ÎCCJ, decizie (scj.ro #180975)

Apel. Stabilirea cuantumului taxei de timbru pentru fazele procesuale anterioare. Recalificarea acțiunii cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și a principiului disponibilității

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

clauză abuzivă

contract de credit

contract de cesiune de creanță

taxă judiciară de timbru

dare în debit

principiul contradictorialității

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (1), (2), (4),

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 482

O.U.G. nr. 80/2013, art. 3, art. 38, art. 39

C. civ., art. 1225, art. 1226 alin. (2), art. 1236, art. 1238

Dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanțelor care soluționează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părții, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Instanța de apel are, deci, îndreptățirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamant la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de instanță și darea în debit trebuie să asigure reclamantului garanțiile procesuale, în sensul exercitării depline a contradictorialității și a dreptului la apărare.

Astfel, în cazul în care eroarea anterioară a instanței căreia îi revenea obligația de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei obligații legale, instanța de apel era chemată să dea eficiență principiului contradictorialității și dreptului de apărare.

Capetele de cerere distincte dupa natura acestora, fiind solicitate printr-o acțiune unică, având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune încheiat de pârâte, cu privire la care s-a reținut lipsa calității de consumator, pentru a se acorda eficiență, subsecvent, dispozițiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanța de apel ar fi trebuit sa își fundamenteze soluția pe o analiză disociată a cauzei.

Intervenția instanței de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul disponibilității, fiind ținută ca, observând motivele de fapt și cauza, astfel cum sunt configurate de către reclamanți, să soluționeze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 445 din 23 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 9 februarie 2015, sub nr. x/62/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. și Banca D. S.A., pentru E. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractele de credit la pct. 8.1 lit. a), b), c), d, și e) din condițiile generale speciale, secțiunea 8 - scadența anticipată, care permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii și înlăturarea acesteia.

De asemenea, reclamanții au solicitat să se constate și nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță, autentificat prin încheierea de autentificare nr. 346 din 25 iulie 2014 și a anexei acestuia, respectiv pozițiile aferente reclamanților.

Totodată, au mai solicitat să se constate lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor reprezentând rate de credit, dobânzi și comisioane rezultate din convențiile sus-amintite, la data încheierii contractului de cesiune de creanță, restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune de creanță și a anexei acestuia, precum și repunerea pe cont curent a creditului cu întoarcerea creditelor ce fac obiectul convenției de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și convenției de credit nr. 0158238 din 13 august 2008.

Prin sentința civilă nr. 647 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/62/2015, au fost respinse excepțiile privind lipsa capacității de folosință și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L. și a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor de la pct. 8.1 lit. a), b), c), d) și e) din Condițiile generale ale convențiilor de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 și 0141549 din 18 februarie 2008, încheiate între reclamanți și pârâta Banca D. S.A.

Totodată, a fost admisă în parte acțiunea formulată și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță (cu privire la creanțele din convențiile de credit în litigiu) și a anexei acestuia - pozițiile aferente reclamanților, încheiate la 25 iulie 2014, între pârâtele C. S.R.L. și Banca D. S.A., și s-a constatat că la data încheierii contractului de cesiune nu erau scadente anticipat creanțele din convențiile de credit în litigiu.

De asemenea, s-a dispus restabilirea situației anterioare datei de 25 iulie 2014, pârâta Banca D. S.A. fiind obligată să repună pe cont curent convențiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008, modificate prin acte adiționale, și s-au respins, pentru autoritate de lucru judecat, pretențiile privind constatarea nulității absolute a clauzelor de la pct. 8.1 lit. a), b), c), d), e) din convențiile în litigiu - Condiții generale, și, ca nefondate, restul pretențiilor.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtele S.C. C. S.R.L. și Banca D. S.A. au declarat apel, care prin decizia civilă nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a fost admis și, în consecință, a fost respinsă acțiunea reclamanților.

