Decizia nr. 1007/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 9 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios adminstrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L. și D. S.A., pentru E. S.A., au solicitat: - constatarea caracterului abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractele de credit la pct. 8.1. lit. a), b), c), d) și e) din Condițiile generale speciale ale secțiunii 8 privind "scadența anticipată", respectiv a clauzei care permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii din convențiile de credit nr. x din 18.02.2008 și nr. x din 13.08.2008, precum și anularea acestora; - constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanță și a anexei la contractul de cesiune de creanță, în ceea ce privește pozițiile aferente reclamanților încheiate în data de 25.07.2014 între pârâte, autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 25.07.2014; - constatarea lipsei caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor reprezentând rate de credit, dobânzi și comisioane rezultate din convențiile sus-amintite la data încheierii contractului de cesiune de creanță între pârâte; - restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune de creanță și a anexei la acesta; - repunerea pe cont curent a creditului cu întoarcerea creditelor ce fac obiectul convențiilor de credit, astfel cum au fost modificate; - suspendarea efectelor contractului de cesiune de creanță. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 174/2008, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, art. 1179, art. 1180, art. 1289 și urm. și art. 1569 C. civ., art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864 și art. 111-119 din O.U.G. nr. 99/2006. Prin sentința civilă nr. 647/C din 07.11.2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile lipsei capacității de folosință și calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L. S-a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), și) e) din Condițiile Generale, comună contractelor de credit nr. x din 18.02.2008 și nr. x din 13.08.2008. S-a admis în parte acțiunea și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 25.07.2014 de F. și G. și a anexei la contractul de cesiune de creanță, în ceea ce privește pozițiile aferente reclamanților, s-a constatat că la data încheierii contractului de cesiune nu erau scadente anticipat creanțele din convențiile de credit în litigiu și s-a dispus restabilirea situației anterioare datei de 25.07.2014, fiind obligată pârâta D. S.A. să repună pe cont curent convențiile de credit, astfel cum au fost modificate prin actele adiționale. A fost respins pentru autoritate de lucru judecat capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), și) e) din Condițiile Generale, comună contractelor de credit și totodată, au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe pârâtele C. S.R.L. și D. S.A. au declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii atacate în tot, în sensul respingerii acțiunii. Prin decizia civilă nr. 961/Ap din 09.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au admis apelurile și s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii. S-au păstrat celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta D. S.A. a sumei de 8.896 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a sumei de 1.178 RON, în fond, și, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, au fost obligați intimații-reclamanți la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 31.062 RON, datorată pentru judecata în fața primei instanțe.

Împotriva acestei decizii reclamanții B. și A. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. Prin decizia civilă nr. 445 din 23 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul x/2015, s-a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei recurate, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 97/Ap din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au admis apelurile declarate de pârâte, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. De asemenea, au fost obligați intimații să plătească apelantei D. S.A. suma de 8.896 RON, cheltuieli de judecată în apel și 1.178 RON, cheltuieli de judecată la prima instanță.

Împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului, după casare, au formulat recurs reclamanții B. și A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea hotărârii și în rejudecare respingerea apelurilor formulate de pârâte și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică. De asemenea, reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității procesului civil. Recurenții au solicitat instanței să constate că la data declarării scadente a creditului și a încheierii contractului de cesiune de creanță nu exista nicio rată neachitată, întrucât au fost plătite în plus sume cu titlu de comision de risc, administrare și calculul eronat al dobânzii. Astfel, banca a încălcat înțelegerea părților în ceea ce privește rambursarea creditului precum și dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864. Recurenții au menționat că instanța de apel nu a analizat toate motivele și probele administrate, întrucât în mod greșit a reținut că imputația plăților nu a fost dovedită, în condițiile în care însăși banca a recunoscut cuantumul sumelor achitate în plus. În aprecierea recurenților, instanța de apel a încălcat rolul activ al judecătorului potrivit art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-au solicitat lămuriri suplimentare băncii privind sumele restante cu titlu de rate la data scadenței anticipate a creditului. Astfel, nelămurirea sumelor restante a condus la imposibilitatea analizei caracterului abuziv al declanșării scadenței anticipate a creditului ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului privind caracterul cert și exigibil a creanței băncii. În continuare, recurenții au arătat că au demonstrat greșita imputație a plăților și lipsa caracterului cert și exigibil al creanței băncii care a condus la declararea scadenței anticipate a creditului. