ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea nr. 1250/2001 emisă de BEJ - V.P., numiții A.I. și N.C. au solicitat restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent a imobilului compus dintr-un bloc turn și 1.500 mp teren, invocând incidența prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 345/2008, Primarul orașului Băile Olănești a respins cererea, motivat de faptul că notificatorii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1900 mp și a preluării abuzive a acestuia de către stat, cu mențiunea că acest teren face parte dintr-o suprafață de 5.800 mp, expropriată, parțial, prin Decretul nr. 111/1951 (2300 mp), din patrimoniul defunctului T.N.

și care a fost restituit moștenitorilor săi prin sentința civilă nr. 246 din 3 februarie 1955 a Tribunalului Raional Râmnicu Vâlcea. Prin cererea înregistrata la data de 29 octombrie 2008, reclamanții A.I. și N.C. au solicitat anularea dispoziției nr. 345/2008 și restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.900 mp. situat în Băile Olănești, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că au dovedit prin înscrisurile administrate că terenul în litigiu a fost dobândit în proprietate de numitul H.A. și că ei au calitatea de moștenitori ai soției supraviețuitoare a acestuia, V.S.O. La data de 7 noiembrie 2008, numita P.I.S. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul intimatului, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii.

Intervenienta a susținut că reclamanții nu pot invoca calitatea de moștenitori și, pe cale de consecință, pe cea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru bunurile ce au aparținut lui H.A., întrucât căsătoria dintre H.A. și V.S., autoarea reclamanților, a fost desfăcută prin divorț în anul 1941. Intervenienta a arătat, totodată, că a formulat o cerere de restituire a bunurilor preluate de stat din patrimoniul defunctului H.A., inclusiv a terenului în litigiu, în calitate de moștenitoare testamentară a numitei S.A.L.M., cerere aflată în curs de soluționare.

Prin sentința civilă nr. 1020 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis cererile formulate de reclamanți și de intervenienta, a anulat dispoziția nr. 345 din 09 octombrie 2008 emisă de Primarul orașului Băile Olănești și a dispus restituirea în natură, în favoarea acestora, a terenului în suprafață de 1.929 mp, identificat cu contur roșu în schița anexă la raportul de expertiză (fila 115 dosar), schiță ce face parte integrantă din hotărâre. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că excepția invocată de intervenienta nu poate fi primită, întrucât, potrivit actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, proprietarul terenului în litigiu H.A., decedat la data de 2 iulie 1955, a avut ca moștenitori pe S.A.L.M.

(decedată la 6 ianuarie 1996), în calitate de fiică, pe V.S.O., în calitate de soție supraviețuitoare (decedată la data de 12 octombrie 1962), ca urmare a anulării divorțului prin sentința nr. 8667/1955 a fostului Tribunal Popular al Raionului N. Bălcescu, și pe K.R. și B.B., în calitate de moștenitoare testamentare. Tribunalul a reținut, totodată, că S.A.L.M. a avut ca moștenitoare, printre alții, pe intervenienta P.I.S., în calitatea de legatar cu titlu particular și de legatar cu titlu universal, respectiv, că soția supraviețuitoare, V.S., a avut ca moștenitori pe M.M. (autoarea reclamantei N.C.) în calitate de soră și pe reclamantul A.I., în calitate de legatar cu titlu universal al bunurilor mobile și imobile.

Așa fiind, tribunal a constatat că reclamanții A.I. și N.C. au formulat în mod legal notificarea nr. 44/2001, având calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu ce a aparținut defunctul H.A. și care nu a făcut obiectul legatelor cu titlu particular întocmite de acesta. Pe fondul litigiului, tribunalul a reținut că terenul în litigiu, în suprafață de 1.929,33 mp., identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză a fost dobândit de H.A. în anul 1934, prin vânzare cumpărare, că acest teren a fost preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 842/1941 și că, deși, ulterior, prin decizia nr. 695 din 12 septembrie 1942 a Curții de Apel București s-a constatat că H.A.

