ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1226/2020

Prin contestația la tabelul preliminar al creanțelor, înregistrată la data de 14.04.2015, sub nr. x/2012/a3, pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, debitoarea S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., a solicitat: - scoaterea de la masa credală a creditorului C. S.A., înscris în tabelul preliminar la poziția nr. 5 cu suma de 7.574.096,16 RON, creanță garantată; - anularea parțială a contractului de credit încheiat la 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare; - anularea parțială a contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare. Prin precizarea de acțiune depusă la data de 30.06.2015 contestatoarea debitoare prin administratorul special a solicitat în principal: - anularea în totalitate a contractului de credit încheiat la 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare; - anularea în totalitate a contractului de cesiune de creanță încheiat la 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare. În subsidiar, contestatoarea a solicitat: - anularea parțială a contractului de credit încheiat la 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare; - anularea parțială a contractului de cesiune de creanță încheiat la 26.08.2009 între creditorul C. S.A. și societatea debitoare. Prin sentința nr. 892/F/2015 din 24 noiembrie 2015 a Tribunalului Hunedoara s-au disjuns petitele 2 și 3 din cererea precizată, ca urmare a admiterii excepției necompetenței funcționale a judecătorului sindic invocate din oficiu. S-a declinat competența de soluționare a capetelor de cerere având ca obiect anularea parțială a contractului de credit încheiat la 26.08.2009 și anularea parțială a contractului de cesiune de creanță încheiat la aceeași dată, în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Hunedoara. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, la data de 29.12.2015. La termenul de judecată din 20 octombrie 2016, reclamanta a depus la dosar o nouă precizare de acțiune, solicitând și anularea contractelor de garanție reală imobiliară asupra soldurilor conturilor; de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți; de garanție reală imobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro; de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului; de garanție imobiliară autentificată sub nr. x; de garanție reală imobiliară reală imobiliară autentificată sub nr. x, toate încheiate la data de 26.08.2009 între C. S.A. și reclamantă, în vederea garantării creditului de 2.500.000 euro, acordat prin contractul a cărui anulare s-a cerut prin acțiunea introductivă. Precizarea cererii a fost întemeiată pe caracterul accesoriu al contractelor de garanție mobiliară/imobiliară în raport de contractele de credit și, respectiv de cesiune de creanță încheiate cu pârâta.

Prin încheierea din 19.01.2017 Tribunalul Hunedoara a respins excepția necompetenței teritoriale și funcționale a instanței, reținând că este vorba despre un litigiu între profesioniști și că sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează o competență teritorială alternativă. Totodată, s-a respins excepția netimbrării acțiunii, raportat la prevederile art. 77 din Legea nr. 85/2006 și la faptul că acțiunea a fost însușită de către administratorul judiciar D. S.P.R.L. Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 139/CA/2017 din 9 februarie 2017, a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca nefondată. S-a reținut că între părți s-au încheiat contractul de cesiune de creanță din 26.08.2009, contractul de credit nr. x/26.08.2009 și contractele de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți, de garanție reală mobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro, de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului, de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/2009 de Biroul Notarului Public E., de garanție reală imobiliară, autentificat sub nr. x/2009 de Biroul Notarului Public E., toate încheiate la data de 26.08.2009, astfel încât sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864. Analizând contractul de cesiune de creanță încheiat între părți, instanța a constatat că au fost îndeplinite condițiile de fond și de formă și că părțile au consimțit la încheierea acestuia, cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., chiar dacă cesiunea creanței în sumă de 2.500.000 euro asupra debitorului cedat F. S.A. s-a