ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 594/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 21 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige în solidar pârâții la plata beneficiilor realizate de societatea pârâtă, calculate pentru ultimii trei ani față de data excluderii sale din această societate, pe care le estimează la suma de 1.000 RON, a părților sociale, proporțional cu cota de 30% deținută, pe care le estimează la suma de 200.000 RON și a creanței pe care o deține împotriva C. S.R.L., pe care a estimat-o la suma de 200.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul B., în nume personal și în calitate de asociat unic și administrator al societății C. S.R.L., a solicitat, pe cale reconvențională, obligarea reclamantului la suportarea pierderilor înregistrate de societatea pârâtă în ultimii 3 ani, proporțional cu cota de participare la capitalul social, pierderea ce urmează a fi suportata de reclamant fiind estimată la 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 971 din 13 decembrie 2023, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta C. S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 376.662,03 RON, reprezentând drepturile asociatului exclus, cuvenite pentru părțile sale sociale deținute în societatea pârâtă, la care se adaugă dobânda legală și inflația, calculate de la data scadenței și până la data plății efective, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți prin întâmpinare și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata sumei de 861.691,56 RON, ca prescrisă, a respins cererea pârâților de compensare a datoriilor reciproce între părți, a admis cererea reconvențională și a obligat pârâtul-reclamant către reclamanta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 11.546,4 RON, reprezentând pierderi înregistrate de societate în anii 2014-2016, a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat pârâta C. S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 6.766,62 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, sumă rezultată din compensarea sumei achitate cu acest titlu de reclamant pentru pretențiile admise și taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenționale de 605 RON, achitată de pârâți, precum și a sumei de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocat și a sumei de 6.034 RON, reprezentând onorariu experți.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. și pârâta C. S.R.L. au declarat apel, fiecare, care, prin decizia nr. 243/A-C din 4 iunie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca nefondate.

Împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta C. S.R.L. au declarat recurs.

Motivându-și recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei atacate și după rejudecare, schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii și cu privire la capătul de cerere privind suma de 663.423,62 RON.

În susținere, a arătat că tribunalul a fost indus în eroare de calificarea dată de către expertul judiciar sumelor prescrise care reprezentau drepturile materiale ce îi reveneau, iar instanța de apel a soluționat nelegal acest petit.

A afirmat că, în mod nelegal, a fost respinsă solicitarea sa ca expertul contabil să justifice inversarea sumelor calculate raportat la cele două variante de calcul încuviințate de instanța de fond, cu ignorarea tuturor argumentelor din cererea de apel și a expertizei extrajudiciare depusă în dovedire, din care rezulta că sumele calculate sunt aceleași, însă inversate în raport cu obiectivele expertizei fixate de instanța de fond.

Totodată, a susținut că instanța a omis pretenția sa de plată a contravalorii părților sociale la valoarea de piață a societății intimate și a activelor acesteia, proporțional cu cota de 30% deținută de reclamant, instanța confundând această pretenție cu cea referitoare la beneficii, care nu a fost invocată în cererea de apel.

În acest context, a apreciat că se impunea admiterea acestor pretenții și obligarea intimaților la plata, în plus față de suma de 376.662,03 RON, și a cotei de 30% din suma care i se cuvenea reclamantului, respectiv a sumei de 861.691,56 RON, în măsura în care prin înregistrarea acesteia în contul contabil 7588 - alte venituri din exploatare - activul net al societății se întregea, și pe cale de consecință, și drepturile sale materiale aferente.

Instanța de fond, fără a observa eroarea din cuprinsul raportului de expertiză, a luat în considerare varianta pentru care suma corespondea corespundea celeilalte variante. În acest sens, a arătat că sumele pe care le-a solicitat prin acțiune reprezintă atât împrumuturile sale acordate societății pentru buna desfășurare a activității, cât și cota de 30% din contravaloarea patrimoniului acesteia, care se regăsea în contul contabil 455.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L., în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 1.929 alin. (1) și (2) C. civ., în ceea ce privește modul de stabilire a drepturilor asociatului exclus A..

Astfel, a afirmat că, în temeiul acestor norme legale, asociatul exclus pentru faptele sale avea dreptul la contravaloarea părților sociale corespunzător valorii capitalului social, și nu valorii de piață a activelor societății, cum pretinde reclamantul, respectiv 30% din capitalul social al societății care valorează 80.000 RON.

