ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin notificarea nr. 1250/2001 emisă

de BEJ - V.P.,

numiții A.I.

și N.C. au solicitat restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent a

imobilului compus dintr-un bloc turn și 1.500 mp teren, invocând incidența

prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 345/2008, Primarul

orașului Băile Olănești

a

respins cererea, motivat de faptul că notificatorii nu au tăcut dovada

dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1900 mp și a

preluării abuzive a acestuia de către stat, cu mențiunea că acest teren face

parte dintr-o suprafață de 5.800 mp, expropriată, parțial, prin Decretul nr.

111/1951 (2300 mp), din patrimoniul defunctului T.N. și care a fost restituit

moștenitorilor săi prin sentința civilă nr. 246 din 3 februarie 1955 a

Tribunalului Raional Râmnicu Vâlcea.

Prin cererea înregistrata la data de

29 octombrie 2008, reclamanții A.I. și N.C.

au solicitat anularea dispoziției nr. 345/2008 și

restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.900 mp. situat în Băile

Olănești, invocând incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că au dovedit prin înscrisurile administrate că terenul în litigiu a

fost dobândit în proprietate de numitul H.A. și că ei au calitatea de

moștenitori ai soției supraviețuitoare a acestuia, V.S.O.

La data de 7 noiembrie 2008, numita P.I.S.

a formulat cerere de

intervenție în interes propriu și în interesul intimatului, prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților iar, pe fond, a

solicitat respingerea cererii.

Intervenienta a susținut că

reclamanții nu pot invoca calitatea de moștenitori și, pe cale de consecință,

pe cea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru bunurile ce au

aparținut lui H.A., întrucât căsătoria dintre H.A. și V.S., autoarea

reclamanților, a fost desfăcută prin divorț în anul 1941.

Intervenienta a arătat, totodată, că a

formulat o cerere de restituire a bunurilor preluate de stat din patrimoniul

defunctului H.A., inclusiv a terenului în litigiu, în calitate de moștenitoare

testamentară a numitei S.A.L.M., cerere aflată în curs de soluționare.

Prin sentința civilă nr. 1020 din 17

decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția civilă,

a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților și a admis cererile formulate de reclamanți

și de intervenienta, a anulat dispoziția nr. 345 din 09 octombrie 2008 emisă de

Primarul orașului Băile Olănești și a dispus restituirea în natură, în favoarea

acestora, a terenului în suprafață de 1.929 mp, identificat cu contur roșu în

schița anexă la raportul de expertiză (fila 115 dosar), schiță ce face parte

integrantă din hotărâre.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut că excepția

invocată de intervenienta nu poate fi primită, întrucât, potrivit actelor de

stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei,

proprietarul terenului în litigiu H.A., decedat la data de 2 iulie 1955, a avut

ca moștenitori pe S.A.L.M. (decedată la 6 ianuarie 1996), în calitate de fiică,

pe V.S.O., în calitate de soție supraviețuitoare (decedată la data de 12 octombrie

1962), ca urmare a anulării divorțului prin sentința nr. 8667/1955 a fostului

Tribunal Popular al Raionului N. Bălcescu, și pe K.R. și B.B., în calitate de

moștenitoare testamentare.

Tribunalul a reținut, totodată, că S.A.L.M.

a avut ca moștenitoare, printre alții, pe intervenienta P.I.S., în calitatea de

legatar cu titlu particular și de legatar cu titlu universal, respectiv, că

soția supraviețuitoare, V.S., a avut ca moștenitori pe M.M. (autoarea

reclamantei N.C.) în calitate de soră și pe reclamantul A.I., în calitate de

legatar cu titlu universal al bunurilor mobile și imobile.

Așa fiind, tribunal a constatat că

reclamanții A.I. și N.C. au formulat în mod legal notificarea nr. 44/2001,

având calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul

în litigiu ce a aparținut defunctul H.A. și care nu a făcut obiectul legatelor

cu titlu particular întocmite de acesta.