realizat cu condiția încheierii convențiilor de dare în plată între debitorul cedat și reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 139/CA/2017/09.02.2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel debitoarea S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L., solicitând desființarea acesteia și, în rejudecarea apelului, admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată. La termenul din 24 mai 2017 Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, întrucât s-a declarat un singur apel în cauză, semnat de către administratorul judiciar, ceea ce echivalează cu însușirea acestuia de către debitoarea S.C. A. S.R.L. prin administrator special B.. Prin decizia nr. 364/2017/13.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu opinie majoritară, după constituirea completului de divergență, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva sentinței nr. 139/CA/2017 a Tribunalului Hunedoara. S-a schimbat sentința atacată, în sensul că s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și s-a constatat nulitatea contractului de credit nr. xeva/59/2009, a contractului de cesiune de creanțe, a contractului de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, a contractului de cesiune a creanțelor/a drepturilor de încasat de la terți, a contractului de garanție reală mobiliară asupra stocurilor, a contractului de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor, a contractului de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/2009 de Biroul Notarului Public E., a contractului de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/2009 de Biroul Notarului Public E., toate încheiate la data de 26.08.2009, între pârâta C. S.A. și reclamanta S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 24 mai 2017 a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă C. S.A.), dosarul fiind înregistrat, sub nr. x/2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 15.11.2017. Prin decizia nr. 4556/01.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 24.05.2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 și s-a admis recursul declarat de către aceeași pârâtă împotriva deciziei nr. 364/2017/13.09. 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În ceea ce privește recursul vizând încheierea din 24 mai 2017, Înalta Curte a reținut că împotriva sentinței nr. 139/CA/09.02.2017 a Tribunalului Hunedoara, s-a formulat un singur apel, semnat atât de administratorul judiciar, cât și de administratorul special și că s-au invocat aceleași motive de apel. Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia în sensul că administratorul special trebuia să achite taxa judiciară de timbru pentru depunerea apelului, aceste împrejurări nu ar avea efect în ce privește apelul semnat de administratorul judiciar. De asemenea, s-a reținut că prin încheierea din 19 ianuarie 2017 prima instanță a constatat că acțiunea formulată de administratorul special a fost însușită de administratorul judiciar și că aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, această încheiere nefiind atacată cu calea de atac prevăzută de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este fondat recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 364/2017/13.09. 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948, art. 966 și art. 968 din C. civ. de la 1864. S-a statuat că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul subsidiar al contractului de credit în raport cu contractul de cesiune de creanță, în realitate, ambele contracte fiind contracte principale. Un contract de credit nu poate fi considerat contract accesoriu chiar dacă scopul mediat al acestuia îl constituie plata prețului cesiunii de creanță, această situație neputându-l transforma într-un contract accesoriu, în condițiile în care actul accesoriu este acela care fără a avea o existență autonomă, depinde de soarta juridică a unui contract considerat principal. Chiar dacă printr-o hotărâre separată, respectiv sentința nr. 100/F/2014 din 29.01.2014, pronunțată de către judecătorul sindic în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, au fost anulate cele două contracte de dare în plată încheiate între debitoarea S.C. F. S.A. și creditoarea S.C. A. S.R.L., pentru faptul că ar fi reprezentat o operațiune frauduloasă, această situație nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit, în ceea ce privește caracterul ilicit al acestora, deoarece societatea