era exceptat de la aplicarea acestui act normativ, terenul nu a mai fost restituit în fapt proprietarului. Așa fiind, tribunalul a constatat că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, în mod abuziv în sensul art.2 lit. j) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, că reclamanții și intervenienta, în temeiul dispozițiilor art. 1, 3, 4 alin. (2) și (9) din același act normativ, sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului, cu mențiunea că nu s-a constatat niciun impediment legal pentru alegerea acestei măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 26/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul orașului Băile Olănești și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a înlăturat dispoziția privind restituirea în natură către reclamanți și intervenienta a terenului în suprafață de 1.900 mp și a constatat că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

în motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că măsura restituirii în natură a terenului de 1.929 mp a fost dispusă în mod greșit de prima instanță, întrucât, potrivit expertizei tehnice întocmite de expertul Popa Cristian, acest teren nu este „teren liber", în accepțiunea dată acestei sintagme de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind afectat unor amenajări de utilitate publică, în prezent, având destinația de parc, spații verzi și alei pietonale. Instanța de apel a reținut, totodată, că nu pot fi primite criticile formulate de pârât cu privire la lipsa calității reclamanților de moștenitori ai defunctului H.A., pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute și de prima instanță.

Cu privire la critica formulată de pârât privind lipsa calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a intervenientei P.I.S., argumentată de faptul că nu a formulat notificare în condițiile impuse de prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că este lipsită de interes, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele cuvenite persoanelor care nu au depus notificare profită ceilalți moștenitori care au depus notificare. Prin decizia nr. 2711 din 23 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de intervenienta P.I.S., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a statuat că soluția de casare cu trimitere se impune în raport de prevederile art. 314 Cod procedură civilă, întrucât împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite și motivate cu claritate de instanța de apel, fapt ce împiedică exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de recurs a reținut, totodată, lipsa de claritate a mențiunilor dispozitivului deciziei recurate, mențiuni potrivit cărora soluția primei instanțe a fost schimbată în parte, doar cu privire la suprafața de 1.900 mp teren din totalul de 1.929 mp., fapt ce induce concluzia potrivit căreia pentru diferența 29 mp.

teren s-ar fi menținut măsura restituirii în natură, fără însă ca, această neclaritate să fie explicitată prin considerentele hotărârii recurate, fapt ce contravine prevederilor art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Instanța de recurs a mai reținut, detaliind paragrafele relevante din punctul de vedere al analizei, caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel relative la amplasamentul terenului în litigiu, la deținătorii actuali și Ia afectațiunea data acestui teren în prezent, statuând ca aceste aspecte să fie clarificate în rejudecare. Prin decizia nr. 98 din 12 iunie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a înlăturat dispoziția de restituire în natură către reclamanți și intervenienta a terenului în suprafață de 1.929 mp.

și a constatat că aceștia sunt îndreptățiți, pentru acest teren, la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. în motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că reclamanții și intervenienta au calitatea de moștenitori ai defunctului A.H. și, pe cale de consecință, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 1.929 mp., precum și caracterul abuziv al preluării acestui teren de stat, pentru aceleași considerente reținute de prima instanță. Cât privește amplasamentul terenului în litigiu, instanța de apel a reținut, în urma analizei probatoriilor administrate, că acesta este afectat, parțial, de alei pietonale și de spații verzi, fiind inventariat ca făcând parte din domeniul public al Orașului Băile Olănești, pct. 5, parc pavilion 20, și, respectiv, că, parțial, se suprapune cu o suprafață de teren aflată în domeniul public al statului și în administrarea M.A.N.

Dată fiind afectațiunea actuală a acestui teren, instanța de apel a constatat că nu poate face obiect al măsurii restituirii în natură, în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și, pe cale de consecință, a dispus schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul că a înlăturat această măsură reparatorie și a statuat că reclamanții și intervenienta au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.I., N.C. și A.C. (subdobânditor cu titlu particular al drepturilor litigioase), precum și intervenienta P.I.S., invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de apel a ignorat îndrumările date prin decizia de casare anterioară și că, prin considerentele reținute, extrem de succint și neconvingător, doar în cinci fraze, a reținut eronat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură.