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au precizat că operațiunea de cesiune a creanței a avut o cauză ilicită, fiind sancționată cu nulitatea absolută a contractului de cesiune, potrivit art. 966 C. civ. de la 1864. Un alt motiv care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune, în opinia recurenților, este lipsa capacității de folosință a societății cesionare, având în vedere principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice prevăzut la art. 34 din Decretul Lege nr. 31/1954. Astfel, pârâta C. S.R.L. a recunoscut că nu deține avizul B.N.R. pentru a derula servicii bancare, or în materia cesiunii unei creanțe ipotecare Legea nr. 190/1999 condiționează valabilitatea convenției de calitatea specială a cesionarului, care potrivit art. 24 trebuie să fie o instituție de același tip cu cedentul sau altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale. De asemenea, au mai arătat recurenții că dispozițiile art. 32 și 45 din O.U.G. nr. 99/2006 impun inclusiv societăților care administrează portofolii de creanță deținerea unei autorizații de către B.N.R. Prin întâmpinarea înregistrată la 06.05.2022 pârâta C. S.R.L. a invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Prin întâmpinarea înregistrată la 18.05.2022 pârâta D. S.A., succesoarea pârâtei E. S.A., a invocat excepțiile inadmisibilității în ceea ce privește solicitarea recurenților de reținere spre rejudecare a cauzei de către instanța de recurs și nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului. Prin răspunsurile la întâmpinările formulate de intimate, recurenții au solicitat decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții în temeiul art. 471 1 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, au solicitat respingerea tuturor excepțiilor și apărărilor invocate de intimatele-pârâte. Prin cererea înregistrată la 11.10.2022, recurenții B. și A. au solicitat introducerea în cauză a societății H., prin reprezentant legal I. S.R.L., în temeiul art. 38 și 39 C. proc. civ. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La data de 14 noiembrie 2022, intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar la 18 noiembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere al recurenților A. și B.. Prin încheierea din 7 februarie 2023 s-au respins excepțiile privind netimbrarea și tardivitatea recursului ca nefondate, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 97/Ap din 26 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 4 aprilie 2023, cu citarea părților în ședință publică, pentru când s-a prorogat discutarea excepției nulității recursului și a cererii de introducere în cauză a societății H., prin reprezentant legal în România I. S.R.L. Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele următoare: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit. Cu privire la recursul reclamanților A. și B., instanța supremă reține că autorii căii de atac au indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nemotivarea hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată. Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică de nelegalitate care să privească ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să vizeze obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel. Astfel, deși au indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă reevaluarea situației de fapt, reinterpretarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cauzei. Recurenții-reclamanți au susținut, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel ar fi încălcat principiile disponibilității și al rolului activ al instanței, întrucât nu ar fi analizat toate apărările și probele din dosar. Înalta Curte reține că, deși aparent se invocă de către autorii memoriului de recurs încălcarea principiului disponibilității, criticile nu vizează nerespectarea obiectului și limitelor judecății deduse din cererile și apărările părților. În realitate, aceștia se referă la analiza probatoriului privind cuantumul și natura sumelor plătite instituției de credit în temeiul contractelor de credit, criticându-se concluziile instanței privind nedovedirea de către reclamanți a greșitei imputații a plăților, vizând deci netemeinicia deciziei recurate. În ceea ce privește rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului și recunoașterea dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată. Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale". Rolul activ al judecătorului nu exclude obligațiile ce revin părților în materie de probațiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greșeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuși administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, însă, în căile de atac, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 254 alin. (6) C. proc. civ., nu i se poate imputa judecătorului omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii, această critică neputând forma conținutul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții-reclamanți nu au dezvoltat niciun raționament cu privire la încălcarea principiilor procesuale ce ar putea conduce la nulitatea deciziei recurate. Deși au invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., toate criticile recurenților-reclamanți vizează de fapt considerentele instanței de apel privind evaluarea situației de fapt și a probatoriilor privind imputația plăților, incidența ipotezelor din clauzele privind scadența anticipată, cuantumul sumelor datorate de debitori, data scadențelor și recunoașterea pretențiilor deduse litigiului și nu nemotivarea ori motivarea incompletă a deciziei recurate, existența motivelor străine ori contradictorii. Înalta Curte formulează și observația că, prin aceste susțineri, autorii memoriului de recurs au reluat și chestiunea nulității clauzelor contractuale privind scadența anticipată, asupra cărora instanța de apel a statuat și le-a reținut valabilitatea, cu motivarea că nefiind apelată soluția primei instanțe cu privire la autoritatea de lucru judecat, această excepție care conduce la inadmisibilitatea reanalizării nulității nu mai permite rediscutarea în cadrul apelurilor formulate de pârâte, soluția primei instanțe dobândind, sub acest aspect, autoritate de lucru judecat. Recurenții-reclamanți susțin și omisiunea analizării inexistenței prețului cesiunii de creanță, însă nici această critică nu se poate încadra în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce recurenții reproduc considerentele instanței de apel care a concluzionat că lipsește un asemenea temei legal invocat prin acțiune, concluzii care nu sunt combătute prin critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege. Prin urmare, se constată că în cauză criticile nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenți în cuprinsul memoriului de recurs, privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei. De asemenea, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, care deși sunt indicate, nu