ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4556/2018

Prin contestația la tabelul preliminar al creanțelor, înregistrată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Hunedoara, debitoarea S.C. A. S.R.L., prin administrator special, B., a solicitat:

Prin precizarea de acțiune depusă la data de 30.06.2015, contestatoarea debitoare prin administratorul special a solicitat, în principal:

Prin sentința nr. 892/F/2015, judecătorul sindic a disjuns petitele 2 și 3 din cererea precizată, fiind admisă excepția necompetentei funcționale a judecătorului sindic, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a capetelor de acțiune având ca obiect anularea parțială a Contractului de credit încheiat la data de 26.08.2009 și anularea parțială a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26.08.2009, în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, înregistrarea pe cale separată și formarea unui dosar nou, ce a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Pârâta C. S.A. a invocat prin întâmpinarea depusă excepția netimbrării cererii, raportat la lipsa timbrajului calculat conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În apărare, s-a susținut că anularea contractelor de dare în plată s-a datorat modalității în care cele două societăți contractante au înțeles să le încheie și a relei lor credințe, reținându-se o diferență între contraprestații, fără vreo legătură cu societatea pârâtă.

De asemenea, a arătat că, în temeiul cesiunii, a predat reclamantei titlurile originale ale creanței împotriva S.C. A. S.A., iar modul în care reclamanta a înțeles să-și valorifice această creanță nu are legătură cu creditul acordat care nu a fost rambursat până-n prezent.

S-a învederat că scopul principal al contractului de credit a fost plata contractului de cesiune, iar nu darea în plată, cauza acestui contract fiind licită, acordarea unui împrumut necontravenind bunelor moravuri sau ordinii publice.

Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției netimbrării acțiunii, raportat la prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Pârâta a mai depus la dosar și note de ședință pentru termenul de judecată din data de 20.10.2016, invocând excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea acesteia și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având în vedere că are sediul în București.

La același termen de judecată, 20.10.2016, reclamanta a depus la dosar o nouă precizare de acțiune, prin care a solicitat și anularea contractelor de garanție reală imobiliară asupra soldurilor conturilor; de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți; de garanție reală imobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro; de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului; de garanție imobiliară autentificată sub nr. x; de garanție reală imobiliară reală imobiliară autentificată sub nr. x, toate încheiate la data de 26.08.2009 între C. S.A. și reclamantă, în vederea garantării creditului de 2.500.000 euro, acordat prin contractul a cărui anulare a solicitat-o prin acțiunea introductivă.

Precizarea cererii a fost întemeiată pe caracterul accesoriu al contractelor de garanție mobiliară/imobiliară în raport de contractele de credit și, respectiv de cesiune de creanță încheiate cu pârâta.

Pârâta a depus întâmpinare și față de precizarea de acțiune, invocând excepția netimbrării acesteia, iar în subsidiar, respingerea ei ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 20.10.2016, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de administrator judiciar al reclamantei, D. Deva care și-a însușit acțiunea reclamantei, depunând și răspuns la întâmpinarea pârâtei.

Prin încheierea din 19.01.2017, Tribunalul Hunedoara a respins excepția necompetenței teritoriale și funcționale a instanței, reținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 noul C. proc. civ., existând o competență teritorială alternativă, litigiul fiind unul între profesioniști.

Tot prin această încheiere a fost respinsă și excepția netimbrării acțiunii, raportat la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 și la faptul însușirii acțiunii de către administratorul judiciar D..

Prin sentința nr. 139/CA/2017, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea reclamantei, reținând în considerente că între părți s-au încheiat Contractul de cesiune de creanță din data de 26.08.2009, Contractul de credit nr. x/2009, cu aceeași dată de 26.08.2009 și Contractele de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți, de garanție reală mobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro, de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului, de garanție imobiliară autentificat sub nr. 2484, de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 2485, toate încheiate la data de 26.08.2009, intrând astfel sub dispozițiilor C. civ. de la 1864.