Reclamanții invocă o greșită evaluare a probatoriilor, precum și omisiunea instanței de apel de a analiza dovezile care demonstrau concesionarea de către pârât a unor terenuri din aceiași zonă pentru edificarea de construcții cu diverse destinații, argumente în sprijinul apărării potrivit căreia o astfel de măsură ar putea fi dispusă de pârât în viitor, și în ceea ce privește terenul în litigiu, precum și a planșelor fotografice care erau de natură să convingă instanța că aleile parcului sunt simple poteci și nu amenajări de utilitate publică destinate a servi nevoile comunității. În același sens, al greșitei evaluării a probatoriilor, reclamanții susțin că nu putea fi primită apărarea pârâtului potrivit căreia terenul în litigiu ar aparține domeniului public al Orașului Băile Herculane, în baza H.G.

nr. 1362/2001, întrucât această hotărâre a fost emisă ulterior înregistrării notificării de restituire în natură a terenului, posibil în scopul împiedicării restituirii. În fine, reclamanții susțin că instanța de apel a omis să analizeze și să soluționeze critica formulată de pârâtul Primarul orașului Olănești potrivit căreia, în lipsa unei notificări, intervenienta Popoviciu Ioana Smaranda nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în raport de prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, critică ce se constituie, în opinia lor, într-o excepție de ordine publică. În motivarea recursului, intervenienta susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și că este neconvingătoare din punctul de vedere al argumentației logico juridice, fapt ce contravine prevederilor art. art. 304 pct. 7 și art. 261 C. proc.

civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În dezvoltarea criticii, intervenienta susține că instanța de apel, deși evidențiază în considerente (fila 10 alin. (3)) faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat „tară titlu", nu dezvoltă raționamentul pentru care a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în favoarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din același act normativ. Intervenienta solicită a se observa că, potrivit probatoriilor administrate, terenul în litigiu nu este afectat unor amenajări de utilitate publică, cum greșit a statuat instanța de apel și, pe cale de consecință, că aplicarea prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății este eronată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta reiterează critica potrivit căreia instanța de apel, printr-o interpretare eronată a probatoriilor și a legii, a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 alin. (2) și ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Anume, intervenienta apreciază ca fiind corectă constatarea de fapt potrivit căreia terenul a fost preluat de stat tară titlu, însă, contestă, ca fiind contrare probatoriilor suplimentare administrate în rejudecare, considerentele potrivit cărora acest teren nu poate 11 restituit în natură, întrucât ar îi afectat de amenajări de utilitate publică și ar aparține domeniului public al localității.

Intervenienta susține, totodată, că adresa comunicată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.), prin care se evidențiază faptul suprapunerii parțiale a terenului în litigiu cu cel deținut de o unitate militară, UM, ca, de altminteri, și relațiile comunicate de registrele de publicitare imobiliară, care evidențiază intabularea de această instituție din sistemul de apărare doar în scop de evidență, nu au fost corect analizate și interpretate. Analizând recursurile, în limitele învestirii, prin gruparea criticilor comune, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 7 C. proc.

civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătorești și, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reținute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate și, respectiv, dispozițiile legale aplicate și care fundamentează soluția. Motivarea contradictorie care, poate echivala, în anumite cazuri, și cu o nemotivare totală, presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către înalta Curte a controlului în ceea ce privește aplicarea legii.

Motivarea contradictorie nu se confundă cu motivarea concisă și nici cu eroarea de fapt pretins săvârșită de instanțele de fond, ca urmare a interpretării greșite a probatoriilor ori, după caz, cu omisiunea pronunțării de către aceste instanțe asupra unora dintre dovezile administrate ori asupra argumentelor invocate de părți în susținerea apărărilor. Aceste din urmă aspecte ce vizează netemeinicia unei hotărâri judecătorești, eroarea de fapt ori omisiunea pronunțării instanțelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond, puteau fi invocate în fața instanței de recurs doar prin intermediul motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ. care, însă, au fost abrogate prin dispozițiile O.U.G.

nr. 138/2000, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005. Așa fiind, constatarea împrejurărilor de fapt ale unei cauze, astfel cum rezultă ele din probatoriile administrate, este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu ai Înaltei Curți, care controlează doar modul în care a fost aplicată legea la situația de fapt stabilită, adică judecă hotărârea și nu, din nou, fondul pricinii. Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă și reală a legii, anume, când soluția este în contradicție cu legea aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

În fine, ierarhia căilor de atac impune părților ca eventuale critici de nelegalitate să fie invocate în ordinea stabilită pentru exercițiul acestora care, la rândul său, este subordonat, printre altele, condiției relative la interesul părții, știut fiind că părțile nu pot ataca o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre. În speța supusă analizei, se constată că recurenții, deși au invocat incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au dezvoltat, în concret, critici care sa se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.