Pe fondul litigiului,

tribunalul a reținut că terenul în

litigiu, în suprafață de 1.929,33 mp., identificat prin raportul de expertiză

întocmit în cauză a fost dobândit de H.A. în anul 1934, prin vânzare cumpărare,

că acest teren a fost preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 842/1941 și

că, deși, ulterior, prin decizia nr. 695 din 12 septembrie 1942 a Curții de

Apel București s-a constatat că H.A. era exceptat de la aplicarea acestui act

normativ, terenul nu a mai fost restituit în fapt proprietarului.

Așa fiind, tribunalul a constatat că

terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, în mod abuziv în sensul

art.2 lit. j) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, că reclamanții

și intervenienta, în temeiul dispozițiilor art. 1, 3, 4 alin. (2) și (9) din

același act normativ, sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului,

cu mențiunea că nu s-a constatat niciun impediment legal pentru alegerea

acestei măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 26/ A din 17

februarie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat

de pârâtul Primarul orașului Băile Olănești și a schimbat, în parte, sentința,

în sensul că a înlăturat dispoziția privind restituirea în natură către

reclamanți și intervenienta a terenului în suprafață de 1.900 mp și a constatat

că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

în motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut că măsura

restituirii în natură a terenului de 1.929 mp a fost dispusă în mod greșit de

prima instanță, întrucât, potrivit expertizei tehnice întocmite de expertul

Popa Cristian, acest teren nu este „teren liber", în accepțiunea dată

acestei sintagme de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind

afectat unor amenajări de utilitate publică, în prezent, având destinația de

parc, spații verzi și alei pietonale.

Instanța de apel a reținut, totodată,

că nu pot fi primite criticile formulate de pârât cu privire la lipsa calității

reclamanților de moștenitori ai defunctului H.A., pentru aceleași considerente

de fapt și de drept reținute și de prima instanță.

Cu privire la critica formulată de

pârât privind lipsa calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a

intervenientei P.I.S., argumentată de faptul că nu a formulat notificare în

condițiile impuse de prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că

este lipsită de interes, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele cuvenite persoanelor care nu au depus

notificare profită ceilalți moștenitori care au depus notificare.

Prin decizia nr. 2711 din 23 aprilie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursul declarat de intervenienta P.I.S., a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei,

instanța de recurs a statuat că

soluția de casare cu trimitere se impune în raport de prevederile art. 314 Cod

procedură civilă, întrucât împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe

deplin stabilite și motivate cu claritate de instanța de apel, fapt ce

împiedică exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de recurs a reținut,

totodată, lipsa de claritate a mențiunilor dispozitivului deciziei recurate,

mențiuni potrivit cărora soluția primei instanțe a fost schimbată în parte,

doar cu privire la suprafața de 1.900 mp teren din totalul de 1.929 mp., fapt

ce induce concluzia potrivit căreia pentru diferența 29 mp. teren s-ar fi

menținut măsura restituirii în natură, fără însă ca, această neclaritate să fie

explicitată prin considerentele hotărârii recurate, fapt ce contravine

prevederilor art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 261 alin. (5)

C. proc. civ.

Instanța de recurs a mai reținut,

detaliind paragrafele relevante din punctul de vedere al analizei, caracterul

contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel relative la

amplasamentul terenului în litigiu, la deținătorii actuali și Ia afectațiunea

data acestui teren în prezent, statuând ca aceste aspecte să fie clarificate în

rejudecare.

Prin decizia nr. 98 din 12 iunie 2013,

Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

în

rejudecare, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte sentința,

în sensul că a înlăturat dispoziția de restituire în natură către reclamanți și

intervenienta a terenului în suprafață de 1.929 mp. și a constatat că aceștia

sunt îndreptățiți, pentru acest teren, la acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale.

în motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut că

reclamanții și intervenienta au calitatea de moștenitori ai defunctului A.H. și,

pe cale de consecință, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

pentru terenul în suprafață de 1.929 mp., precum și caracterul abuziv al

preluării acestui teren de stat, pentru aceleași considerente reținute de prima

instanță.

