ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2019

Ședința publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului reține următoarele:

Prin cererea introductivă, reclamanta S.C. A. S.R.L. SUCEAVA prin lichidator judiciar B. SUCEAVA, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. IAȘI, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune de creanță nr. 1967/1389/07.11.2012.

Prin sentința civilă nr. 6820/2016 pronunțată de Judecătoria Iași, secția Civilă la data de 2 iunie 2016 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași, invocată de instanță din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect constatare nulitate absolută act formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. SUCEAVA, cu sediul în Suceava, Bd. x, jud. Suceava-prin lichidator judiciar B. SUCEAVA, cu sediul în Suceava, str. x, jud. Suceava, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., cu sediul în jud. Iași, în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată la data de 12.07.2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 1372/2016/CIV din 14 decembrie 2016 Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. Suceava, prin lichidator judiciar B. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele societatea C. S.R.L. Iași și Compania Națională de Investiții S.A. și-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 1967/07.11.2012/1389/07.11.2012.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel S.C. C. S.R.L..

Prin decizia nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1372/2016/CIV din 14 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, hotărâre care a fost păstrată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C. C. S.R.L.

Recurenta susține că, atât instanța de fond cât și cea de apel, au reținut că nu ar fi valabil contractul de cesiune de creanță, motivat de pretinsa calitate specială a debitorului cedat și a creanței cedate, instanțele interpretând în mod greșit prevederile legale și întemeindu-și concluziile pe deducții complet neîntemeiate, atâta timp cât nu există nici un text legislativ care să asimileze societățile comerciale (fie ele si cu capital de stat) instituțiilor sau autorităților publice, în ceea ce privește utilizarea fondurilor lor și efectuarea plăților. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru ca raporturile juridice ale unei societăți comerciale să aibă un regim juridic distinct fată de reglementările de drept comun, în absenta vreunui text de lege care să prevadă expres derogarea în acest sens, indiferent de calitatea deținătorilor capitalului social.

În opinia recurentei, cu greșita aplicare a legii, instanța de apel a apreciat că ar fi incidente în cauză prevederile art. 6

1

din O.U.G. nr. 146/2002 (invocate la alin. (9) și 10 din pagina 16 a hotărârii atacate) privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, deși aceste prevederi sunt în mod vădit aplicabile doar instituțiilor publice, iar nu societăților comerciale pe acțiuni cum este S.C. COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII C.N.I. S.A. Or, debitoarea cedată este persoană juridică de drept privat, înregistrată la Oficiul Național al Registrului Comerțului sub numărul x, organizată și funcționând conform reglementărilor civile de drept comun.

Cu greșita aplicare a legii, instanța de apel a reținut că, Compania Națională de Investiții "C.N.I." S.A., este o entitate aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale si Administrației Publice Locale si este instituție publică în sensul definiției de la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Afirmația de sus, reținută cu titlu de axiomă, nu este în niciun fel dovedită prin textul de lege invocat în următorul alineat al hotărârii atacate, adică prevederile alin. (30) al art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice: "30. instituții publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora;"

Textul mai sus arătat nu face în nici un fel referire la societăți comerciale, ci doar la instituții publice, prin urmare este complet nesusținută concluzia instanței în sensul asimilării debitoarei cedate Compania Națională de Investiții C.N.I. S.A. unei instituții publice și, implicit, în sensul aplicării unui regim special operațiunii de cesiune de creanță care face obiectul cauzei.

În motivarea hotărârii atacate, instanța de apel a reținut greșit că s-ar deduce calitatea de instituție publică a debitoarei cedate din prevederile O.G. nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naționale de Investiții C.N.I. S.A.

Astfel, având în vedere prevederile art. 5, art. 8 și art. 9, instanța formulează axioma, nesusținută de prevederile legale invocate, că este lipsit de relevanță că CNI este organizată și funcționează ca societate pe acțiuni, câtă vreme statul român deține la CNI o participație majoritară, capitalul social majoritar sau integral în entitățile publice menționate în anexa nr. 1 a O.G. nr. 25/2001 (acționarii) fiind provenit de la bugetul de stat, subscris de statul român în calitate de acționar și vărsat integral la data constituirii acestora, Actul constitutiv al CNI S.A. fiind aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății fiind aprobat prin Hotărâre de Guvern.