Astfel, în dezvoltarea criticii potrivit căreia instanța de apel nu ar fi motivat convingător, ci, contradictoriu, faptele ce au stat la baza concluziei relative la imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, recurenții evidențiază doar caracterul concis al considerentelor hotărârii recurate, tară a indica care sunt constatările de fapt distincte și contradictorii care s-ar regăsi în cuprinsul acestei hotărâri. În realitate, prin intermediul acestei critici, recurenții solicită a fi înlăturate în totalitate, ca fiind greșite și nu contradictorii, constatările de fapt ale instanței de apel relative la afectațiunea terenului în litigiu, susținând că acestea nu coincid cu propriile evaluări asupra dovezilor administrate la judecata în fond și care, în opinia lor, impuneau concluzia potrivit căreia terenul în litigiu era liber în accepțiunea dispozițiilor legii de reparație.

Cu alte cuvinte, ceea ce critică recurenții nu sunt eventuale constatări contradictorii strecurate în considerentele deciziei, ci însăși constatările de fapt ale instanței de apel, și aceasta sub motivul unei greșite interpretări a probatoriilor și al omisiunii analizării unor înscrisuri și a unor argumente pe care le-au invocat în sprijinul apărărilor formulate în combaterea apelului declarat de parat. în acest sens sunt criticile relative la omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire caracterul neîngrijit al vegetației și aleilor amenajate pe teren (dovedit cu planșele fotografice), cele privind posibila schimbare, în viitor, a destinației actuale a terenului în litigiu (dovedită cu contractele de concesiune încheiate de pârâtă cu terțe persoane având ca obiect terenuri situate în apropierea celui în litigiu), cele privind faptul includerii terenului în domeniul public al localității după momentul formulării notificării (dovedit de data adoptării H.G.

nr. 1362/2001) și cele privind greșita apreciere a informațiilor comunicate de instituțiile ce gestionează registrele de publicitate imobiliară, argumente care, în opinia recurenților, erau de natură să infirme constatările de fapt stabilite de instanța de apel. Or, astfel cum s-a arătat, astfel de critici, îndreptate împotriva constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, rezultat al evaluării probatoriilor, nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu pot face obiectul analizei Înaltei Curți.

Astfel de critici nu pot fundamenta, în condițiile abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 10 și pct. 11 Cod procedură civilă, nici solicitarea formulată de recurenți, în sensul înlăturării, ca fiind greșite, a constatărilor instanței de apel referitoare Ia afectațiunea terenului în litigiu, necontradictorii, și, substituirii acestora, de către instanța de recurs, urmare a reevaluării probatoriilor, cu noi constatări de fapt, potrivit cărora terenul ar fi liber în accepțiunea legii de reparație și ar putea face obiectul măsurii restituirii în natură.

În acest context al analizei, este de menționat și faptul că instanțele de fond au obligația de a răspunde doar cu privire la mijloacelor de apărare invocate de părți, nu și cu privire la diversele argumente ori afirmații factuale formulate în sprijinul apărărilor, astfel cum, eronat, susțin recurenții, evocând lipsa analizei tuturor înscrisurilor și argumentelor formulate în sprijinul apărărilor, tară însă a justifica utilitatea unor astfel de analize din perspectiva soluției pronunțate. Anume, în speță, este de observat că statuarea instanței de apel, rezultat al evaluării probatoriilor administrate, potrivit căreia pe terenul în litigiu este amenajat un parc cu spații verzi, din perspectiva dispozițiilor legale aplicate, era suficientă pentru a impune concluzia potrivit căreia terenul este exceptat de la măsura restituirii în natură și, deci, pentru a fundamenta soluția pronunțată.

