ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2651/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2651/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.555.430 RON și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, reprezentând contravaloarea unui număr de 6.555.430 acțiuni dobândite de către pârât în baza Contractului de cesiune de acțiuni nr. x și a Actului adițional nr. x la acest contract din data de 24.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ. (1864).

În motivarea acțiunii, s-a arătat că, doamna C., în calitate de cedent, a cesionat pârâtului un număr de 6.555.430 acțiuni pe care aceasta le deținea la A. S.A., la prețul de 1 leu/acțiune, prin Contractul de cesiune de acțiuni nr. x, pârâtul obligându-se să plătească, într-un termen de 30 de zile de la încheierea contractului, contravaloarea acestor acțiuni. Ulterior, în baza Actului adițional nr. x/24.12.2009, cedenta și cesionarul au stabilit ca plata sumei să se facă până la data de 27.12.2012, sumă ce nu a fost achitată.

Prin Contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/12.11.2015, C. a cesionat creanța în sumă de 6.555.430 RON către reclamanta A. S.R.L.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L. și excepția prescripției dreptului la acțiune. Pe fondul cauzei, s-a arătat că, art. 3 din contractul de cesiune de acțiuni avea un alt conținut, care făcea referire la condițiile cesiunii acțiunilor către terți, precum și că acest contract reprezintă o tranzacție fictivă, întrucât, în realitate, aceste acțiuni nu urmau să fie plătite de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1019 din 29 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., invocată prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 18 din 30 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul B., ca neîntemeiată. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B., pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma de 6.555.430 RON, reprezentând contravaloare acțiuni, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a acesteia. De asemenea, a obligat pârâtul la plata sumei de 69.159 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L..

Totodată, prin cererea de apel, apelantul a invocat excepția de nulitate a contractului de cesiune de creanță încheiat între C., în calitate de cedent, și A. S.R.L., în calitate de cesionar, în data de 12.11.2015, la BNP D., susținând că, în conformitate cu prevederile art. 1567 alin. (2) raportat la art. 1011 alin. (1) din C. civ., pentru a fi valabil contractul de cesiune de creanță, ar fi trebuit să fie încheiat în formă autentică, creanța fiind transmisă cu titlu gratuit.

Prin decizia nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 18/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență în dosarul nr. x/2015 și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că, a admis excepția de nulitate a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 12.11.2015 între C. și A. S.R.L., legalizat de către B.N.P. D. și Asociații prin încheierea nr. 58/12.11.2015, și în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B..

Totodată, a înlăturat din sentința atacată dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.555.430 RON, reprezentând pretenții-acțiuni plus dobânda legală la această sumă începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a sumei, precum și dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 69.159 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A menținut dispoziția privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a obligat intimata A. S.R.L. să plătească în favoarea apelantului suma de 9.191 reprezentând cheltuieli de judecată în apel, ce constau în taxă judiciară de timbru achitată până la data pronunțării prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 25 februarie 2019, sub același număr de dosar.

Prin decizia nr. 1464 din 24 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a Civilă la 25 ianuarie 2021, sub numărul x/2015*.

La 8 noiembrie 2021, societatea E. S.R.L. a depus la dosar "Cerere pentru depunere de înscrisuri - Substituire în calitatea procesuală" în cuprinsul căreia a arătat că, prin sentința nr. 233/2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul x/2021, s-a admis divizarea totală prin absorbție, în baza proiectului de divizare autentificat cu nr. x la data de 12.01.2021 de către S.P.N. "F." a societății A. S.R.L. în favoarea a trei societăți existente, în calitate de societăți absorbante, respectiv E. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L., învederând, totodată, instanței că societatea E. S.R.L. a preluat creanța pârâtului B., sens în care a depus și un set de înscrisuri.

Totodată, față de cele arătate, a solicitat instanței să admită substituirea societății E. S.R.L., în calitate de societate absorbantă, în locul societății absorbite A. S.R.L. în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, astfel încât societatea E. S.R.L. să aibă calitate procesuală de intimat reclamant în cauză.

Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimați, pe continuatorii în drepturi ai societății A. S.R.L., potrivit sentinței 233/2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2021, respectiv G. S.R.L., E. S.R.L. și H. S.R.L. Totodată, a dispus amânarea cauzei la 22 martie 2022 pentru a se cita G. S.R.L. și H. S.R.L. cu un exemplar de pe încheiere și cu mențiunea de a-și preciza poziția procesuală.

Prin notele de ședință depuse la dosar la 10 mai 2022, apelantul B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a societăților E. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L. și excepția lipsei de interes a societății E. S.R.L. în susținerea acțiunii introductive.

La termenul din 17 mai 2022, Curtea a reținut cauza în pronunțare și, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 31 mai 2022.

Prin decizia nr. 183/2022 din 31 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins ca rămasă fără obiect excepția autorității de lucru judecat invocata de către intimata A. S.R.L. cu privire la capătul de apel privind nulitatea contractului față de sentința nr. x/2016 a Tribunalului Sibiu în dosarul nr. x/2015.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a societății E. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L.

A respins excepția lipsei de interes a societății E. S.R.L.

A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 18/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență în dosarul nr. x/2015 pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. divizată în E. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L. împotriva pârâtului B..

A înlăturat din sentința atacată dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.555.430 RON pretenții-acțiuni plus dobânda legală la această sumă, începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a sumei, precum și dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 69.159 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menținut dispoziția privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a obligat intimata A. S.R.L. să plătească în favoarea apelantului suma de 9191 RON cheltuieli de judecată în primul apel.

I. Împotriva deciziei civile nr. 183/2022 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, societatea E. S.R.L., în calitate de continuator în drepturi al reclamantei A. S.R.L., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei 183/31 mai 2022 și, în rejudecare, respingerea ca nefondat a apelului declarat împotriva sentinței nr. 18/2018 a Tribunalului Sibiu; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că, au fost încălcate prevederile art. 502 C. proc. civ. raportat la art. 481 din același Cod, în sensul că situația A. S.R.L. nu se putea înrăutăți cu ocazia rejudecării apelului după casarea hotărârii de către instanța supremă.

Detaliind, recurenta a arătat că, în calea de atac a apelului - din primul ciclu procesual - prin decizia 459/2018 a Curții de Apel Alba Iulia - s-a statuat că "în contextul celor reținute și având în vedere că restul clauzelor-contractuale din înscrisul ce constă în contractul de cesiune de acțiuni privind transmiterea acțiunilor și prețul acestora sunt recunoscute de către apelantul pârât, în speță, nu se justifică aplicarea sancțiunii de a nu se ține seama de acest înscris."

A mai arătat că, decizia 459/2018 a Curții de Apel Alba Iulia nu a fost atacată cu recurs de către pârâtul apelant din primul ciclu procesual, ci doar de către reclamanta A. S.R.L., sub aspectul modului de soluționare a excepției de nulitate a contractului de cesiune de creanță dintre C. și această societate.

Cu toate acestea, a învederat că, în rejudecare, prin decizia 183/2022 a Curții de Apel Alba Iulia, situația A. S.R.L. (al cărui continuator în drepturi este recurenta) s-a înrăutățit, deoarece, în considerentele acestei hotărâri, se reține că, nefiind prezentat originalul de partea care se folosește de înscris, în baza art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a aplicat sancțiunea de a nu se ține seama de înscris, acesta fiind, de altfel, singurul motiv al admiterii apelului pârâtului.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că hotărârea atacată se fundamentează pe o greșită aplicare a prevederilor art. 295 C. proc. civ. raportat la art. 293 din același Cod.

Evocând dispozițiile art. 295 C. proc. civ., recurenta susține că societatea A. S.R.L. nu este parte în Contractul de cesiune de acțiuni ce face obiectul dosarului de față, părți fiind C. și intimatul B..