Cât privește amplasamentul terenului

în litigiu, instanța de apel a reținut, în urma analizei probatoriilor

administrate, că acesta este afectat, parțial, de alei pietonale și de spații

verzi, fiind inventariat ca făcând parte din domeniul public al Orașului Băile

Olănești, pct. 5, parc pavilion 20, și, respectiv, că, parțial, se suprapune cu

o suprafață de teren aflată în domeniul public al statului și în administrarea

M.A.N.

Dată fiind afectațiunea actuală a

acestui teren, instanța de apel a constatat că nu poate face obiect al măsurii

restituirii în natură, în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, și, pe cale de consecință, a dispus schimbarea, în parte, a sentinței,

în sensul că a înlăturat această măsură reparatorie și a statuat că reclamanții

și intervenienta au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții A.I., N.C. și A.C.

(subdobânditor

cu titlu particular al drepturilor litigioase), precum și intervenienta P.I.S.,

invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții

susțin că instanța de apel a ignorat

îndrumările date prin decizia de casare anterioară și că, prin considerentele

reținute, extrem de succint și neconvingător, doar în cinci fraze, a reținut

eronat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură.

Reclamanții invocă o greșită evaluare

a probatoriilor, precum și omisiunea instanței de apel de a analiza dovezile

care demonstrau concesionarea de către pârât a unor terenuri din aceiași zonă

pentru edificarea de construcții cu diverse destinații, argumente în sprijinul

apărării potrivit căreia o astfel de măsură ar putea fi dispusă de pârât în

viitor, și în ceea ce privește terenul în litigiu, precum și a planșelor

fotografice care erau de natură să convingă instanța că aleile parcului sunt

simple poteci și nu amenajări de utilitate publică destinate a servi nevoile

comunității.

În același sens, al greșitei evaluării

a probatoriilor, reclamanții susțin că nu putea fi primită apărarea pârâtului

potrivit căreia terenul în litigiu ar aparține domeniului public al Orașului

Băile Herculane, în baza H.G. nr. 1362/2001, întrucât această hotărâre a fost

emisă ulterior înregistrării notificării de restituire în natură a terenului,

posibil în scopul împiedicării restituirii.

În fine, reclamanții susțin că

instanța de apel a omis să analizeze și să soluționeze critica formulată de

pârâtul Primarul orașului Olănești potrivit căreia, în lipsa unei notificări,

intervenienta Popoviciu Ioana Smaranda nu are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, în raport de prevederile art. 21 din Legea

nr. 10/2001, critică ce se constituie, în opinia lor, într-o excepție de ordine

publică.

În motivarea recursului, intervenienta

susține că hotărârea

instanței de apel cuprinde motive contradictorii și că este neconvingătoare din

punctul de vedere al argumentației logico juridice, fapt ce contravine

prevederilor art. art. 304 pct. 7 și art. 261 C. proc. civ., art. 21 alin. (3)

din Constituția României și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În dezvoltarea criticii, intervenienta

susține că instanța de apel, deși evidențiază în considerente (fila 10 alin. (3))

faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat „tară titlu", nu

dezvoltă raționamentul pentru care a înlăturat de la aplicare prevederile art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în favoarea dispozițiilor art. 10 alin. (2)

din același act normativ.

Intervenienta solicită a se observa

că, potrivit probatoriilor administrate, terenul în litigiu nu este afectat

unor amenajări de utilitate publică, cum greșit a statuat instanța de apel și,

pe cale de consecință, că aplicarea prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr.

10/2001 raportului juridic dedus judecății este eronată.

În dezvoltarea motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta

reiterează critica potrivit căreia instanța de apel, printr-o interpretare

eronată a probatoriilor și a legii, a înlăturat de la aplicare prevederile art.

2 alin. (2) și ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Anume, intervenienta apreciază ca

fiind corectă constatarea de fapt potrivit căreia terenul a fost preluat de

stat tară titlu, însă, contestă, ca fiind contrare probatoriilor suplimentare

administrate în rejudecare, considerentele potrivit cărora acest teren nu poate

11 restituit în natură, întrucât ar îi afectat de amenajări de utilitate

publică și ar aparține domeniului public al localității.