De asemenea, intimații-reclamanți au fost obligați să plătească apelantei-pârâte, Banca D. S.A., suma de 8.896 lei, cheltuieli de judecată în apel, și 1.178 lei, la fond, iar, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, aceștia au fost obligați și la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 31.062 lei.

În motivare, instanța de apel a reținut că a fost învestită să soluționeze apelurile declarate prin raportare la cele două motive de nulitate avute în vedere de prima instanță respectiv lipsa caracterului cert al creanței și efectele acestuia și cauza imorală a contractului de cesiune.

În ceea ce privește lipsa caracterului cert al creanței, instanța de apel a apreciat că certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existența ei. Altfel spus, dacă în titlul executoriu este menționată o creanță actuală, chiar dacă nu este explicitat cuantumul acesteia, cerința certitudinii impusă de art. 2.430 C. civ., prin prisma art. 663 alin. (2) C. proc. civ., este îndeplinită.

Din această perspectivă, diferențele de cuantum între momentul declarării scadenței anticipate raportat la precizarea de acțiune la BEJ F., efectuată pentru respectarea puterii de lucru judecată deciziei nr. 284/AP/2015, pronunțată în dosarul nr. x/62/2012* al Curții de Apel Brașov, nu constituie argumente care să justifice caracterul incert al creanței.

Referitor la faptul că prima instanță a reținut nulitatea absolută a contractului de cesiune sub aspectul cauzei imorale, în sensul că, deși convențiile de credit au fost garantate cu contracte de garanție imobiliară, creditoarea nu înțeles să se îndestuleze urmărind aceste garanții ci a transmis creanța pe calea cesiunii, instanța de apel a apreciat că o cauză este ilicită atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative art. 1.237 C. civ.

În speță, contractul de cesiune a fost încheiat la 25 august 2014, iar executarea silită a fost dispusă anterior la 11 septembrie 2012, astfel că încheierea contractului de cesiune nu a constituit mijlocul prin care creditoarea S.C. E. S.A., iar mai apoi S.C. Banca D. S.A. au încercat să evite executarea garanțiilor imobiliare. Prin executarea reclamanților debitori nu a fost eludată legea, art. 371

1

alin. 3 C. proc. civ. consacrând principiul alegerii simultane sau succesive a modalităților de executare silită, prerogativa alegerii revenind strict creditorului obligației.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că cererea introductivă de instanță a avut drept obiect și capătul principal de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune și restabilirea situației anterioare încheierii contractului de cesiune, iar acțiunea este supusă timbrajului la valoare, față de art. 3 alin. 2 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, la suma de 655.359,78 CHF, care a format obiectul contractului de cesiune.

Contractul de cesiune nu este un contract de credit bancar, astfel încât reclamanții nu au calitatea de consumatori pentru a se prevala de scutirea de la plata taxa de timbru aferentă unei acțiuni în constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru judiciar.

Așa fiind, în aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 constatând că taxa judiciară de timbru în fața primei instanțe nu a fost plătită în cuantumul legal, va obliga pe intimații A. și B. la plata taxei judiciare de timbru datorate în fața instanței de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, la 21 august 2019, reclamanții B. și A. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În susținerea admiterii căii de atac, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reținând că obiectul capătului principal de cerere privește constatarea nulității absolute a contractului de cesiune și restabilirea situației anterioare, ignorând capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează declararea scadenței anticipate, care a condus la încheierea contractului de cesiune.

În același sens, au mai arătat că instanța de apel nu le-a pus în vedere să indice valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru și nu a pus în discuția părților prețul contractului de cesiune, cu toate că actele dosarului relevă că intimatele-pârâte nu s-au conformat obligației stabilite de prima instanță, în sensul indicării prețului acestui contract, iar unul dintre motivele de nulitate invocate de reclamanți constă chiar în lipsa acestuia. Mai mult, din hotărâre nu rezultă care este cursul de schimb valutar avut în vedere de instanță la calculul taxei judiciare de timbru.