pârâtă nu a fost parte în acest litigiu, iar în considerentele hotărârilor respective nu s-a reținut vreo culpă a băncii în această operațiune. De altfel, prin cererea introductivă, astfel cum a fost disjunsă prin sentința nr. 822/F/2015 a Tribunalului Hunedoara, s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță și de credit, or, o analiză a acestora sub aspectul nulității absolute presupune verificarea condițiilor de validitate de la momentul încheierii lor, iar nu la o dată ulterioară acesteia. S-a statuat că la data încheierii acestor contracte nu se poate reține o cauză ilicită, cauza contractului de cesiune de creanță fiind reprezentată de transferul dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, deținută de pârâta C. S.A. contra debitoarei S.C. F. S.A., iar cauza contractului de împrumut o constituie acordarea de către banca pârâtă a unui împrumut de 2.500.000 euro reclamantei S.C. A. S.R.L. pentru plata prețului cesiunii de creanță. Deși, în cuprinsul art. 5 pct. 5.2 din contractul de cesiune de creanță s-a prevăzut că încheierea convențiilor de dare în plată ar constitui o "condiție de validitate a contractului", această clauză nu poate fi apreciată că o condiție de validitate în sensul art. 948 din C. civ. de la 1864, deoarece ar adăuga la lege. O astfel de clauză nu reprezintă o condiție de validitate a cărei nerespectare poate atrage nulitatea absolută a contractului, ci doar o simplă clauză a cărei nerespectare dă posibilitatea părții în favoarea căreia s-a stipulat să solicite rezoluțiunea contractului. Chiar dacă este reală afirmația reclamantei în sensul că scopul mediat al contractului ar fi acela de a dobândi un alt debitor, care să se bucure de aceleași garanții constituite inițial, pentru creditul de 2.500.000 euro, nici acest scop nu are caracter ilicit; reclamanta a urmărit scopul fraudulos de a transfera două imobile din patrimoniul S.C. F. S.A. în patrimoniul său, contra unei creanțe care nu se ridica la valoarea celor două imobile, așa după cum s-a reținut, de altfel, prin sentința civilă nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara invocată de către reclamantă. În ceea ce privește referirea la caracterul nescadent al creanței deținute de C. S.A. contra debitoarei S.C. F. S.A., nu se poate reține niciun fel de încălcare a legii, deoarece dispozițiile art. 1394 și urm. din C. civ. de la 1864, nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o astfel de creanță. De altfel, societatea reclamantă cunoștea acest aspect, care a fost reținut prin sentința nr. 100/F/2014 din 29.01.2014 a Tribunalului Hunedoara în ceea ce privește caracterul fraudulos al operațiunilor de dare în plată vizând cele două imobile, însă nu are relevanță asupra cauzei contractelor de cesiune de creanță și de împrumut bancar, întrucât se referă doar cauza contractelor de dare în plată.

După casare, dosarul a fost înregistrat la data de 12.12.2018 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015*. Prin decizia nr. 128/26.03.2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva sentinței nr. 139/CA/2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2015. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. vizează anularea contractului de cesiune de creanță, a celui de credit și a celor de garanție încheiate cu pârâta C. S.A. la data de 26.08.2009. A notat că problema de drept este aceea de a se stabili caracterul licit sau ilicit al cauzei contractului de cesiune de creanță și de credit, precum și consecința anulării convențiilor de dare în plată încheiate între debitorul cedat S.C. F. S.A. și reclamantă. S-a arătat că reclamanta a criticat sentința instanței de fond din perspectiva faptului că aceasta a apreciat greșit cu privire la efectele pe care le produce anularea contractelor de dare în plată asupra contractului de cesiune de creanță și de credit, precum și a celor accesorii. Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că raportul juridic principal s-a născut între părți în temeiul contractului de credit nr. xeva/59/2009 încheiat la data de 26.08.2009, contractele de cesiune de creanță (26.08.2009) și cele de garanție reală mobiliară sau imobiliară fiind accesorii acestui contract. A reținut că acest contract de credit nu se află în raport de subsidiaritate sau dependență față de contractul de cesiune de creanță încheiat la 26.08.2009, chestiune care a fost lămurită, cu caracter obligatoriu, prin considerentele de la lit. J) punctul 69 din decizia de casare nr. 4556/01.