Analizând contractul de cesiune de creanță încheiat între părți, instanța a apreciat că a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și formă, părțile consimțind la încheierea acestuia, cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., chiar dacă cesiunea creanței în sumă de 2500000 euro, asupra debitorului cedat A. S.A., s-a realizat cu condiția încheierea convențiilor de dare în plată între debitorul cedat și reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel debitoarea S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar D., solicitând desființarea sentinței atacate și, în rejudecarea apelului, admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată.

În motivarea apelului s-a susținut, în esență, reiterându-se considerentele de fapt ale acțiunii că, având in vedere autoritatea de lucru judecat cu privire la anularea convențiilor de dare în plată, apelanta se află, în prezent, într-o situație injustă și profund vătămătoare din punct de vedere patrimonial, întrucât nu s-a dispus cu privire la o repunere deplină a părților în situația anterioară, deși T. C. civ. și-a primit toate bunurile înapoi în patrimoniu, iar creanța pe care aceasta societate o înregistra față de C. a rămas în sarcina sa.

Apelul, scutit de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 77 din Legea nr. 85/2006, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. noul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, intimata C. S.A. a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ.

Apelanta a depus răspuns la întimpinare.

Prin decizia nr. 364/2017 din 13 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu opinie majoritară, după constituirea completului de divergență, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. SRL-în insolvență cu sediul în Deva, str. x, jud. Hunedoara, prin administrator special B., cu domiciliul în Deva, str. x, jud. Hunedoara și administrator judiciar D., cu sediul în Municipiul Deva, str. x, jud. Hunedoara împotriva sentinței nr. 139/CA/2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2015.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Analizând succesiunea raporturilor, din data de 26.08.2009, dintre apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimata pârâtă C. S.A. s-a constatat că cel principal a fost cel reprezentat de Contractul de cesiune a creanței în cuantum de 2.500.000 de euro, deținută de instituția bancară împotriva S.C. A. S.A., Contractul de credit nr. x/2009 fiind condiționat de încheierea primului.

Acest aspect rezultă expres din clauza de la pct. 4 din Condițiile generale de creditare, unde la scopul creditului este prevăzut că este destinat a fi utilizat pentru achitarea creanțelor împotriva A. S.A., cumpărate prin contractul de cesiune din 26.08.2009.

În speță, s-a reținut că în analizarea cauzei licite sau ilicite a contractului principal, cel de cesiune și, respectiv, a celor accesorii, aspect asupra cărora părțile au o poziție contradictorie, nu se poate face abstracție de dezlegările intrate în puterea de lucru judecat, ce rezultă din sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba Iulia.

Chiar dacă anularea acestui contract de cesiune nu a fost solicitată în cadrul acțiunii în anularea transferului patrimonial fraudulos ce a făcut obiectul dosarului de insolvență sus-menționat, intimata pârâtă nefiind parte în acest dosar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea unor contracte de dare în plată, între debitoarea S.C. A. S.A. și creditoarea reclamantă S.C. A. S.A. și scoaterea din patrimoniul debitoarei a întregului său activ în vederea executării unei creanțe nescadente, preluată prin cesiune de la intimată, a reprezentant o operațiune frauduloasă.

Astfel, motivul principal al admiterii acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006, a fost executarea unei creanțe nescadente, prin intermediul a două contracte de dare în plată ce au fost anulate.

Contrar susținerilor intimatei pârâte, împrejurarea că aceste contracte de dare în plată, parte din operațiunea considerată frauduloasă, și ce nu putea fi declanșată fără cesionarea creanței prin contractul ce face obiectul prezentului litigiu, au fost încheiate de către societățile aflate în culpă, nu o poate plasa singular în poziția unui terț desăvârșit față de această operațiune.

Indiferent de inițiatorul acestei operațiuni, chestiune de asemenea contestată în cauză, nu se poate face abstracție de aspectul cunoașterii de către instituția bancară pârâtă a caracterului nescadent al creanței sale.