Referitor la toate prevederile din O.G. nr. 25/2001 invocate de instanță, nu se poate trage decât o concluzie logică: acestea reglementează intern modul de funcționare și finanțare a CNI S.A., dar nu afectează în nici un fel calitatea de persoană juridică de drept privat a debitoarei cedate, orice concluzii în sens contrar neavând susținere legală. De altfel, în mod complet inexplicabil, instanța ignoră chiar prevederile art. 1 din O.G. nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naționale de Investiții C.N.I. -S.A. care stabilesc în mod lipsit de orice echivoc calitatea de societate comercială a entității înființate.

Recurenta consideră că, în lipsa unor prevederi legale derogatorii, aplicabile operațiunilor de cesiune de creanță, instituirea unor astfel de reguli prin simple deducții nefondate ale instanței, pornind de la calitatea deținătorilor capitalului social sau de la interesul public al lucrărilor achitate prin plata creanței cedate, reprezintă o vădită încălcare a legii.

Nici în materia contractelor de achiziție publică nu există reguli derogatorii aplicabile creanțelor izvorând din astfel de contracte, iar astfel de reguli nu pot fi instituite prin simple deducții, pornind de la calitatea deținătorilor capitalului social sau de la interesul public al lucrărilor achitate prin plata creanței cedate.

De altfel, în speța de față, interesul public nu ar fi fost în niciun fel prejudiciat, dat fiind că achizitorul S.C. COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII "C.N.I." S.A. a efectuat plăți doar pentru lucrările efectiv realizate și acceptate de achizitor, după cum reiese foarte clar din art. 11.2.2 și 11.2.4 din Condițiile Generale ale Contractului de execuție lucrări nr. x din 07.02.2011 (izvorul creanței date).

Nu a fost prejudicat interesul public deoarece a dobândit deja bunurile care fac obiectul achiziției, înainte de a face plata, moment din care se pune doar problema achitării creanței reprezentând prețul către un furnizor privat, care poate dispune de creanțele care alcătuiesc proprietatea sa privată. Prin urmare, creanța reprezentând prețul lucrărilor este parte a proprietății private, fiind complet inadmisibilă orice interpretare în sensul restricționării dreptului unei persoane juridice de dispoziție asupra proprietății sale.

Pe de altă parte, în cazul în care debitorul cedat ar fi avut dubii asupra caracterului veridic al cesiunii de creanță, ar fi putut efectua demersuri de verificare conform art. 1578 alin. (3)-(5) din C. civ., care îi dă dreptul de a solicita dovada scrisă a contractului de cesiune de creanță, în vederea apărării interesului public pe care susține că îl reprezintă, însă debitorul cedat nu a formulat nicio astfel de solicitare.

În concluzie, recurenta arată că, în lipsa unei calități speciale a debitorului cedat, în cauză se aplică regulile de drept comun în materie civilă cuprinse în art. 1570 din C. civ., astfel că, în cazul cesiunii de creanță având ca obiect o sumă de bani, nu este necesar acordul debitorului cedat.

Recurenta consideră că, lipsa acordului debitorului cedat, nu poate constitui în niciun caz motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

Astfel, conform prevederilor art. 1570 si 1578 din C. civ., susține recurenta, este irelevantă lipsa acordului debitoarei cedate în cadrul operațiunii de cesiune de creanță, iar debitoarea cedată avea obligația de a efectua plata sumelor de bani datorate către creditoarea cesionară ca urmare a simplei notificări a cesiunii de creanță. Art. 1570 din C. civ., prevede că cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului cu debitorul nu produce efecte în privința debitorului decât dacă cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani. Prin urmare, susține recurenta, este perfect valabilă operațiunea de cesiune a creanței având ca obiect plata sumei de 312.628,8 RON, chiar dacă prin art. 4.3.3 din contractul de execuție lucrări nr. x din 07.02.2011 din care a izvorât creanța, încheiat între creditorul cedent (Antreprenor) și debitorul cedat (Achizitor), se convenea între părțile inițiale ale raportului obligațional că cesiunea creanțelor născute din contract este permisă, sub rezerva acordului prealabil scris al Achizitorului.

Având în vedere cele arătate mai sus, lipsa acceptului debitorului cedat, nu atrage nulitatea cesiunii de creanță, ci poate antrena cel mult eventuala răspundere a creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, conform dispozițiilor alin. (2) al art. 1570 C. civ. potrivit căruia dispozițiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului fată de debitor pentru încălcarea interdicției de o ceda creanța. În aceste condiții, este complet inadmisibilă invocarea de către creditorul cedent S.C. A. S.R.L. a propriei culpe pentru a se sustrage obligațiilor pe care și le-a asumat în favoarea creditorului cesionar S.C. C. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanță nr. x din 07.11.2012, precum și pentru a se sustrage răspunderii pe care o are în temeiul legii față de debitorul cedat.