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Așa cum instanța supremă a statuat la punctul 71 din decizia anterior evocată, nulitatea absolută a contractului de creanță și a celui de credit, trebuia să fie analizată prin verificarea condiției de validitate de la momentul încheierii contractelor, și nu la o dată ulterioară. Faptul că prin sentința nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara s-a constatat caracterul fraudulos al operațiunilor de dare în plată cu privire la cele două imobile, nu are relevanță asupra cauzei contractelor de cesiune de creanță și de împrumut bancar, întrucât acest aspect privește doar cauza contractelor de dare în plată. Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit și consecințele anulării contractelor de dare în plată prin sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara. Astfel, s-a statuat că anularea convențiilor de dare în plată nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit în ceea ce privește caracterul ilicit a acestora, deoarece pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv iar în considerentele hotărârilor nu s-a reținut vreo culpă a băncii în acea operațiune. Părților nu le este permis nici să adauge la lege, prevederea din contractul de cesiune de creanță, de la punctul 5.2, neputând să fie apreciată ca o condiție de validitate, în sensul art. 948 din C. civ. Această stipulație contractuală poate să atragă, în caz de nerespectare, rezoluțiunea contractului, la cererea părții prejudiciate. Curtea a mai reținut că instanța de casare a lămurit și caracterul licit al scopului pârâtei de a dobândi un alt debitor, cu păstrarea garanțiilor constituite inițial și a confirmat considerentele tribunalului referitoare la urmărirea de către reclamantă a unui scop fraudulos, atitudinea acesteia neputându-se reflecta obiectiv asupra raporturilor juridice generate de contractul de cesiune de creanță și de cel de credit. Cu privire la necesitatea ca o creanță să fie scadentă pentru a putea face obiectul unui contract de cesiune, instanța supremă a reținut clar că această condiție nu este prevăzută de art. 1394 și următoarele din C. civ. S-a mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că la data încheierii contractelor în discuție nu se poate reține o cauză ilicită, cauza contractului de cesiune de creanță fiind reprezentată de transferul dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, deținută de pârâta C. S.A. contra debitoarei S.C. F. S.A. iar cauza contractului de împrumut o constituie acordarea de către C. S.A. a unui împrumut în valoare de 2.500.000 euro reclamantei S.C. A. S.R.L. pentru plata prețului cesiunii de creanță. Curtea a concluzionat în sensul că prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 948 din C. civ. (1864) și a stabilit raporturile juridice generate de încheierea contractului de cesiune de creanță și de credit din data de 26.08.2009 și efectele acestora, precum și efectele anulării convențiilor de dare în plată.

Împotriva deciziei nr. 128/26.03.2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L., dosarul fiind înregistrat, sub nr. x/2015*, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 05.08.2019. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat împotriva sentinței nr. 139/CA/2017 a Tribunalului Hunedoara. S-a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea recurată s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 948 C. civ. (1864), cu referire la condițiile de validitate ale contractelor ce formează obiectul litigiului. Aceasta în contextul în care, așa cum rezultă din derularea întregii operațiuni concepute de către intimată, convențiile de dare în plată anulate au reprezentat cauza contractului de credit și a contractului de cesiune de creanță. În opinia recurentei, caracterul ilicit al acestor convenții, constatat în mod irevocabil de instanță, afectează și se reflectă direct asupra cauzelor contractelor de credit și de cesiune de creanță, în condițiile art. 948 și art. 966 C. civ. În acest sens, recurenta a menționat faptul că scopul acordării creditului a fost plata prețului cesiunii de creanță, aceasta fiind cauza imediată a contractului de credit, în timp ce cauza mediată a acestui contract, dar și a contractului de cesiune de creanță a fost aceea ca C. S.A. să dobândească un alt debitor pentru creditul de 2.500.000 euro, deoarece primul nu mai îndeplinea