sunt însoțite și de critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate aceste norme. Astfel, deși se reiterează dispozițiile din Legea nr. 190/1999 și art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privind lipsa capacității de folosință a societății cesionare, prin criticile formulate recurenții-reclamanți nu combat în substanța lor considerentele instanței de apel și nu dezvoltă argumente care să susțină nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamanților. Din cercetarea considerentelor deciziei recurate constată instanța supremă că, în rejudecarea apelurilor, instanța de control judiciar devolutiv a făcut referire la aceste dispoziții legale în analiza dedicată cauzelor de nulitate privind obiectul și cauza cesiunii de creanță, reținând că, spre deosebire de cazul creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare pentru care, în raport de momentul intervenirii cesiunii de creanță, prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 impuneau ca o astfel de cesiune să fie făcută doar către o entitate autorizată și reglementată în acest sens prin legi speciale, în cazul creditelor pentru nevoi personale care nu sunt reglementate de același act normativ, cum sunt contractele ce fac obiectul prezentei cauze, nu exista o astfel de cerință de validitate. Astfel, recurenții-reclamanți își reiterează întocmai susținerile de la instanțele fondului și fac referire la nulitatea contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâte, însă aceștia nu contestă considerentele instanței de apel prin care s-a statuat asupra naturii raporturilor juridice dintre societățile pârâte care excludeau incidența dispozițiilor legale invocate de reclamanți. Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, apreciind în mod eronat asupra probelor deduse judecății, încălcându-le, astfel, dreptul la un proces echitabil, însă nici aceste critici nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât nu se reiau decât aspectele de fond din cererea de chemare în judecată, prin reanalizarea probatoriului, fără a se expune în ce constă încălcarea normelor de drept material ori procesual, ci doar nemulțumirea față de soluția pronunțată, de admitere a apelului pârâtelor și de respingere a acțiunii. Prin urmare, în măsura în care criticile vizează situația de fapt reținută de către instanța de apel și reinterpretarea probatoriului administrat, nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în cadrul motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte nu poate analiza motivul în legătură cu autoritatea de lucru judecat invocată de către pârâte, avându-se în vedere constatările privind cadrul judecății din decizia de casare anterioară. Reiterează instanța supremă că, în rejudecarea apelului, instanța de control judiciar devolutiv a stabilit, conform dispozițiilor art. 477 și 478 C. proc. civ., limitele judecății pe baza principiilor ce guvernează soluționarea apelului. Astfel, fiind atacată sentința pronunțată de prima instanță doar de către pârâte, numai cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii reclamanților, nefiind apelată printr-un apel incident al reclamanților soluția în ceea ce privește admiterea excepției autorității de lucru judecat, respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a lipsei capacității de folosință a pârâtei C. S.R.L., rezultă că excepțiile respective și nulitatea clauzelor privind scadența anticipată nu au mai format obiectul judecății, soluția primei instanțe dobândind, sub acest aspect, la rândul său, autoritate de lucru judecat în temeiul art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. Prin urmare, instanța de control judiciar devolutiv nu s-a mai raportat la cadrul procesual inițial, de la fond. Din această perspectivă, constată Înalta Curte că nu au fost formulate critici în recurs prin care să se conteste limitele judecății, astfel cum au fost identificate de către instanța de apel prin decizia recurată, conform dispozițiilor art. 477 și 478 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 501 alin. (3) teza finală din același cod, în situația în care decizia recurată a fost pronunțată în rejudecare, după casarea dispusă în primul ciclu procesual, neputând fi reluată, deci, în analiză în temeiul art. 488 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a aspectelor litigioase dezlegate prin sentință în mod definitiv. Rămânerea definitivă a soluțiilor privind excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei capacității de folosință rezultă expres din conținutul deciziei nr. 445 din 23 februarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea primului recurs declarat de către reclamanți, obligatorie potrivit art. 501 C. proc. civ., în care s-au precizat în considerente limitele judecății instanței de apel și anume, doar cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii reclamanților. Înalta Curte urmează a înlătura și presupusa critică din memoriul de recurs al reclamanților care se referă la caracterul incert al creanțelor executate silit, întrucât nu vizează considerentele instanței de apel în fundamentarea deciziei pronunțate, obiect al recursului. Astfel, în rejudecarea apelurilor declarate de pârâte, instanța de control judiciar devolutiv a făcut distincție între certitudinea și lichiditatea creanțelor, în sensul că certitudinea nu depinde de întinderea creanței, esențială fiind existența acesteia, motivându-se că scadența anticipată și executarea silită au fost justificate de neplata ratelor, potrivit convențiilor de credit. Recurenții-reclamanți nu fac altceva decât să își reitereze susținerile anterioare și punctul propriu de vedere privind imputația plăților precum și necesitatea reaprecierii probatoriului. Simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autorii acestuia nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În egală măsură, sunt întemeiate și apărările formulate de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepție de ordine publică ce poate fi invocată și din oficiu de instanță. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenții-reclamanți nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul reclamanților A. și B. declarat împotriva deciziei civile nr. 97/AP din 26 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă. Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă D. S.A., Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă D. S.A. nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă, în temeiul art. 452 C. proc. civ.