Prin urmare, apreciază că, din perspectiva prevederilor art. 295 C. proc. civ., singura parte din contract care a deținut, în original, Contractul de cesiune de acțiuni este intimatul pârât B., acest aspect rezultând din însuși cuprinsul Contractului de cesiune de acțiuni/partea finală.

Așadar, consideră că, dacă pârâtul intimat a pretins că actul original ar fi avut un alt conținut decât înscrisul depus în copie, acesta avea obligația să depună înscrisul în original (care a rămas în posesia sa) pentru a dovedi cele afirmate.

Însă, cum nu a făcut acest lucru, și nici nu a adus alte probe pentru a face dovada vreunui alt conținut al înscrisului original, recurenta apreciază că trebuie socotite ca fiind dovedite afirmațiile reclamantei în legătură cu realitatea conținutului Contractului depus în copie și identitatea acestuia cu conținutul actului original, mai ales că acesta se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar și cu depozițiile martorilor audiați în cauză, sens în care face o trimitere detaliată la acestea, cu mențiunea că trimiterea la probe s-a făcut doar pentru a justifica încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., raportat la art. 293 din același Cod, și nu pentru considerente de "netemeinicie" ale hotărârii atacate.

În continuare, printr-o altă critică adusă deciziei recurate, autoarea prezentului demers judiciar susține că au fost încălcate prevederile art. 15 C. civ., raportat la prevederile art. 14 C. civ., în sensul că "nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe".

Detaliind, recurenta arată că intimatul a contestat conținutul înscrisului depus în copie, arătând că originalul ar fi prezentat o mențiune în art. 3, potrivit căreia:

"în caz de neplată a acțiunilor, acestea revin în patrimoniul cedentei".

Subliniind că aceasta a fost, în realitate, "dorința apelantului" (după ce societatea a intrat în procedura insolvenței), recurenta susține că, mențiunea pe care intimatul o reclamă nu a existat vreodată, fiind indicată pentru prima oară în rejudecarea apelului.

Astfel, recurenta învederează că, în cererea de apel, apelantul a susținut că a contestat conținutul Contractului de cesiune prin întâmpinarea depusă la fond, în primul ciclu procesual și a arătat în mod expres care este conținutul art. 3 din Contractul original cu ocazia interogatoriului.

Verificând întâmpinarea depusă de apelant în fața instanței de fond, recurenta arată că acesta a susținut faptul că originalul Contractului de cesiune avea o mențiune legată de condițiile re-cesionarii acțiunilor de către apelant către terți și că susținerea apelantului cu privire la acest "conținut" era legată de apărarea pe care și-a construit-o la acea dată, cu referire la prescripția dreptului material la acțiune al A. S.R.L.

În acest sens, arată că apelantul a susținut la acea dată că termenul de prescripție al acțiunii s-ar fi împlinit față de A. la data de 27.12.2012, și doar în ipoteza în care apelantul ar fi re-cesionat la terți acțiunile primite de la C., termenul de prescripție s-ar fi prelungit cu încă trei ani în baza Actului Adițional.

A mai arătat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel din primul ciclu procesual au înlăturat această apărare, apelantul nu a mai declarat recurs împotriva celor două hotărâri și că, oricum, în rejudecare, a renunțat să mai susțină această apărare legată de incidența prescripției.

De asemenea, recurenta a mai arătat că nu se susține nici afirmația apelantului în sensul că, prin răspunsul la interogatoriu, ar fi arătat în mod expres conținutul art. 3 din Contractul original, întrucât acesta conține doar răspunsuri de genul:

"nu știu", "nu îmi aduc aminte", "bănuiesc că", fără a arăta vreun alt "conținut" al art. 3 din Contract, așa cum susține în motivele de apel.

Așa fiind, recurenta solicită sancționarea acestei conduite abuzive, de rea-credință a pârâtului care și-a modificat susținerile cu privire la "pretinsul" conținut al alin. (3) din Contract în funcție de interesul și apărările pe care le-a făcut în dosar.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea atacata se fundamentează pe o greșită aplicare a prevederilor art. 310 C. proc. civ.