criteriile de performanță, credit care însă avea să fie însoțit de garanțiile inițial constituite. Prin urmare, a apreciat că lipsa cauzei și/sau cauza ilicită afectează însăși validitatea operațiunii juridice complexe încheiate iar sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută, de vreme ce potrivit art. 5 ultimul paragraf din contractul de cesiune, încheierea convențiilor de dare în plată a fost prevăzută drept "condiție de validitate a contractului". Recurenta-reclamantă a mai susținut că din această prevedere contractuală rezultă clar că părțile au condiționat încheierea și eficiența contractului de cesiune de creanță de încheierea convențiilor de dare în plată, astfel încât se cuvine ca și consecințele constatării unei cauze ilicite să se răsfrângă asupra întregii operațiuni, fără a se limita doar la anumite componente și/sau anumiți participanți la aceasta. În acest context, a arătat că lipsește și cauza contractului de credit, care nu poate subzista, atâta timp cât a fost încheiat cu scopul de a se achita prețul cesiunii de creanță, scop determinat și declarat expres la art. 4 din contract. În opinia recurentei-reclamante, cauza ilicită a convențiilor de dare în plată afectează cauza mediată a contractului de cesiune de creanță și a contractului de credit, fiind preexistente la momentul încheierii întregii operațiuni, chiar dacă instanța a constatat acest lucru ulterior. Recurenta a precizat că intimata nu a fost parte în litigiul privind anularea convențiilor de dare în plată și că în cuprinsul hotărârii pronunțate nu s-a reținut vreo culpă a băncii în acea operațiune, însă această împrejurare nu poate constitui a priori un motiv pentru a se decide legalitatea și validitatea contractelor care formează obiectul cauzei în prezentul dosar, deoarece ar presupune extinderea, de o manieră artificială și nelegală, a puterii unui lucru judecat. A învederat că o asemenea circumstanță nu putea și nu trebuia să conducă la ideea că este inutil să fie analizată culpa băncii, raportat la actele încheiate, a căror anulare s-a solicitat în prezentul dosar, și nu prin raportare la hotărârea judecătorească preexistentă. În fine, recurenta a susținut că prin decizia pronunțată de instanța de apel s-a extins în mod nelegal puterea de lucru judecat și, mai mult, s-a făcut o aplicabilitate inversă a acesteia. Mai exact, a arătat că este greșită aprecierea, conform căreia dacă într-o cauză în care intimata nu a fost parte nu s-a reținut culpa acesteia, atunci înseamnă că nu i se poate stabili vreo culpă nici în cauza de față, care privește alte contracte, parte a unei operațiuni juridice complexe, dar unitare. Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și excepția inadmisibilității recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 27.11.2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au formulat punct de vedere la raport. Prin încheierea din 05.02.2020 s-au respins excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului, invocate de către intimata-pârâtă, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 128/26.03.2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acesta vizează încălcarea legii de drept material, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită. În speță, recurenta-reclamantă a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât s-a reținut că prima instanță a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 948 C. civ., cu referire la condițiile de validitate a contractelor ce formează obiectul litigiului. În concret, a susținut că acele convenții de dare în plată, anulate prin sentința civilă nr. 100/F/2014/29.01.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara, au constituit cauza contractului de credit și a contractului de cesiune de creanță. Prin urmare, scopul acordării creditului a fost plata prețului cesiunii, pentru ca C. S.A. să dobândească un debitor solvabil, iar cauza a dispărut prin anularea convențiilor de dare în plată. Această critică nu poate fi reținută, întrucât dinamica contractului nu justifică aserțiunile recurentei care susține că darea în plată a fost cauza contractului de cesiune. Dimpotrivă, contractele de dare în plată au fost încheiate pentru plata creanței cesionate de la C. S.A. la S.C. A. S.R.L. Devenind creditor al S.C. F. S.A., cesionara S.C. A. S.R.L. a încheiat, în aceeași zi cu cesiunea, două convenții de dare în plată nr. x/26.08.2009 și nr. y/26.08.2009 cu debitorul cedat S.C. F. S.A., iar în vederea achitării prețului cesiunii S.C. A. S.R.L. a contractat la 26.08.2009 un împrumut. Așa cum s-a statuat prin decizia nr. 4556/01.