Potrivit recurenților-reclamanți, procedând în această manieră, curtea de apel a nesocotit principiul contradictorialității și le-a încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituție și de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la stabilirea valorii obiectului cererii, potrivit dispozițiilor legale și posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau de acordare de facilități la plata taxei judiciare de timbru.

De asemenea, au mai susținut că instanța de apel nu a analizat toate capetele de cerere și a reținut în mod eronat că nu au calitatea de consumatori și că nu au depus dovezi cu privire la ajungerea la scadență a creditului, încălcând astfel dispozițiile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al apelului.

Cu privire la acest aspect, au subliniat că, în mod greșit, a reținut curtea de apel că nu a fost contestată neachitarea ratelor și că greșita imputație a plăților nu a fost probată, în condițiile în care, prin acțiunea introductivă, au cerut să se constate nelegala declarare a scadenței anticipate, arătând că la data încheierii contractului de cesiune banca avea cunoștință de faptul că încasează sume de bani necuvenite, cu titlu de comisioane de administrare și de risc și, în loc să utilizeze sumele de bani aflate în cont pentru stingerea ratelor, a preferat să declare scadența anticipată.

Mai mult, au arătat că, în virtutea rolului său activ, instanța de apel ar fi putut să solicite apelanților să indice cuantumul ratelor restante până la declararea scadenței anticipate și, luând în calcul sumele încasate în plus cu titlu de comisioane nedatorate, să aprecieze asupra existenței unor rate restante.

Potrivit recurenților-reclamanți, tot în mod neîntemeiat a reținut curtea de apel și că pentru invocarea lipsei caracterului executoriu al contractelor de credit aveau deschisă calea contestației la executare, atât timp cât în cadrul prezentului dosar au invocat nulitatea absolută a contractului de cesiune, pentru lipsa prețului și neîndeplinirea condițiilor pentru declararea anticipată a creditelor.

În acest context, au arătat că nu corespunde adevărului nici afirmația potrivit căreia contestațiile la executare pe care le-au formulat au fost respinse, subliniind că judecata acestora a fost suspendată, iar ulterior repuse pe rol.

Recurenții au susținut și că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, apreciind în mod eronat asupra probelor. Astfel, au subliniat că au arătat, cu privire la fondul cauzei, că au interes în promovarea acțiunii, de vreme ce obiectul contractului de cesiune este reprezentat de contractele de credit pe care le încheiaseră cu banca, iar scopul urmărit este reluarea raporturilor contractuale.

În susținerea admiterii căii de atac, aceștia au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că se impune constatarea nulității absolute a contractului de cesiune. Astfel, au arătat că C. S.R.L. nu are capacitate specială de folosință, atât timp cât nu a fost autorizată de B.N.R. pentru a presta servicii bancare, că în încheierea de autentificare a contractului de cesiune nu se indică numele debitorilor cedați și creanțele care fac obiectul cesiunii și nici nu se face referire la presupusa anexă, întocmită ulterior, pro causa, dar și că nu există un preț al cesiunii sau vreun criteriu de determinare a acestuia.

De asemenea, au arătat și că se impune respingerea excepției autorității de lucru judecat, întrucât, în speță, au invocat faptul că la momentul încheierii contractului de cesiune convențiile de credit cedate nu erau scadente.

Prin precizarea formulată la 30 septembrie 2019, recurenții-reclamanți au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu G. I.F.N. S.A., susținând că nu s-a făcut dovada calității de creditor a C. S.R.L., iar la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare apare înscrisă, în calitate de cesionar, G. I.F.N. S.A.

La 1 noiembrie 2019, intimata Banca D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării și excepția inadmisibilității, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 27 noiembrie 2019, a depus întâmpinare și intimata-pârâtă C. S.R.L., prin care a invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului, precum și excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes în promovarea acesteia și autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), și e) din Condițiile Generale, comună contractelor de credit; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 martie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 29 iulie 2020, au fost respinse excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului și a fost admis în principiu recursul.

Înalta  Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți își fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. („prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”), de art. 488 alin. (1) pct. 6 („hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”) precum și de art. 488 alin. (1) pct. 8 („hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”).