În concret, recurenta solicită ca, în contextul aspectelor sus invocate - prin raportare la prevederile art. 295 și art. 293 C. proc. civ. și a faptului că pârâtul nu și-a contestat semnătura de pe înscris, nu a înțeles să se prevaleze nici de procedura prevăzută de art. 301 C. proc. civ. sau de cea prevăzută de art. 304 din același Cod, înscrisul prezentat în copie, confirmat de Registrul Comerțului și de celelalte probe administrate, având acest conținut, are valoarea unui început de dovadă scrisă.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea atacată se fundamentează pe o greșită aplicare a art. 1270 C. civ. care consacră forța juridică obligatorie a contractelor.

În concret, recurenta învederează că pârâtul nu a contestat niciodată faptul că nu ar fi primit cele 6.555.430 acțiuni (operațiune juridică realizată tocmai în baza înscrisului pe care îl contestă), aspect consemnat și în răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriu . Mai mult, arată că înscrisurile care confirmă realitatea conținutului Contractului de cesiune de acțiuni nr. x din 27.11.2009, respectiv transferul celor 6.555.430 acțiuni în beneficiul pârâtului, în schimbul obligației acestuia de a achita contravaloarea acestora sunt depuse la dosar.

Așadar, în opinia recurentei, instanța de apel trebuia să facă aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1270 C. civ. deoarece, în baza Contractului de cesiune de acțiuni nr. x din data de 27.11.2009, numita C., în calitate de cedent, a cesionat pârâtului B. un număr de 6.555.430 acțiuni, pe care aceasta le deținea în proprietate la A. S.A., la prețul de 1 leu/acțiune, preț pe care pârâtul cesionar s-a obligat să-1 plătească până la data de 27.12.2012 (în conformitate cu prevederile Actului Adițional).

Cu toate acestea, recurenta arată că, pârâtul nu a contestat primirea acțiunilor, nu a susținut că ar fi achitat parțial/integral prețul acestora, astfel încât, acesta nu poate rămâne cu acțiunile dobândite fără să plătească contravaloarea acestora, cu atât mai mult cu cât și-a asumat obligația de a le plăti.

Prin urmare, învederând caracterul cert, lichid și exigibil al creanței solicitate, recurenta susține că este irelevantă împrejurarea că pârâtul apelant nu mai este interesat în prezent de aceste acțiuni, deoarece societatea I. se află în procedura insolvenței, dorind, astfel, să le restituie.

În acest sens, subliniază că această conduită constituie o recunoaștere a Contractului de cesiune de acțiuni, putând fi asimilată și unei modificări unilaterale a contractului de cesiune ce nu beneficiază de acordul părții co-contractante.

Prin urmare, în opinia recurentei, ignorarea conținutului contractului, lipsirea lui de efecte juridice constituie o încălcare a principiului forței juridice obligatorii a contractelor, o încălcare a stabilității și securității actelor juridice.

În continuare, printr-o ultimă critică, recurenta susține că soluția instanței de apel se fundamentează pe o greșită aplicare a prevederilor art. 241

1

din Legea 31/1990 cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a societăților G. S.R.L. și H. S.R.L.

În concret, evocând dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, recurenta arată că, Anexa Protocolului de predare primire din data de 30.09.2021 a fost întocmită în baza Proiectului de divizare a societății A. S.R.L., iar creanța ce face obiectul dosarului de față a fost atribuită E. S.R.L., care justifică calitate procesuală pasivă.

Învederând că acest aspect nu este contestat de nici una din celelalte două societăți comerciale absorbante, acesta fiind motivul pentru care au declarat că ele nu justifică o calitate procesuală pasivă, recurenta susține că nu era necesar ca această Anexă să fie opozabilă intimatului, ea fiind un act întocmit între cele trei societăți pe baza Protocolului de divizare și a interpretării acestuia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18/19 august 2022, așa cum atestă dovezile de comunicare aflate la dosar, cererea de recurs a recurentei E. S.R.L. a fost comunicată intimaților.