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, scopul celor două contracte nu a fost nici ilicit, nici inexistent, deoarece între aceste contracte și cele de dare în plată există autonomie. De altfel, instanța supremă a statuat asupra existenței cauzei celor două contracte la data încheierii contractului, fiind lămurită și liceitatea cauzei acestora. Astfel, cauza contractului de cesiune de creanță o constituie transmiterea creanței de 2.500.000 euro, pe care pârâta C. S.A. o deținea împotriva S.C. F. S.A. și care a fost dobândită de reclamantă, astfel încât aceasta a devenit creditorul S.C. F. S.A. În baza cesiunii de creanță reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat și a obținut încheierea contractelor de dare în plată, care au fost anulate ulterior prin sentința civilă nr. 100/F/2014/29.01.2014 a judecătorului sindic. Cauza contractului de credit nr. xeva/59/26.08.2009 o constituie acordarea creditului de 2.500.000 euro, pentru plata prețului cesiunii de creanță, contract în baza căruia pârâta C. S.A. s-a înscris la masa credală a debitoarei S.C. A. S.R.L. Ca efect al încheierii contractului de cesiune de creanță din data de 26.08.2009 și a contractului de credit nr. xeva 159/26.08.2009, reclamanta a devenit creditor al debitorului cedat S.C. F. S.A., în locul pârâtei C. S.A., preluându-i toate drepturile, inclusiv garanțiile iar pârâta a devenit creditor al reclamantei pentru suma de 2.500.000 euro, acordată acesteia cu titlu de împrumut, în vederea plății prețului din contractul de cesiune de creanță. Așadar, încheierea contractelor de dare în plată nu constituie cauza contractului de cesiune de creanță și nici cauza contractului de împrumut, ci constituie un mijloc de stingere a creanței pe care reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobândit-o față de S.C. F. S.A., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanță. Cauza a fost valabilă conform art. 967 C. civ. iar sub acest aspect nu se putea statua altfel de către Curtea de Apel Alba Iulia, avându-se în vedere dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Printr-o altă critică recurenta a invocat faptul că lipsa cauzei și/sau cauza ilicită afectează însăși validitatea operațiunii juridice complexe încheiate, sancțiunea aplicabilă fiind, în mod indiscutabil, nulitatea absolută, în măsura în care, potrivit art. 5 ultimul paragraf din contractul de cesiune, încheierea convențiilor de dare în plată a fost prevăzută drept "condiție de validitate a contractului". Această susținere este neîntemeiată și va fi înlăturată, atâta timp cât prin decizia de casare s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că respectiva clauză nu poate fi analizată din perspectiva art. 948 C. civ., care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, ci se poate examina, cel mult, ca o condiție a actului, cu caracter rezolutoriu, condiție care, la data contractului, s-a îndeplinit, consolidând cesiunea. Cu alte cuvinte, prin anularea convențiilor de dare în plată nu se produce anularea contractului de cesiune, întrucât este vorba despre contracte independente și autonome, așa cum a dezlegat instanța de recurs în primul ciclu procesual. Prin urmare, părțile se situează pe un alt plan juridic, care nu poate fi valorificat într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute. În fine, recurenta-reclamantă a înțeles să critice modalitatea în care s-au valorificat efectele autorității de lucru judecat a hotărârii care a constatat nulitatea convențiilor de dare în plată. Este însă nefondată critica recurentei, în condițiile în care această chestiune a fost dezlegată prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu pentru instanța care rejudecă procesul. Astfel, se reține că prin decizia nr. 4556/01.11.2018 instanța supremă a statuat că hotărârea judecătorească de anulare a celor două contracte de dare în plată încheiate între debitoarea S.C. F. S.A. și creditoarea S.C. A. S.R.L. pentru faptul că ar fi reprezentat o operațiune frauduloasă, nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit, în ceea ce privește caracterul ilicit al acestora, deoarece pârâta nu a fost parte în acel litigiu și nu s-a reținut vreo culpă a acesteia în desfășurarea operațiunii. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.