Cu toate acestea, în contractul de cesiune de creanță a fost stipulată expres, la pct. 5 din contract, condiția ca prețul cesiunii să se realizeze prin contractarea unui împrumut, garantând suplimentar cu imobilele ce vor deveni proprietatea cesionarului S.C. A. S.R.L., în urma încheierii, în termen de maxim o zi, a unui contract de dare în plată.

Încheierea acestui contract de dare în plată a fost prevăzută ca și condiție de valabilitate a contractului de cesiune.

Impunând această condiție, intimata pârâtă a determinat încheierea contractelor de dare în plată, operațiune stabilită de intimați ca fiind frauduloasă, culpa sa fiind evidentă, raportat la nelegalitatea acestor contracte în condițiile cunoașterii caracterului nescadent al creanței cesionate.

În aceste condiții, caracterul ilicit constatat al operațiunii frauduloase se extinde retroactiv asupra fiecărui contract parte și asupra participanților care au cunoscut și au urmărit producerea efectului.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 24 mai 2017 a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A., aducându-le următoarele critici:

Prin încheierea din 24 mai 2017, a fost respinsă excepția nulității apelului formulat de A. S.R.L. prin administrator special B., prin raportare la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel interpretând în mod greșit aceste prevederi legale.

Așa după cum rezultă din economia acestui text de lege sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru numai acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, fiind excceptate acțiunile introduse de administratorul special și celelalte acțiuni cum este și cea din cauza de față.

Printre atribuțiile administratorului special prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, nu se regăsește și formularea unei astfel de acțiuni cum este cea din speța de față, iar potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 și art. 3 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 3 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 80/2013, administratorul special trebuia să plătească taxa judiciară de timbru, potrivit prevederilor acestui act normativ.

În altă ordine de ideii, chiar dacă administratorul judiciar și-a însușit acțiunea și apelul formulat de A. S.R.L. prin administrator special, scutirea de plata taxei judiciare de timbru tot nu putea opera, deoarece textul art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se referă la acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, iar nu la acțiunile de drept comun, cum este cazul în speța de față.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 948, 966 și 968 C. civ. - 1864.

După cum rezultă din conținutul contractului de cesiune, cesionarul și-a asumat obligația de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor respective și de a le ipoteca în favoarea C., în scopul garantării creditului în valoare de 2.500.000 euro, pentru plata prețului cesiunii de creanță, în termen de 1 zi de la data încheierii contractului de cesiune, ceea ce prin contract s-a stipulat a fi o condiție de validitate a contractului de cesiune.

Tot la aceeași dată, între C. și A. S.R.L., s-a încheiat contractul de credit nr. x/2009 prin care s-a pus la dispoziția împrumutatului suma de 2.500.000 euro, scopul creditului, conform art. 4 din condițiile speciale de creditare, fiind plata prețului contractului de cesiune de creanță.

În urma încheierii contractului de cesiune și a contractului de credit banca a transmis dreptul de proprietate asupra creanței deținute împotriva S.C. A. S.A., iar A. S.R.L. a procedat la notificarea debitorului cedat cu privire la cesiunea intervenită.

Tot la data de 26 august 2009 între debitorul cedat și cesionar s-au încheiat două contracte de dare în plată, autentificate la notar.

Prin sentința civilă nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara, cele două contracte de dare în plată au fost anulate, în temeiul art. 79 raportat la art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 454/2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, reținându-se că aceste acte au fost încheiate în dauna creditorilor, dar nereținându-se nicio culpă a băncii în cadrul acestor operațiuni.

În mod greșit a reținut instanța de apel că are caracter principal contractul de cesiune de creanță, iar contractul de credit ar fi fost condiționat de încheierea primului contract.

Potrivit C. civ., prin cauza sau scopul actului juridic se înțelege motivul determinant al încheierii acestuia, iar pentru a fi valabilă cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și morală, așa după cum rezultă din prevederile art. 948 pct. 4 raportat la art. 966-968 C. civ. - 1864.