La 14 septembrie 2022, intimatul-pârât B., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta E. S.R.L. în principal, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs și, în subsidiar, ca nefondat.

La 27 septembrie 2022, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea intimatului B. a fost comunicată recurentei. Recurenta E. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Împotriva aceleiași decizii, considerată parțial nelegală, pârâtul B. a formulat recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, doar în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a societăților absorbante (H., E. și G.), urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei nr. 183/2022.

Sub aspectul interesului promovării recursului incident, autorul arată că înțelege să atace decizia instanței de apel exclusiv pe soluția dată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive pe care a formulat-o în faza apelului.

În motivare, recurentul-pârât arată că recursul incident pe care l-a promovat se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în accepțiunea sa, decizia atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 241

1

și art. 250 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 31/1990.

În concret, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, concluzionând că pretinsa sa datorie către societatea radiată A. S.R.L., de 6.555.430 RON, a ajuns în patrimoniul celor trei societăți, doar prin simpla interpretare a normei de drept indicate.

În accepțiunea recurentului, prevederile art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 creează doar cadrul legal general care reglementează regimul unui element de activ nerepartizat prin proiectul de divizare, iar societățile în cauză ar fi trebuit să întocmească actele de preluare a acestui activ, astfel încât acesta să ajungă în patrimoniul acestor societăți proporțional cu cota din activul net alocat societăților prin proiectul de divizare.

Prin urmare, recurentul-pârât susține că, deși cele trei societăți absorbante au vocație la o cotă din pretinsa sa datorie către societatea radiată A. S.R.L., de 6.555.430 RON, acestea nu au întocmit actele necesare transferării respectivei datorii în patrimoniul lor, astfel că datoria nu a ajuns în patrimoniul niciuneia din respectivele societăți. Pe cale de consecință, în accepțiunea recurentului, aceste societăți nu pot sta în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspect probatoriu, recurentul-pârât indică înscrisurile existente la dosar.

La 18/19 august 2022, așa cum atestă dovezile de comunicare aflate la dosar, cererea de recurs a recurentului B. a fost comunicată celorlalți intimați și recurentei E. S.R.L.

La 1 septembrie 2022, intimata-recurentă E. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat: excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (1) C. proc. civ. excepția lipsei de interes în formularea recursului, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului, admiterea excepției lipsei de interes în formularea acestuia, iar, în subsidiar, pe fondul cererii, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 12 septembrie 2022, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea depusă de intimata-recurentă E. S.R.L. a fost comunicată recurentului-pârât.

Recurentul-pârât B. nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți și le-a acordat acestora posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei E. S.R.L., invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare și excepțiile nulității și lipsei de interes în formularea recursului incident, invocate de recurenta E. S.R.L. prin întâmpinare și a admis în principiu recursurile, stabilind termen pentru soluționarea acestora în ședință publică, cu citarea părților.

I. Recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, deși recurenta și-a subscris toate criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă reține că, în realitate, o parte din critici vizează încălcarea unor norme de procedură civilă, iar nu a unor norme de drept material civil, aspect care impune încadrarea și analizarea acestora din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ., înrăutățindu-i situația în propria cale de atac, prin faptul că a reținut că nu se poate ține seama de înscrisul reprezentat de copia contractului de cesiune de acțiuni nr. x, încheiat între B. și C..

Critica este fondată.

Analizând actele dosarului, instanța supremă reține că, împotriva sentinței primei instanțe, prin care a fost admisă cererea de chemare în judecată, a declarat apel pârâtul B., criticând, printre altele, aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu înscrisul denumit "Contract de cesiune de acțiuni nr. x/27.11.2009", depus de reclamantă, la dosar, în copie certificată cu originalul, susținând că tribunalul nu trebuia să țină seama de acest înscris.