De asemenea, a arătat că prima instanța nu s-au pronunțat asupra acestor apărări, iar instanța de prim control judiciar, deși a recunoscut că excluderea reprezintă o sancțiune, a apreciat că prevederile art. 224 din Legea nr. 31/1990 recunosc asociatului exclus dreptul la beneficii, fără, însă, a face diferența, din punct de vedere financiar, între retragerea și excluderea asociatului.

Mai mult, a considerat că acordarea sumei s-a realizat fără a fi aplicate metodele de evaluare cele mai apropiate prețului de piață al imobilului, context în care, la termenul legal atât în primă etapă procesuală, cât și în apel, s-a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză sau a unei contraexpertize, cerere care însă a fost respinsă, motivat generic de faptul că ar fi fost necesară.

Într-o altă critică, recurenta a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât prin acțiune reclamantul nu a dobânda legală sau inflația aferentă pretențiilor, iar la ultimul termen de judecată, solicitarea reclamantului de acordare a lor atrăgea incidența art. 204 alin. (1) C. proc. civ., întrucât o astfel de cerere impunea un alt temei juridic, nicidecum majorarea pretențiilor inițiale.

A considerat că drepturile acordate nu se impuneau a fi actualizate cu dobânda legală și inflația, în condițiile în care o asemenea cerere modificatoare s-a realizat fără acordul pârâtei, iar prima instanța nu a indicat care a fost data scadenței acordării acestor drepturi.

Totodată, a reclamat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar instanța de fond trebuia să reducă în totalitate, corespunzător pretențiilor admise, toate cheltuielile solicitate de reclamant, nu doar taxa judiciară de timbru.

În final, a arătat că, fiind admisă cererea reconvențională, toate cheltuielile de judecată ale pârâtei ar fi trebuit compensate.

Intimatul-pârât B., în nume personal și în calitate de asociat unic si administrator al societății C. S.R.L., prin întâmpinarea din 30 septembrie 2024, formulată împotriva recursului recurentului-reclamant, a arătat că susținerile recurentului-reclamant nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției invocate și admiterea recursului său.

Prin întâmpinarea depusă la 23 octombrie 2024, recurentul-reclamant A. a susținut nulitatea recursului promovat de recurenta-pârâtă, motivat de faptul că în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsesc critici ce ar putea fi integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acord cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut că motivele de recurs invocate de recurenți nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților; numai recurenta-pârâtă și-a exprimat punctul de vedere la acesta.

Verificând cu prioritate recursurile prin prisma art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, cazurile de casare pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) din același act normativ, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să fie raportată la conținutul hotărârii atacate și să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivarea recursului, se cuvine notat că acest demers implică, pe de o parte, indicarea uneia dintre ipotezele prevăzute limitativ de textul menționat, iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, cu arătarea modalității efective în care instanța a încălcat dispozițiile legale incidente.

Recurenții și-au întemeiat cererile de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din analiza lor se constată că alegațiile autorilor căii de atac vizează, în esență, temeinicia acțiunii. Or, pentru casarea unei hotărâri condiția legală este cea a dezvoltării motivelor de recurs cu prezentarea greșelilor săvârșite de instanța de apel și argumentarea modului în care decizia instanței de apel nu este conformă legii.

Recurentul-reclamant afirmă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii solicitării sale de clarificare a aspectului privind inversarea sumelor din cele două variante de calcul a pretențiilor de către expertul contabil, ignorării argumentelor sale din cererea de apel și a expertizei extrajudiciare depuse la dosar, precum și a valorificării greșite a concluziilor expertului judiciar.

Toate aceste reprezintă chestiuni ce țin de temeinicia acțiunii, întrucât ele deduc verificării în recurs modalitatea în care a fost valorificat probatoriul cauzei, fără indicarea textelor de lege pretins încălcate și a unor aspecte de nelegalitate de natură să poată declanșa un control judiciar în această etapă procesuală.

Invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impunea ca, în justificarea incidenței lui, recurentul să dezvolte argumente care să demonstreze eroarea de judecată săvârșită de către instanța de apel în soluționarea căii de atac devolutive și maniera în care anumite norme legale au fost aplicate greșit la situația de fapt, așa cum a fost stabilită de instanța de apel.