Intervenienta susține, totodată, că

adresa comunicată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (O.C.P.I.),

prin care se evidențiază faptul suprapunerii parțiale a terenului în litigiu cu

cel deținut de o unitate militară, UM, ca, de altminteri, și relațiile

comunicate de registrele de publicitare imobiliară, care evidențiază intabularea

de această instituție din sistemul de apărare doar în scop de evidență, nu au

fost corect analizate și interpretate.

Analizând recursurile, în limitele

învestirii, prin gruparea criticilor comune, Înalta Curte constată că nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

În drept,

motivul de recurs bazat pe nemotivare,

prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce

trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătorești și, anume, pe

considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reținute, rezultat al

evaluării probatoriilor administrate și, respectiv, dispozițiile legale

aplicate și care fundamentează soluția.

Motivarea contradictorie care, poate

echivala, în anumite cazuri, și cu o nemotivare totală, presupune ca hotărârea

recurată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și

contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe

cale de consecință, exercitarea de către înalta Curte a controlului în ceea ce

privește aplicarea legii.

Motivarea contradictorie nu se

confundă cu motivarea concisă și nici cu eroarea de fapt pretins săvârșită de

instanțele de fond, ca urmare a interpretării greșite a probatoriilor ori, după

caz, cu omisiunea pronunțării de către aceste instanțe asupra unora dintre

dovezile administrate ori asupra argumentelor invocate de părți în susținerea

apărărilor.

Aceste din urmă aspecte ce vizează

netemeinicia unei hotărâri judecătorești, eroarea de fapt ori omisiunea

pronunțării instanțelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond,

puteau fi invocate în fața instanței de recurs doar prin intermediul motivelor

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ. care, însă,

au fost abrogate prin dispozițiile O.U.G. nr. 138/2000, astfel cum au fost

modificate și completate prin Legea nr. 219/2005.

Așa fiind, constatarea împrejurărilor

de fapt ale unei cauze, astfel cum rezultă ele din probatoriile administrate,

este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu ai Înaltei Curți, care

controlează doar modul în care a fost aplicată legea la situația de fapt

stabilită, adică judecă hotărârea și nu, din nou, fondul pricinii.

Cât privește motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat

atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă și reală a

legii, anume, când soluția este în contradicție cu legea aplicată raportului

juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport

de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii

fondului.

În fine, ierarhia căilor de atac

impune părților ca eventuale critici de nelegalitate să fie invocate în ordinea

stabilită pentru exercițiul acestora care, la rândul său, este subordonat,

printre altele, condiției relative la interesul părții, știut fiind că părțile

nu pot ataca o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai

în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin

acea hotărâre.

În speța supusă analizei,

se constată că recurenții, deși au

invocat incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., nu au dezvoltat, în concret, critici care sa se circumscrie

acestui motiv de nelegalitate.

Astfel, în dezvoltarea criticii

potrivit căreia instanța de apel nu ar fi motivat convingător, ci,

contradictoriu, faptele ce au stat la baza concluziei relative la

imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, recurenții

evidențiază doar caracterul concis al considerentelor hotărârii recurate, tară

a indica care sunt constatările de fapt distincte și contradictorii care s-ar

regăsi în cuprinsul acestei hotărâri.

În realitate, prin intermediul acestei

critici, recurenții solicită a fi înlăturate în totalitate, ca fiind greșite și

nu contradictorii, constatările de fapt ale instanței de apel relative la

afectațiunea terenului în litigiu, susținând că acestea nu coincid cu propriile

evaluări asupra dovezilor administrate la judecata în fond și care, în opinia

lor, impuneau concluzia potrivit căreia terenul în litigiu era liber în

accepțiunea dispozițiilor legii de reparație.

Cu alte cuvinte, ceea ce critică

recurenții nu sunt eventuale constatări contradictorii strecurate în

considerentele deciziei, ci însăși constatările de fapt ale instanței de apel,

și aceasta sub motivul unei greșite interpretări a probatoriilor și al

omisiunii analizării unor înscrisuri și a unor argumente pe care le-au invocat

în sprijinul apărărilor formulate în combaterea apelului declarat de

parat.