Răspunzând acestei critici, prin decizia nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, nu se justifică aplicarea sancțiunii de a nu se ține seama de acest înscris.

Instanța supremă reține că, împotriva acestei decizii, a declarat recurs doar reclamanta E. S.R.L., criticând decizia instanței de apel în ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocate de intimatul-pârât, precum și greșita aplicare, în soluționarea excepției menționate, a prevederilor art. 1573 alin. (1) și art. 1567 alin. (2) C. civ. în raport de contractul de cesiune de creanță încheiat între C. și A. S.R.L. la 12.11.2015.

Prin urmare, cum intimatul-pârât B. nu a înțeles să formuleze o cale de atac proprie împotriva considerentelor deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, iar recursul declarat de reclamantă a vizat alte aspecte, Înalta Curte reține că, soluția cu privire la inaplicabilitatea sancțiunii de a nu se ține seama de contractul de cesiune acțiuni nr. x/27.11.2009, depus de reclamantă în copie xerox, a căpătat autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, iar conform art. 502 din același cod, la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător.

În acest context, instanța de recurs reține că, potrivit dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute lege.

Se impune precizarea că soluția de casare în totalitate vizează faptul că, urmare a soluției de admitere a recursului și de trimitere a cauzei spre rejudecare, din punct de vedere formal nu se păstrează nicio dispoziție din dispozitivul sentinței din apel, însă acest aspect nu anulează prevederile art. 502 C. proc. civ., în rejudecarea apelului, neputându-i-se crea părții recurente o situație mai grea întrucât apelul se rejudecă ca urmare a căii de atac promovate de partea adversă.

Așadar, chiar dacă hotărârea casată nu are nicio putere, la rejudecarea procesului în limitele casării nu i se poate crea recurentei-reclamante o situație mai grea, chiar dacă apelul a fost declarat doar de către pârâtul B.. Pe cale de consecință, soluția de a se ține cont de înscrisul denumit "Contract de cesiune de acțiuni nr. x/27.11.2009", depus la dosar în copie certificată cu originalul, trebuia menținută.

În acest context, se constată că, în rejudecare după casare, prin repunerea în discuția părților a motivului de apel privind aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și prin aplicarea sancțiunii de a nu se ține seama de înscris, contrar celei intrate în puterea de lucru judecat, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 502 raportat la art. 481 din C. proc. civ., agravând situația recurentei-reclamante, deși apelul se rejudeca urmare a admiterii recursului exercitat de această parte.

În raport de cele expuse, se constată faptul că, înlăturând din cadrul probatoriului înscrisul denumit "Contract de cesiune de acțiuni nr. x/27.11.2009", depus la dosar în copie certificată cu originalul, instanța de apel nu a analizat conținutul acestuia în raport de susținerile și apărările părților și nu a stabilit situația de fapt în cauză în raport de acest mijloc de probă.

Prin urmare, instanța de recurs nu poate analiza criticile recurentei-reclamante privind încălcarea art. 295 raportat la art. 293 C. proc. civ. și art. 310 din același Cod, art. 14, 15 și art. 1270 C. civ., pentru prima dată în calea de atac a recursului, întrucât, această cale de atac are în vedere strict aspecte de nelegalitate a hotărârii, ceea ce presupune existența în prealabil a unui raționament al instanței de apel cu privire la aspectele menționate mai sus pentru ca, ulterior, să se poată realiza controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 488 Cod procedură civile. Or, nu aceasta este situația în cauză.

Este nefondată critica, subscrisă de recurenta-reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a G. S.R.L. și H. S.R.L.

Instanța supremă reține că, prin sentința nr. 233/10.06.2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2021, s-a admis divizarea totală prin absorbție, în baza Proiectului de divizare autentificat sub nr. x la 12.01.2021, a societății A. S.R.L. (societate absorbită) în favoarea a trei societăți existente, în calitate de societăți absorbante, respectiv G. S.R.L., H. S.R.L. și E. S.R.L.

