs se referă la raportarea greșită, în apel, la dispozițiile art. 343 din Legea nr. 85/2014 și la legea procesuală aplicabilă cauzei.

Aceste critici nu sunt fondate și vor fi înlăturate. Instanța de apel a statuat asupra temeiului de drept al suspendării judecății aplicat în cauză, stabilind, prin evocarea art. 343 din Legea nr. 85/2014, că nu poate fi avută în vedere legea nouă privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, întrucât, prin raportare la starea de insolvență a pârâtei și la data intervenirii acesteia prin hotărârea de deschidere a procedurii, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Prin urmare, aprecierea incidenței suspendării de drept a fost evaluată prin aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006, lege în conformitate cu care se desfășoară procedura insolvenței S.C. B. S.A., iar nu prin raportare la dispozițiile noii legi a insolvenței, așa cum se stabilește prin dispozițiile tranzitorii ale acesteia din urmă, prin art. 343.

Această statuare nu a ignorat data cererii de chemare în judecată, 03.06.2016, care, fiind considerată o cerere distinctă de procedura insolvenței S.C. B. S.A., a fost transpusă la instanța de drept comun prin încheierea de dezînvestire a judecătorului-sindic nr. 14/01.02.2017, iar litigiului deferit instanței de drept comun - specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști, îi sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, astfel cum se dispune în art. 24 din acest cod.

O a doua chestiune sesizată ca motiv de recurs este aceea că, prin aplicarea suspendării de drept de către instanța de apel aceasta a generat un conflict de competență în raport cu Tribunalul Vâlcea care, prin încheierea netacabilă nr. 14/01.02.2017, a stabilit că judecătorul-sindic nu este competent să soluționeze cauza disjunsă.

Înalta Curte arată că, dincolo de împrejurarea că această critică nu se repercutează asupra nelegalității încheierii de suspendare atacate cu acest recurs, existența conflictului negativ sesizat de parte ca generat implicit nu se confirmă. Aceasta întrucât, pe de-o parte conflictul de competență are ca premisă verificarea competenței instanțelor în același stadiu al judecății, excluzând conflictul de competență între prima instanță și instanța ierarhic superioară care judecă un apel, iar pe de altă parte, condiția exclusivă pentru existența acestuia este pronunțarea unor declinări reciproce de competență între instanțele sesizate cu aceeași pricină, aceste aspecte fiind excluse în cauză.

În realitate, prin acest argument, cât și printr-un motiv de recurs succesiv, recurentul critică o aparentă antinomie a hotărârilor puse în relație, respectiv încheierea nr. 14/01.02.2017, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - judecătorul-sindic și încheierea din 21.10.2019, pronunțată de instanța de drept comun în apel, atacată cu recurs. Și aceste critici sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Analizând aceste aspecte și autoritatea lucrului judecat impusă prin prima încheiere, rămasă neatacată în sistemul căilor de atac, potrivit legii, Înalta Curte arată că între cele două hotărâri succesive nu există nicio contradicție de natură a ignora efectul absolut și obligatoriu al autorității de lucru judecat al primei hotărâri.

Astfel, prin încheierea nr. 14/01.02.2017 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, judecătorul-sindic a statuat că cererea disjunsă nu este în competența de atribuțiune a instanțelor specializate în soluționarea dosarelor de insolvență, deoarece, fiind fundamentată pe dispozițiile dreptului comun și având ca fundament temeiuri derivate din neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a unui contract care nu are legătură cu procedura insolvenței S.C. B. S.A., nu intră în competența judecătorui-sindic, adică nu face parte din categoria litigiilor aferente procedurii de insolvență.

În alte cuvinte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost configurată, nu permite judecătorului-sindic o verificare de fond, iar acesta nu poate reconfigura cererea de chemare în judecată pentru a o adapta în specificului acțiunilor încadrabile în art. 11 din Legea nr. 85/2006, deoarece ar contraveni principiului disponibilității acțiunii civile.

Succesiv, prin încheierea atacată cu prezentul recurs, instanța de apel a statuat, fără a contrazice dezlegările încheierii anterioare, că, în măsura în care reclamanta a solicitat instanței, în principal, să constate rezilierea unor contracte și să interzică pârâtei să folosească total sau parțial soluțiile tehnice oferite în baza acestor contracte, iar ca o consecință, să oblige pârâta la plata sumei de 50.000.000 RON cu titlu de despăgubiri, nu pot fi escaladate dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, deoarece, prin solicitarea unor pretenții bănești împotriva debitorului pretenția formulată ca accesoriu intră în spectrul insolvenței, pentru care Legea nr. 85/2006 recunoaște creditorului pârghii adaptate specificului procedurii insolvenței, de care, însă, creditorul nu a uzat și nici nu are remediul alternativ al cererii de drept comun.

În acest fel, instanța de apel a explicat părților că acțiunea promovată de reclamantă este paralelă procedurii concursuale, în măsura în care reclamanta tinde la recunoașterea unui drept de creanță, iar acest drept poate fi valorificat prin mijloacele oferite de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, procedură pe care partea nu a urmat-o; nefolosirea acestor mijloace nu poate fi remediată prin recunoașterea unei acțiuni de drept comun, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 169/19.03.2013 pronunțată de Curtea Constituțională.

Prin urmare, s-a statuat că, sub regulile stabilite prin Legea nr. 86/2006, reclamanta avea la îndemână căi specifice și exclusive pentru valorificarea drepturilor deduse judecății, iar acțiunea pe care a promovat-o nu poate fi finalizată de instanța de drept comun în condițiile existenței procedurii insolvenței în curs a pârâtei. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cele două hotărâri nu sunt în contradicție, prin raportare la procedura urmată de reclamantă.

În fine, un ultim motiv de recurs, care deduce instanței de control lipsa de imparțialitate a instanței de apel care a adoptat măsuri procesuale în interesul pârâtei, este, de asemenea, nefondat.

Dincolo de împrejurarea că în considerentele precedente a fost explicat raționamentul curții de apel în aplicarea legii, instanța de recurs mai arată și că legea procesuală civilă recunoaște părților proceduri adecvate pentru contestarea încălcării obligațiilor de nepărtinire ale unei instanțe, iar nemulțumirile generate de soluțiile pronunțate nu reprezintă, prin ele însele, un argument suficient pentru constatarea încălcării obligației principale ale judecătorilor, de a judeca litigiul cu imparțialitate.

În concluzie, întrucât motivele de casare sunt nefondate, așa cum s-a arătat prin aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.