Potrivit principiului fundamental de drept "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans", instanța nu poate reține nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță, pentru că astfel intimata S.C. A. S.R.L. ar obține un avantaj ca urmare a propriei sale culpe, prin înlăturarea oricărei obligații și răspunderii juridice în ceea ce o privește, iar creditoarea cesionară ar fi prejudiciată în absența oricărei conduite culpabile din partea sa. Prin urmare, singura soluție legală și echitabilă este angajarea răspunderii creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, fără acordul expres al debitorului cedat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune de creanță nr. x din 07.11.2012, încheiat între S.C. C. S.R.L. (în calitate de cesionar) și S.C. A. S.R.L. (în calitate de cedent), prin care cedentul a cesionat creanța pe care o avea față de debitorul cedat S.C. COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII C.N.I. S.A., rezultând din Contractul de execuție lucrări nr. x din 07.02.2011, până la concurența sumei de 312.628,8 RON inclusiv TVA.

Referitor la raporturile dintre părți, Înalta Curte, reține că, între Compania Națională de Investiții S.A., în calitate de achizitor și S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, s-a încheiat Contractul de achiziție publică privind realizarea obiectivului de investiții "Lucrări de intervenție în prima urgență - Repunerea în circulație a podului peste râul Suceava de pe DJ 208 C, de la km 26+150 între localitățile Roscani - Liteni, jud. Suceava".

Conform art. 4.3.3 din acest contract cesiunea creanțelor este permisă, sub rezerva acordului prealabil, scris al Achizitorului.

Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că Compania Națională de Investiții S.A. a primit din partea S.C. C. S.R.L., un terț față de contractul de achiziție public menționat, Notificarea de cesiune a creanței cu nr. x/08.11.2012, prin care era înștiințată despre încheierea Contractului de cesiune nr. x/07.11.2012 între S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., față de care CNI S.A. nu și-a dat acordul în sensul prevăzut de art. 4.3.3 din contractul de achiziție publică.

Criticile recurentei se circumscriu în esență faptului că instanțele au reținut nevalabilitatea încheierii contractul de cesiune de creanță motivat de calitatea specială a debitorului cedat și a creanței cedate, instanța de apel apreciind greșit că ar fi incidente în cauză prevederile art. 6

1

din O.U.G. nr. 146/2002 (invocate la alin. (9) și 10 din pagina 16 a hotărârii atacate) privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, deși aceste prevederi sunt aplicabile doar instituțiilor publice, iar nu societăților comerciale pe acțiuni, cum este S.C. COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII C.N.I. S.A. aceasta funcționând conform reglementărilor civile de drept comun.

Criticile nu sunt fondate.

În speță, debitorul cedat, respectiv CNI S.A., deși este o societate comercială având forma juridică de societate pe acțiuni conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, regimul juridic al acesteia este supus unei legi speciale respectiv, Ordonanța nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naționale de Investiții C.N.I. - S.A, aceasta funcționând sub autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței.

Potrivit art. 5 din acest act normativ C.N.I. S.A. realizează programe de investiții în cadrul "Programului național de construcții de interes public sau social" activitatea acestei companii fiind finanțată și de la bugetul de stat, confom art. 7 din aceeași lege.

Conform definiției date de Legea nr. 500/2002, art. 2. alin. (1) (1), instituții publice reprezintă o denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea/coordonarea acestora, finanțate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2).

Astfel, textul de lege definește instituțiile publice printr-o reglementare extensivă iar nu limitativă, după cum susține recurenta, stabilind drept criteriu de referință pentru calificarea unei instituții ca fiind publică, finanțarea bugetară a activității acesteia.

Or, astfel cum s-a arătat, din art. 5 și 7 Ordonanța nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naționale de Investiții C.N.I. - S.A. rezultă că această instituție desfășoară activități de interes public și, întrucât este finanțată și de la bugetul de stat, este o instituție publică.

Ca instituție publică, aceasta se supune regimului instituit prin O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Conform art. 6

1

din această lege, operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate.

Așadar, textul legal incident în speță instituie posibilitatea furnizorilor de a-și cesiona drepturile de creanță și nu obligația instituției publice de acceptare a cesiunilor.

Prin decizia nr. 28/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că furnizorul serviciului public de apă și canalizare, constituit în societate comercială pe acțiuni este o instituție publică, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, coroborat cu art. 9 alin. (1

2

) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 29/2011, dacă se află în subordinea unităților administrativ- teritoriale acționare, care au înființat societatea.