în acest sens sunt criticile relative

la omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire caracterul

neîngrijit al vegetației și aleilor amenajate pe teren (dovedit cu planșele

fotografice), cele privind posibila schimbare, în viitor, a destinației actuale

a terenului în litigiu (dovedită cu contractele de concesiune încheiate de

pârâtă cu terțe persoane având ca obiect terenuri situate în apropierea celui

în litigiu), cele privind faptul includerii terenului în domeniul public al

localității după momentul formulării notificării (dovedit de data adoptării H.G.

nr. 1362/2001) și cele privind greșita apreciere a informațiilor comunicate de

instituțiile ce gestionează registrele de publicitate imobiliară, argumente

care, în opinia recurenților, erau de natură să infirme constatările de fapt

stabilite de instanța de apel.

Or, astfel cum s-a arătat, astfel de

critici, îndreptate împotriva constatărilor de fapt ale instanțelor de fond,

rezultat al evaluării probatoriilor, nu se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu pot face obiectul

analizei Înaltei Curți.

Astfel de critici nu pot fundamenta,

în condițiile abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 10 și pct. 11 Cod procedură

civilă, nici solicitarea formulată de recurenți, în sensul înlăturării, ca

fiind greșite, a constatărilor instanței de apel referitoare Ia afectațiunea

terenului în litigiu, necontradictorii, și, substituirii acestora, de către

instanța de recurs, urmare a reevaluării probatoriilor, cu noi constatări de

fapt, potrivit cărora terenul ar fi liber în accepțiunea legii de reparație și

ar putea face obiectul măsurii restituirii în natură.

În acest context al analizei, este de

menționat și faptul că instanțele de fond au obligația de a răspunde doar cu

privire la mijloacelor de apărare invocate de părți, nu și cu privire la

diversele argumente ori afirmații factuale formulate în sprijinul apărărilor,

astfel cum, eronat, susțin recurenții, evocând lipsa analizei tuturor

înscrisurilor și argumentelor formulate în sprijinul apărărilor, tară însă a

justifica utilitatea unor astfel de analize din perspectiva soluției

pronunțate.

Anume, în speță, este de observat că

statuarea instanței de apel, rezultat al evaluării probatoriilor administrate,

potrivit căreia pe terenul în litigiu este amenajat un parc cu spații verzi,

din perspectiva dispozițiilor legale aplicate, era suficientă pentru a impune

concluzia potrivit căreia terenul este exceptat de la măsura restituirii în

natură și, deci, pentru a fundamenta soluția pronunțată.

în atare condiții, efectuarea unor

analize suplimentare, relative la modalitatea și data în care terenul a intrat

în domeniul public al localității și la felul mențiunilor înscrise de actualii

deținători în registrele de publicitate imobiliară, respectiv, la calitatea

amenajărilor din parc, nu își justificau utilitatea, cât timp nu reprezentau

chestiuni esențiale ale raportului juridic dedus judecății și, indiferent de

rezultatul constatărilor, nu erau de natură a influența soluția.

Așa fund, constatând că instanța de

apel, cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a expus, cu

claritate, în considerentele deciziei, motivele de fapt și de drept care au

fundamentat soluția din perspectiva prevederilor dispozițiilor art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, anume faptul afectării terenului în litigiu unor

amenajări de utilitate publică, precum și dovezile a căror examinare a impus

această constatare, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt

incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată,

de asemenea, că nu poate fi primit.

Mai întâi, verificând lucrările

dosarului se constată că, într-un ciclu anterior al procesului, instanța de

recurs a trimis cauza spre rejudecare în baza dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.,

în vederea clarificării situației actuale a terenului în litigiu.