Or, deși reclamă necesitatea casării hotărârii, autorul căii de atac își fundamentează demersul judiciar de față pe critici referitoare la probe și la situația de fapt, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și fondul procesului, chestiuni incompatibile cu natura recursului.

Prin susținerile sale, recurentul urmărește, în realitate, să provoace un control pe fondul litigiului, chestiune ce excedează sferei verificărilor instanței de recurs, limitată, de altfel, la aspecte de nelegalitate, și nu de temeinicie, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Împrejurarea că soluția pronunțată în apel nu corespunde apărărilor și convingerilor recurentului, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiuni probatorii, nu reflectă decât simpla nemulțumire a recurentului cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, la neînsușirea de către aceasta a apărărilor recurentului, care, însă, în lipsa unor argumente care să dezvolte un raționament menit să justifice cum s-au încălcat normele legale, nu poate fi asimilată motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, examinarea memoriului de recurs formulat de recurentul-reclamant impune concluzia că acesta nu a expus nicio critică aptă să poată fi încadrată în unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că pentru a fi considerată legală, motivarea hotărârii nu impune un răspuns detaliat fiecărei susțineri a părții, ci implică examinarea problemelor esențiale deduse judecății și un răspuns la aspectele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

În ceea ce privește recursul promovat de recurenta-pârâtă, se constată că, deși se critică aplicarea dispozițiilor art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 1.929 alin. (1) și (2) C. civ., calea extraordinară de atac vizează modul în care au fost determinate pretențiile reclamantului, în calitate de asociat exclus, recurenta expunând în justificare propria modalitate de evaluare și cuantificare a drepturilor titularului acțiunii, propriile criterii care ar trebui avute în vedere în acest sens.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea dezlegărilor instanței de apel, ci indică maniera în care ar fi trebuit soluționat capătul de cerere încuviințat.

Or, o atare motivare nu răspunde exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care se aduc în discuție aspecte ce țin de fondul cauzei, și nu de interpretarea și aplicarea legii.

Nici cea de-a doua critică de recurs care se referă la incidența art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi subsumată vreunei ipoteze de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu combate considerentele instanței de apel, ci le ignoră. Aceasta, în condițiile în care instanța de apel a reținut că cererea reclamantului de la ultimul termen de judecată în primă etapă procesuală reprezintă o majorare a cuantumului pretențiilor, și nu o modificare a acțiunii, iar, în recurs, recurentul reia într-o manieră identică susținerile sale din apel, fără a justifica de ce cererea reclamantului nu se încadrează în ipotezele de la norma legală criticată și în ce măsură aceasta modifica acțiunea.

Recurenta se mărginește să susțină că pretențiile ridicate la ultimul termen în fața primei instanțe ar avea alt temei juridic, fără să îl indice.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la aplicarea greșită a prevederilor art. 453 C. proc. civ. din perspectiva necompensării tuturor cheltuielilor de judecată. Aceasta, în contextul în care instanța de prim control judiciar, statuând asupra motivului de apel, a reținut că măsura compensării cheltuielilor de judecată a fost dispusă în raport cu pretențiile părților admise, iar pârâtul a fost obligat la plata sumelor reprezentând onorariile experților încuviințați reclamantului întrucât pretenția pentru a cărei dovedire a fost administrată această probă a fost admisă integral.

Or, susținerile recurentei ignoră complet raționamentul instanței de prim control judiciar și reiau aceleași argumente care au primit un anumit răspuns din partea instanței.

De aceea, în lipsa unor critici concrete îndreptate împotriva motivelor reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, Înalta Curte apreciază că prin susținerile sale, recurenta urmărește, în realitate, reevaluarea, nu în control de legalitate însă, a susținerilor pe care le prezentase și în apel și asupra cărora instanța de prim control judiciar, în urma propriilor verificări, s-a pronunțat.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, instanța supremă constată că în ambele recursuri motivele de nelegalitate au fost invocate în mod formal.

Cum sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedurii recursului, ipoteză incidentă și în cauză, pentru rațiunile înfățișate mai sus, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1), prin raportare la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate în cauză; în aplicarea art. 453 alin. (1) din același act normativ, reține culpa procesuală a ambelor părți recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 243/A-C din 4 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2025.