Concluzionând asupra criteriului de calificare a unei societăți comerciale ca fiind asimilată noțiunii de instituție publică, Înalta Curte a reținut că analiza existenței/inexistenței subordonării o poate face numai completul care soluționează cauza, în baza probelor administrate în cauză, nefiind o chestiune de drept care să necesite pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Chiar dacă prin decizia menționată Înalta Curte a fost învestită cu analiza unui regim de subordonare la nivel local, concluziile acestei decizii sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește raportul de subordonare la nivel național în care este implicată o autoritate publică, cum este cazul în speță.

În speță debitorul cedat, Compania Națională de Investiții "C.N.I." S.A., fiind o entitate aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale si Administrației Publice Locale este, contrar susținerilor recurentei, o instituție publică în sensul definiției de la art. 2 pct. 30 din Legea 500/2002 privind finanțele publice.

Deși alin. (30) al art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice nu face referire la societăți comerciale, ci doar la instituții publice, având în vedere reglementarea extensivă a textului și în raport de reținerile Înaltei Curți prin decizia nr. 28/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este atributul instanței de judecată să analizeze și să determine dacă un operator economic are regimul unei instituții publice.

Contrar susținerilor recurentei, prevederile din O.G. nr. 25/2001 reglementează modul de funcționare și finanțare a CNI S.A. dar și regimul juridic special derogatoriu de la dreptul comun, prin art. 5 din O.U.G. nr. 25/2001 reglementându-se faptul că această societate comercială desfășoară activități de interes public.

Nu pot fi primite susținerile recurentei prin care aceasta consideră că nu există prevederi legale derogatorii, aplicabile operațiunilor de cesiune de creanță întrucât, astfel cum s-a menționat, prin art. 6

1

din O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, s-a prevăzut că cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate. Așadar, există dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește raporturile juridice care au la bază activități de interes public, cum e cazul în speță.

Aspectele vizând faptul că interesul public nu ar fi fost în niciun fel prejudiciat prin faptul că achizitorul, S.C. COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII "C.N.I." S.A., a efectuat plăți doar pentru lucrările efectiv realizate și acceptate de achizitor, nu sunt de natură să înfrângă o dispoziție de ordine publică privind obligativitatea acordului achizitorului pentru realizarea cesiunii.

Nefondate sunt și criticile recurentei potrivit cărora, în lipsa unei calități speciale a debitorului cedat, în cauză se aplică regulile de drept comun în materie civilă cuprinse în art. 1570 și 1758 din C. civ., astfel că, în cazul cesiunii de creanță având ca obiect o sumă de bani, nu este necesar acordul debitorului cedat și că, lipsa acordului debitorului cedat, nu poate constitui în niciun caz motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță.

Astfel cum s-a reținut anterior, cu referire la contractul de achiziție publică încheiat în speță, achizitorul intră în categoria instituțiilor publice și se supune regimului special instituit de art. 6

1

din O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 fiind obligatorie aprobarea cesiunii de către autoritatea publică în subordinea căreia se află debitorul cedat, în speță Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Cum legea specială derogă de la legea generală, rezultă că dispozițiile din dreptul comun respectiv, art. 1570 si 1578 C. civ. invocate de recurentă, nu au aplicabilitate în speță.

Mai mult decât atât, prin art. 4.3.3 din contractul de achiziție, chiar părțile au înțeles să stipuleze că cesiunea creanțelor din contract este permisă, sub rezerva acordului prealabil scris al Achizitorului.

Întrucât cedentul nu a obținut acordului prealabil scris al Achizitorului înainte de încheierea contractului de cesiune, în mod corect au constatat instanțele nulitatea contractului de cesiune având în vedere lipsa acestei condiții de valabilitate.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora, lipsa acceptului debitorului cedat, nu atrage nulitatea cesiunii de creanță, ci poate antrena cel mult eventuala răspundere a creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, deoarece în speță este invocată nulitatea absolută a convenției iar, potrivit art. 1247 C. civ., este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general adică al unei norme de ordine publică cum este și cea prevăzută de art. 6

1

din O.U.G. nr. 146/2002.

Pentru aceleași motive privind regimul de ordine publică a nulității absolute, nu pot fi primite nici susținerile privind invocarea de către creditorul cedent S.C. A. S.R.L. a propriei culpe pentru a se sustrage obligațiilor pe care și le-a asumat în favoarea creditorului cesionar S.C. C. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanță nr. x din 07.11.2012, precum și pentru a se sustrage răspunderii pe care o are în temeiul legii față de debitorul cedat.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ..va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2019.