ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4457/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare, la data de 16.11.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor de plată asumate prin credite, și al art. 194 Noul C. proc. civ., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea stingerii obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar nr. x/10 ianuarie 2012 încheiat de reclamant cu pârâta C. S.A., respectiv, B. în calitate de cesionar prin încheierea contractului de cesiune de creanță, prin care toate creanțele certe, lichide și exigibile în sumă totală de 78.645,74 Euro la contractul de credit x/10.01.2012 au fost cesionate de B.; să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. x, compus din casă, parter + mansardă, șopron + anexe, înscris în C.F. nr. x Sânnicolau Mare, nr. top. x, în suprafață de 4.229 m.p. din patrimoniul reclamantului, acesta urmând a trece din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâtei B., în calitate de cesionar al creanței; anularea încheierii nr. 675 pronunțată în ședința din Camera de Consiliu din data de 14.07.2016, prin care este admisă cererea formulată de B.E.J.A. "D.", în dosarul execuțional nr. x/2016 deschis la cererea creditoarei B.- prin Agent B. S.R.L. BUCUREȘTI; s-a cerut obligarea pârâtei să suporte toate costurile pentru acest transfer de drept de proprietate, inclusiv, dar fără a se limita la taxele cadastrale, cheltuielile de întabulare, impozitele și taxele locale aferente; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 615/21.09.2017 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare în dosar nr. x/2016, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active integrale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamantul A. și, respectiv, numita E., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 358/A din 19 martie 2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a apelantei E., și în consecință a fost respins apelul formulat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 615/21.09.2017.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenții- reclamanți A. și E., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Timiș- prin adresa emisă la 09.05.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/11.05.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competența în primă instanță aparține judecătoriei conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016:

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor", astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își produce efectele în cauză, astfel că, nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunțate de judecătorie.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestație formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 2 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.