Analiza motivelor de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pornește de la regula de procedură că apelul readuce în fața instanței învestite problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, în temeiul art. 476 alin.(1) C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar expresie a principiului disponibilității enunțat anterior, instanța de apel procedează la judecata asupra fondului, în limitele criticilor apelantului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sentința pronunțată de instanța fondului a fost apelată de către pârâte, cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii reclamanților.

În aceste limite, instanța de control judiciar devolutiv a fost chemată să se pronunțe pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanță de părți.

Prin urmare, nefiind apelată și soluția primei instanțe cu privire la autoritatea de lucru judecat și lipsa capacității de folosință a pârâtei C. S.R.L., excepțiile respective nu mai pot fi reiterate în cadrul motivelor de recurs ale reclamanților, primind o soluționare definitivă.

De asemenea, în lipsa unui recurs împotriva deciziei prin care, de altfel, apelul propriu a fost admis, a fost schimbată sentința și respinsă acțiunea ca nefondată, nu pot fi reluate în dezbatere nici apărările intimatei-pârâte C. S.R.L. privind lipsa de interes și inadmisibilitatea acțiunii introductive.

Recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, în ce privește greșita recalificare a acțiunii reclamanților, precum și obligarea la plata taxei judiciare de timbru datorate la prima instanță, în cuantum de 31.062 lei, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În această privință, criticile reclamanților relative la stabilirea taxelor judiciare de timbru nu pot face, de principiu, obiectul controlului judiciar, legiuitorul instituind procedura și calea specială de atac a reexaminării, prin dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, însă, în mod evident, modul de recalificare a acțiunii, care privește raporturile juridice dintre părțile în litigiu și care trebuie să fundamenteze aplicarea măsurii de dare în debit prevăzută de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac.

Recurenții-reclamanți susțin vătămarea suferită prin încălcarea de către instanța de apel a principiilor disponibilității, a contradictorialității, precum și a dreptului la apărare, cu consecința nulității deciziei atacate, motive circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sunt întemeiate.

Prin apelul pârâtei C. S.R.L. a fost criticată sentința în legătură cu nepronunțarea asupra excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată, cu nesocotirea caracterului evaluabil al cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte formulează observația că apelanta-pârâtă menționată anterior nu a atacat în mod expres și încheierea pronunțată de instanța fondului în data de 13 februarie 2018, prin care s-a stabilit că, în virtutea atât a calității reclamanților de consumatori, debitori în contractele de credit declarate scadente anticipat de către instituția de credit, cât și a obiectului cauzei, acțiunea nu era supusă obligației de plată a taxelor judiciare de timbru.

Reclamanții - intimați în apel - în cadrul dezbaterilor au invocat, în apărare, neatacarea de către pârâta-apelantă a acestei soluții a instanței fondului asupra excepției de netimbrare.

Instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în temeiul cărora îi revenea obligația nu doar de a-și expune motivele pentru care a admis apelul, a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamanților, ci și de a expune rațiunea pentru care apărările acestora au fost înlăturate, prin decizia recurată nu face nicio referire nici la argumentele reclamanților privind limitele judecății, ce nu permiteau reluarea dezbaterii asupra excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată, dar nici în sensul contrar, al validării motivului de apel invocat de pârâta-apelantă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanțelor care soluționează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părții, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Instanța de apel avea, deci, îndreptățirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamanți la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de instanță și darea în debit trebuia să asigure reclamanților garanțiile procesuale, în sensul exercitării depline a contradictorialității și a dreptului de apărare.

Contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice și se manifestă, atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță, iar încălcarea acestui principiu este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Ca regulă, instanța este obligată să supună discuției părților toate împrejurările de fapt și de drept și îi revine obligația de a-și întemeia hotărârea adoptată pe motivele, explicațiile, mijlocele de probă puse în dezbaterea contradictorie a părților.