În acest context, recurenta-pârâtă a arătat că cele două contracte principale, contractul de cesiune și contractul de credit, nu au avut cauză juridică cele două contracte de dare în plată, anulate prin sentința civilă nr. 100/F/2014.

Faptul că această creanță, ce a fost cesionată, nu era scadentă la momentul încheierii contractului de cesiune, nu are semnificația lipsei cauzei juridice, deoarece dispozițiile art. 1391 și urm. din C. civ. - 1864, nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o creanță care nu este scadentă.

Prin urmare, încheierea contractelor de dare în plată nu constituie cauza contractului de cesiune de creanță și nici a celui de credit, ci constituie un mijloc de stingere al creanței pe care A. S.R.L. a dobândit-o împotriva S.C. A. S.A., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanță.

Faptul că în contractul de cesiune de creanță s-a prevăzut, la pct. 5.2, necesitatea ca apelanta-reclamantă să devină proprietara celor două imobile menționate în contract, prin încheierea unor contracte de dare în plată, în vederea ipotecării lor în favoarea C., pentru garantarea creditului care urma să fie acordat societății A. S.R.L., nu constituie condiție de valabilitate a contractului de cesiune de creanță sau a contractului de credit, ci o condiție de eficacitate, neîndeplinirea obligației asumate de A. S.R.L. dând dreptul C. să solicite rezoluțiunea contractelor, iar nu nulitatea acestora.

În speță sunt respectate prevederile art. 948 pct. 4 C. civ. - 1864, referitoare la cauza licită, raportat la prevederile art. 966 C. civ. - 1864, sub acest aspect instanța de apel interpretând în mod greșit actele deduse judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

S-a mai susținut că în cadrul dosarului nr. x/2010, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 100/F/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 454 din 1 octombrie 2014, recurenta-pârâtă nu a fost parte, dar și faptul că în cuprinsul acestor hotărâri judecătorești nu se constată vreo culpă a unității bancare, care să fi determinat anularea contractelor de dare în plată.

La data de 25 ianuarie 2018, A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator judiciar D. și administrator special B. - prin avocat H., au depus la dosarul cauzei o întâmpinare, arătând următoarele:

Soluția instanței de apel cu privire la încheierea din 24 mai 2017 este legală, deoarece încă din fața primei instanțe cererea formulată de debitoare prin administrator special a fost însușită de administratorul judiciar, instanțele făcând aplicarea art. 77 din Legea nr. 85/2006, prin cererea introductivă urmărindu-se maximizarea averii debitorului.

S-a mai menționat faptul că apelul împotriva sentinței nr. 139/CA/2017, a fost formulat chiar de către administratorul judiciar, chiar dacă împreună cu administratorul special, astfel încât anularea apelului administratorului special nu ar fi produs nicio consecință asupra situației juridice a apelului formulat de administratorul judiciar.

În ce privește fondul cauzei, reclamanta-intimată a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că prin constatarea caracterului ilicit al convențiilor de dare în plată, s-a constatat și caracterul ilicit al cauzei contractelor de credit și de cesiune de creanță, această soluție fiind dată cu respectarea prevederilor art. 948 și 966-968 C. civ. - 1864.

Sub acest aspect s-a subliniat faptul că scopul acordării creditului a fost plata prețului cesiunii de creanță, dar aceasta constituie cauza imediată a contractului de credit, pe când cauza mediată a acestui contract dar și a contractului de cesiune de creanță a fost aceea ca C. să dobândească un alt debitor pentru creditul de 2.500.000 euro, credit care să se bucure de aceleași garanții constituite inițial.

Prin urmare, acest scop al contractelor de credit și de cesiune de creanță constituie o cauză ilicită și afectează însăși validitatea acestor operațiuni, cu atât mai mult cu cât în art. 5 ultimul paragraf din contractul de cesiune se menționează faptul că încheierea convențiilor de dare în plată constituie o condiție de validitate a contractului.

S-a susținut că, în realitate, cauza nu era decât înlocuirea unui debitor aflat în stare de insolvență iminentă cu un debitor bun platnic și de aceea cauza mediată a contractelor de credit și de cesiune este ilicită.