Prin decizia de casare, instanța de

recurs nu a dezlegat probleme de drept și nu a statuat asupra necesității

administrării de probatorii, îndrumări care ar fi fost obligatorii pentru

instanța de trimitere, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

În atare condiții, critica

reclamanților potrivit căreia, în rejudecare, instanța de apel ar fi ignorat

îndrumările date prin decizia anterioară de casare nu își are suport în

lucrările dosarului și, pe cale de consecință, nu poate fi primită.

Cât privește critica privind pretinsa

incompatibilitate între constatarea de fapt relativă la preluarea de stat nară

titlu a terenului în litigiu (fapt ce atrăgea, în opinia recurenților,

incidența prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) și norma de

drept aplicată de instanța de apel, prevăzută de art. 10 alin. (2) din lege,

înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (abrogate, prin art. 1 pct. 2 din Legea nr.

1/2009), „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi.

”

Dispoziția legală menționată consacra

momentul de la care persoanele deposedate de stat de imobile fără un titlu

valabil își puteau exercita calitatea de proprietar, anume după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire în natură emise în

conformitate cu prevederile legii de reparație.

Emiterea unei decizii sau a unei

hotărâri judecătorești de restituire a unor astfel de imobile, preluate de stat

fără titlu ca, de altminteri, și a celor preluate cu titlu, se poate dispune

doar în situațiile anume prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act

normativ care reglementează, totodată, și situațiile de excepție de la

principiul restituirii în natură, consacrat de prevederile art. 7 și art. 9 din

lege, situații în care persoanelor îndreptățite li se acordă măsuri reparatorii

prin echivalent.

În speță, se

constată că recurenții nu au beneficiat de emiterea unei dispoziții sau

hotărâri judecătorești de restituire a terenului în litigiu, cerință impusă de

dispoziția legală menționată, situație în care nu pot invoca faptul că ar

deține im bun, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional Ia

CEDO.

Dimpotrivă, potrivit constatărilor

instanței de apel, terenul în litigiu se încadrează în una din situațiile de

excepție de la principiul restituirii în natură prevăzute de legea de

reparație, în cea prevăzută de dispozițiile art. 10 alin. (2) din lege,

potrivit cărora, pentru astfel de terenuri „măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent

”

.

Așa fiind, critica recurenților

potrivit căreia, în considerarea faptului preluării terenului de stat fără un

titlu valabil, raportului juridic dedus judecății îi erau incidente prevederile

art. 2 alin. (2) din legea de reparație și nu dispozițiile art. 10 alin. (2)

aplicate de instanța de apel, pentru considerentele mai sus arătate, se

dovedește a fi nefondată.

În fine, înalta Curte constată că nu

poate primi nici critica reclamanților potrivit căreia instanța de apel a omis

să se pronunțe cu privire la lipsa calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii a intervenientei P.I.S., motivat de faptul că aceasta nu a formulat

notificare în condițiile art. 22 din legea de reparație, critică invocată prin

apel de pârâtul Primarul orașului Băile Olănești.

Cât privește această chestiune de

drept, care nu se încadrează în categoria excepțiilor de ordine publică,

întrucât norma de drept pretins încălcată ocrotește un interes privat și nu

interes de ordine publică, este de observat că a fost analizată de instanța de

apel în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 26/ A din 17 februarie 2011.

Potrivit considerentelor deciziei

arătate, instanța de apel a statuat că această critică nu poate fi primită,

întrucât pârâtul nu justifica un interes în schimbarea sentinței primei

instanțe pentru astfel de considerent, cât timp, potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele cuvenite celor care nu au depus

notificare, nu profită pârâtul, ci ceilalți moștenitori care au depus

notificare, conform dreptului de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.

Rezultă deci, că pârâtul și nu

reclamanții au criticat, pe calea apelului, soluția primei instanțe cu privire

la calitatea de persoană îndreptățită a intervenientei P.I.S.

În atare condiții, cum reclamanții au

invocat pentru prima oară critica prin intermediului prezentului recurs, înalta

Curte constată că aceasta a fost formulată omisso medio și, pe cale de

consecință, că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății se

dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții A.C., A.I., N.C. precum și de intervenienta P.I.S.,

împotriva deciziei nr. 98 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 februarie 2014.