De altfel, pentru ca părțile să poată în mod real să pună concluzii asupra aspectelor invocate din oficiu, și instanța, la rândul său, trebuie să-și argumenteze problemele puse în dezbatere, din proprie inițiativă.

Cu atât mai mult cu cât eroarea anterioară a instanței căreia îi revenea obligația de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei obligații legale, instanța de apel era chemată să dea eficiență principiului contradictorialității.

Reclamanții au fost obligați să achite taxele judiciare de timbru nu ca urmare a unei analize

prima facie

a apelului, în raport cu criteriile de clasificare a acțiunilor din legea taxelor de timbru, la care se raportase pârâta-apelantă, ci succesiv evaluării fondului cauzei, direct prin decizia recurată, cu consecințe asupra patrimoniului acestora.

Înalta Curte reține nerespectarea de către instanța de apel a obligației instituite expres, prin dispozițiile art. 22 alin. (1), (2) si (4) coroborate cu art. 482 C. proc. civ., privind punerea în discuție atât a recalificării juridice a acțiunii - prima etapă esențială în stabilirea corectă a taxelor judiciare de timbru, care precede evaluarea jurisdicțională a fondului cauzei în calea de atac - cât și a criteriilor de stabilire a cuantumului taxei de timbru la valoare, aferente acțiunii recalificate, respectiv în legatură cu valoarea obiectului cererii.

Înalta Curte formulează observația că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au invocat caracterul abuziv al declarării de către instituția de credit-pârâtă a scadenței anticipate a contractelor de credit încheiate cu aceasta, în temeiul unor clauze abuzive, cu consecința nulității contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâte, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1225, art. 1226 alin. 2 C. civ. - privind obiectul și de art. 1236 și art. 1238 C. civ. - privind cauza.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.G. nr. 21/1992.

Verificarea raționamentului instanței de apel este împiedicată de lipsa considerentelor de drept pe care se bazează aprecierea instanței.

Reclamanții au dedus judecății caracterul abuziv al transmiterii creanței, prin raportare la clauzele privind scadența anticipată și la faptul că respectivele contracte de credit se aflau în etapa exigibilității anticipate, invocându-se nerespectarea principiului bunei-credințe atât la încheierea, cât și la executarea contractelor de credit, cu privire la cesionara-pârâtă avându-se în vedere poziția de succesor cu titlu particular, care a preluat drepturile instituției de credit cedente, în legătură cu creanța împotriva reclamanților.

Noțiunea de consumator este o noțiune funcțională, bazată pe rolul părților în ce privește contractul în cauză, protecția consumatorului vizând calitatea de parte contractuală aflată într-o poziție de inferioritate.

Capetele de cerere distincte dupa natura acestora, fiind solicitate printr-o acțiune unică, având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune încheiat de pârâte, cu privire la care s-a reținut lipsa calității de consumator, pentru a se acorda eficiență, subsecvent, dispozițiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanța de apel ar fi trebuit sa își fundamenteze soluția pe o analiză disociată a cauzei.

Deși din considerentele deciziei recurate rezultă că nu este contestată calitatea de consumatori a reclamanților - debitori în contractele de credit, într-un mod lipsit de consecvență, la stabilirea timbrajului, instanța de apel a avut în vedere ca bază de calcul tocmai valoarea creanțelor cesionate, rezultate din contractele de credit încheiate de reclamanți.

Înalta Curte constată, totodată, că sunt întemeiate susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că intervenția instanței de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul disponibilității, fiind ținută ca, observând motivele de fapt și cauza, astfel cum sunt configurate de către reclamanți, să soluționeze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.

Recalificând actele sau faptele deduse judecății, instanța determină cauza cererii de chemare în judecata, modificare ce conduce și la incidența altor reguli de drept.

Înalta Curte, constatând eroarea procedurală a instanței de apel privind schimbarea în parte a calificării juridice a acțiunii, ce atrage și eroarea de drept substanțial în analiza apelurilor, nemaifiind utilă analiza celorlalte motive de recurs, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, al art. 496, art. 497 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată, cu consecința unei noi judecăți a apelurilor, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.