Totodată, reține că, potrivit stării de fapt necontestată de părți, creanța ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu a fost cuprinsă în Protocolul de divizare din 12.01.2021 al societății A. S.R.L., consfințit de instanța de judecată, ci doar în Anexa la Protocolul de predare primire din 30.09.2021, întocmită ulterior divizării și prin care creanța ce face obiectul dosarului de față a fost atribuită E. S.R.L.

Conform art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "dacă un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luare unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societățile beneficiare, proporțional cu cota din activul net alocat societăților în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare".

În acest context factual și normativ, se reține că, în mod corect a apreciat instanța de apel că se impune introducerea în cauză a tuturor celor 3 societăți beneficiare ale Protocolului de divizare a A. S.R.L., întrucât Anexa la Protocolul de predare primire, fiind întocmită ulterior Proiectului de divizare, este opozabilă doar părților semnatare și produce efecte doar între ele, însă, în ce privește terții, cum este și pârâtul, este opozabil Proiectul de divizare din 12.01.2021 al societății A..

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat în mod judicios regula prevăzută de dispozițiile art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul că, dacă proiectul de divizare nu permite să se știe cu certitudine cui revine elementul de activ, se cuvinte fiecăreia dintre beneficiare, proporțional cu activele pe care le-a primit fiecare, în conformitate cu proiectul de divizare.

În considerarea celor evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu respectarea îndrumărilor date prin prezenta decizie, potrivit dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

II. Analizând recursul declarat în cauză de recurentul-pârât, în baza motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât B. susține că, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a G. S.R.L., H. S.R.L. și E. S.R.L., instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 241

1

alin. (1) și art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Așa cum s-a arătat și în cadrul analizei recursului formulat de recurenta-reclamantă, în raport de contextul factual, imposibil de reanalizat în recurs, instanța de prim control judiciar a aplicat în mod judicios dispozițiile art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, când a reținut că, nefiind repartizată prin proiectul de divizare, creanța se repartizează între toate societățile beneficiare, proporțional cu cota din activul net alocat societăților în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare.

Înalta Curte constată că instanța de apel a dat în mod corect prevalență efectelor juridice produse de divizare în lumina prevederilor art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, în sensul că a operat transferul, atât în raporturile dintre societatea divizată și societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către fiecare dintre societățile beneficiare ale tuturor activelor și pasivelor societății divizate, deci inclusiv a creanței ce face obiectul prezentului dosar.

Ca efect al acestei divizări, toate cele trei societăți implicate în procesul de divizare au devenit succesoarele A. S.R.L., subrogându-se în toate drepturile și obligațiile societății absorbite, A. S.R.L. Astfel, s-a reținut corect că toate cele trei societăți implicate în procesul de divizare au calitate procesuală activă în apelul declarat de către pârâtul B., critica formulată prin memoriul de recurs fiind nefondată.

În ce privește restul argumentelor recurentului-pârât, privind lipsa dovezilor privind preluarea creanței în patrimoniul fiecăreia dintre cele trei societăți absorbante, instanța supremă reține că acestea vizează, în realitate, stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, pe baza administrării probatoriului. Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căruia se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs nu poate fi analizată temeinicia unei hotărâri, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului-pârât.

În plus, instanța supremă notează că, deși, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că, prin Anexa la Protocolul de predare-primire din 30.09.2021, creanța a fost atribuită societății E. S.R.L., recurentul-pârât a ignorat aceste considerente și a reluat, prin memoriul de recurs, aceleași argumente supuse analizei în fața instanței de prim control judiciar și la care a primit deja un răspuns.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de criticile formulate și că recursul incident declarat de recurentul-pârât B. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de societatea E. S.R.L., în calitate de continuator în drepturi al reclamantei A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 183/2022 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 18/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Menține restul dispozițiilor, privind soluționarea excepțiilor autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale pasive a E. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L., prescripției dreptului material la acțiune și lipsei de interes a E. S.R.L.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.