ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1095/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la 22 aprilie 2016, reclamanta A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 64 lit. c) raportat la art. 117 alin. (2) lit. d) și art. 122 din Legea nr. 85/2014, anularea contractului de cesiune de creanță nr. x din data de 10 martie 2015 și a actului adițional la acesta încheiat la data de 24 iunie 2015, precum și obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la restituirea către averea debitoarei falite S.C. B. S.A. a sumei în cuantum total de 468.720 RON.

Prin sentința civilă nr. 6246 din 01 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 987A din 14 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6246 din 01 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a admis cererea.

S-a anulat contractul de cesiune de creanță nr. x din 10 martie 2015 și actul adițional la acesta din 24 iunie 2015 încheiate între S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A..

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. să restituie debitoarei S.C. B. S.A. suma de 468.720 RON.

La 11 iunie 2018, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 987A din 14 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut, în esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este profund nelegală, fiind dată cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie și cu interpretarea greșită a legii.

A arătat recurenta că soluția adoptată de instanță prin care a fost obligată să achite reclamantei suma de 468.720 RON este profund nelegală, recurenta neavând nicio datorie față de reclamantă anterior încheierii contractului de cesiune, și în mod evident nici ulterior încheierii acestuia.

A mai arătat recurenta că instanța de apel, ca efect al anulării cesiunii de creanță, a transformat raporturile obligaționale anterioare cesiunii de creanță dintre părți, creând raporturi noi obligaționale (inexistente anterior cesiunii), obligând-o la plata unei sume de bani către reclamanta debitoare.

Practic prin soluția pronunțată instanța a instituit în lipsa oricărui temei legal o nouă cesiune de creanță.

Totodată, a arătat recurenta că instanța a ignorat complet dispozițiile art. 1493 C. civ. aplicabile în speță, care reglementează cesiunea de creanță ca un mijloc de plată și nu ca o modalitate de transmitere a unui drept de proprietate a unui "bun necorporal" cum în mod absolut nelegal a interpretat instanța de apel.

În final, recurenta arată că în mod judicios, prima instanță a conchis că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 85/2014 mai mult, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, corespondența electronică, adresa din 22 octombrie 2014, modalitatea de plată prin încheierea cesiunii de creanță a fost propusă de debitoare la data sus menționată, fiind înlăturată și prezumția instituită de dispozițiile art. 122 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 iulie 2018, intimata-reclamantă A. în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 457 alin. (1) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și art. 43 din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea pronunțată la data de 07 decembrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă A., este întemeiată și va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În speță, s-a dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, raportat la care s-a stabilit și competența materială a tribunalului în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Or, dispozițiile Legii nr. 85/2014 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorul-sindic.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, hotărârile curții de apel pronunțate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârilor judecătorului-sindic sunt definitive.

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2014 este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deși art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanță, acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând întemeiată excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A., va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 987 A din 14 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.