în atare condiții, efectuarea unor analize suplimentare, relative la modalitatea și data în care terenul a intrat în domeniul public al localității și la felul mențiunilor înscrise de actualii deținători în registrele de publicitate imobiliară, respectiv, la calitatea amenajărilor din parc, nu își justificau utilitatea, cât timp nu reprezentau chestiuni esențiale ale raportului juridic dedus judecății și, indiferent de rezultatul constatărilor, nu erau de natură a influența soluția. Așa fund, constatând că instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., a expus, cu claritate, în considerentele deciziei, motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția din perspectiva prevederilor dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anume faptul afectării terenului în litigiu unor amenajări de utilitate publică, precum și dovezile a căror examinare a impus această constatare, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primit. Mai întâi, verificând lucrările dosarului se constată că, într-un ciclu anterior al procesului, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare în baza dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ., în vederea clarificării situației actuale a terenului în litigiu. Prin decizia de casare, instanța de recurs nu a dezlegat probleme de drept și nu a statuat asupra necesității administrării de probatorii, îndrumări care ar fi fost obligatorii pentru instanța de trimitere, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. În atare condiții, critica reclamanților potrivit căreia, în rejudecare, instanța de apel ar fi ignorat îndrumările date prin decizia anterioară de casare nu își are suport în lucrările dosarului și, pe cale de consecință, nu poate fi primită. Cât privește critica privind pretinsa incompatibilitate între constatarea de fapt relativă la preluarea de stat nară titlu a terenului în litigiu (fapt ce atrăgea, în opinia recurenților, incidența prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) și norma de drept aplicată de instanța de apel, prevăzută de art. 10 alin. (2) din lege, înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (abrogate, prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009), „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. ” Dispoziția legală menționată consacra momentul de la care persoanele deposedate de stat de imobile fără un titlu valabil își puteau exercita calitatea de proprietar, anume după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire în natură emise în conformitate cu prevederile legii de reparație.

Emiterea unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești de restituire a unor astfel de imobile, preluate de stat fără titlu ca, de altminteri, și a celor preluate cu titlu, se poate dispune doar în situațiile anume prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează, totodată, și situațiile de excepție de la principiul restituirii în natură, consacrat de prevederile art. 7 și art. 9 din lege, situații în care persoanelor îndreptățite li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. În speță, se constată că recurenții nu au beneficiat de emiterea unei dispoziții sau hotărâri judecătorești de restituire a terenului în litigiu, cerință impusă de dispoziția legală menționată, situație în care nu pot invoca faptul că ar deține im bun, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional Ia CEDO.

Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanței de apel, terenul în litigiu se încadrează în una din situațiile de excepție de la principiul restituirii în natură prevăzute de legea de reparație, în cea prevăzută de dispozițiile art. 10 alin. (2) din lege, potrivit cărora, pentru astfel de terenuri „măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent ” . Așa fiind, critica recurenților potrivit căreia, în considerarea faptului preluării terenului de stat fără un titlu valabil, raportului juridic dedus judecății îi erau incidente prevederile art. 2 alin. (2) din legea de reparație și nu dispozițiile art. 10 alin. (2) aplicate de instanța de apel, pentru considerentele mai sus arătate, se dovedește a fi nefondată.

În fine, înalta Curte constată că nu poate primi nici critica reclamanților potrivit căreia instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la lipsa calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a intervenientei P.I.S., motivat de faptul că aceasta nu a formulat notificare în condițiile art. 22 din legea de reparație, critică invocată prin apel de pârâtul Primarul orașului Băile Olănești.

Cât privește această chestiune de drept, care nu se încadrează în categoria excepțiilor de ordine publică, întrucât norma de drept pretins încălcată ocrotește un interes privat și nu interes de ordine publică, este de observat că a fost analizată de instanța de apel în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 26/ A din 17 februarie 2011. Potrivit considerentelor deciziei arătate, instanța de apel a statuat că această critică nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu justifica un interes în schimbarea sentinței primei instanțe pentru astfel de considerent, cât timp, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificare, nu profită pârâtul, ci ceilalți moștenitori care au depus notificare, conform dreptului de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.

Rezultă deci, că pârâtul și nu reclamanții au criticat, pe calea apelului, soluția primei instanțe cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a intervenientei P.I.S. În atare condiții, cum reclamanții au invocat pentru prima oară critica prin intermediului prezentului recurs, înalta Curte constată că aceasta a fost formulată omisso medio și, pe cale de consecință, că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A.C., A.I., N.C. precum și de intervenienta P.I.S., împotriva deciziei nr. 98 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014.