S-a mai subliniat faptul că sunt subsecvente contractelor de dare în plată contractul de credit și contractele de constituire a garanțiilor, acestea din urmă neputând fi încheiate dacă darea în plată nu ar fi avut loc.

În ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 24 mai 2017, acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Împotriva sentinței civile nr. 139/CA din 9 februarie 2017 a Tribunalului Hunedoara, a fost formulat un singur apel, semnat atât de administratorul judiciar cât și de administratorul special, invocându-se aceleași motive de apel, astfel încât, sub acest aspect, chiar dacă s-ar aprecia faptul că administratorul special trebuia să achite taxa judiciară de timbru pentru depunerea apelului, acest fapt nu ar avea efect în ce privește apelul semnat de administratorul judiciar.

De asemenea, prin încheierea din 19 ianuarie 2017, prima instanță a constatat că acțiunea formulată de administratorul special a fost însușită de administratorul judiciar și că aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, această încheiere nefiind atacată cu calea de atac prevăzută de lege.

În ce privește fondul recursului, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948, 966 și 968 C. civ. - 1864.

În primul rând, instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul subsidiar al contractului de credit în raport de contractul de cesiune de creanță, când în realitate ambele contracte sunt contracte principale, un contract de credit neputând fi considerat contract accesoriu chiar dacă scopul mediat al contractului de împrumut îl constituie plata prețului cesiunii de creanță, această situație neputându-l transforma într-un contract accesoriu.

Chiar dacă printr-o hotărâre separată, respectiv sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, au fost anulate cele două contracte de dare în plată încheiate între debitoarea S.C. A. S.A. și creditoarea S.C. A. S.A., pentru faptul că ar fi reprezentat o operațiune frauduloasă, această situație nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit, în ce privește caracterul ilicit al acestora, deoarece recurenta-pârâtă nu a fost parte în acest litigiu, iar în considerentele acestor hotărâri nu s-a reținut vreo culpă a băncii în această operațiune.

De altfel, prin cererea introductivă, astfel cum a fost disjunsă prin sentința nr. 822/F/2015 a Tribunalului Hunedoara, s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță și de credit, or, o analiză a acestora sub aspectul nulității absolute presupune verificarea condițiilor de validitate de la momentul încheierii lor, iar nu la o dată ulterioară acesteia.

Chiar dacă în art. 5 pct. 5.2 din contractul de cesiune de creanță s-a prevăzut că încheierea convențiilor de dare în plată ar constitui o "condiție de validitate a contractului", această clauză nu poate fi apreciată că o condiție de validitate în sensul art. 948 C. civ. - 1864, deoarece ar adăuga la lege, această clauză nefiind o condiție de validitate a cărei nerespectare poate atrage nulitatea absolută a contractului, ci doar o simplă clauză, a cărei nerespectare dă posibilitatea părții în favoarea căreia s-a stipulat să solicite rezoluțiunea contractului.

Chiar dacă este reală afirmația reclamantei-intimate în sensul că scopul mediat al contractului ar fi acela de a dobândi un alt debitor, care să se bucure de aceleași garanții constituite inițial, pentru creditul de 2.500.000 euro, nici acest scop nu are nimic ilicit în el, ci mai degrabă reclamanta a urmărit un scop fraudulos, anume acela de a transfera două imobile din patrimoniul S.C. A. S.A. în patrimoniul său, contra unei creanțe care nu se ridica la valoarea celor două imobile, așa după cum s-a reținut, de altfel, prin sentința civilă nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara invocată chiar de către intimata-reclamantă.

În ce privește referirea la caracterul nescadent al creanței deținute de C. contra debitoarei S.C. A. S.A., nu se poate reține niciun fel de încălcare a legii, deoarece dispozițiile art. 1394 și urm. din C. civ. - 1854, nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o astfel de creanță.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015; va admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 364/2017 din 13 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și va casa decizia recurată urmând să trimită cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.