ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 28 decembrie 2015, pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.555.430 RON și dobânda legală penalizatoare aferentă, reprezentând contravaloarea unui număr de 6.555.430 acțiuni, dobândite de către pârât în baza contractului de cesiune de acțiuni nr. x din data de 27 noiembrie 2009 și a actului adițional nr. x din data de 24 decembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1019/2016 din data de 29 noiembrie 2016, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesual active a S.C. A. S.R.L.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 18/2018 din data de 30 ianuarie 2018, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul B., ca neîntemeiată, și a admis acțiunea civilă formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtului, obligându-l pe cel din urmă menționat să plătească reclamantei suma de 6.555.430 RON, reprezentând contravaloare acțiuni, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, până la plata efectivă a acesteia.

Prin decizia nr. 459 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 18/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal în dosarul nr. x/2015, și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că:

A admis excepția de nulitate a contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 12 noiembrie 2015 între C. și S.C. A. S.R.L., legalizat de către B.N.P. D. și Asociații prin încheierea nr. 58 la data de 12 noiembrie 2015, și în consecință:

A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtului B..

A înlăturat din sentința atacată dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.555.430 RON pretenții-acțiuni, plus dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a sumei, precum și dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 69.159 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menținut dispoziția privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

A obligat intimata S.C. A. S.R.L. să plătească apelantului suma de 9191 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, ce constau în taxa judiciară de timbru achitată până la data pronunțării prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantaq S.C. A. S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 25 februarie 2019.

Prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, respingerea apelului declarat împotriva sentinței civile apelate, ca nefondat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, pe de-o parte, greșita soluționare, de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante, invocată de intimatul-pârât, precum și greșita aplicare, în soluționarea excepției menționate, a prevederilor art. 1573 alin. (1) C. civ. și a art. 1567 alin. (2) C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a precizat că intimatul-pârât a invocat, la fond, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, motivat de împrejurarea că, în opinia intimatului-pârât, contractul de cesiune de creanță din data de 12 noiembrie 2015 ar fi trebuit să îmbrace forma autentică.

A precizat că hotărârea prin care instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că, în ceea ce privește contractul de cesiune de creanță anterior menționat, nu era necesară forma autentică, nu a fost atacată de către intimatul-pârât, cu apel.

Recurenta-reclamantă a susținut că intimatul-pârât a pierdut termenul de declarare a apelului împotriva hotărârii intermediare, motiv pentru care, în cadrul apelului declarat împotriva sentinței de fond, a invocat "excepția incidentă de nulitate a contractului de cesiune".

Recurenta-reclamantă a considerat că invocarea aceleiași excepții, sub o altă denumire, dar cu aceeași motivare și, mai ales, cu aceeași finalitate (a declarării de către instanță a lipsei calității procesuale active a reclamantei), nu poate înlocui faptul ca intimatul-pârât ar fi trebuit să atace, cu apel, sentința intermediară și nu poate înlătura incidența autorității de lucru judecat, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 430 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, în situația în care creanța cedată de C. în favoarea recurentei S.C. A. S.R.L., ar fi provenit dintr-un contract pentru valabilitatea căruia se impunea forma autentică, este evident că și contractul de cesiune de creanță ar fi trebuit să îmbrace aceeași formă.

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că nici contractul de cesiune de acțiuni nr. x din data de 27 noiembrie 2009, nici actul adițional nr. x la contract, din data de 24 decembrie 2009, prin care intimatul-pârât s-a obligat să plătească suma de 6.555.430 RON în schimbul acțiunilor primite de acesta, nu sunt încheiate în forma autentică, această formalitate nefiind, în realitate, necesară pentru validitatea actelor menționate.

Ca atare, nici contractul de cesiune privind creanța rezultată din cele două acte anterior menționate nu trebuie să îmbrace forma autentică, ci respectiva cesiune de creanță este un contract valabil încheiat, aspect tranșat definitiv prin sentința 1019 din data de 29 noiembrie 2016, neatacată de către intimat.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, este formulat în termenul legal și este legal timbrat.

Totodată, a considerat că dezvoltarea criticilor formulate permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 20 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția președintelui completului de judecată din data de 13 mai 2020, a fost fixat termen în ședință publică la data de 10 iulie 2020, în vederea repunerii pe rol a cauzei, reluării judecății și soluționării recursului.

Analizând recursul formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 raportat la cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va admite, constatând că este fondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurenta-reclamantă a invocat, în principal, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că intimatul-pârât a invocat, în apel, aceeași excepție procesuală ca cea soluționată la fond, printr-o hotărâre intermediară neapelată, însă sub o altă denumire, iar instanța de apel a procedat, în mod nepermis, la reanalizarea excepției, cu încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ.

În raport cu aceste susțineri, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., întrucât recurenta-reclamantă susține, pe de o parte, încălcarea regulilor de procedură privind judecata în apel, și, pe de altă parte, încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii intermediare definitive.

Înalta Curte reține că, în cursul judecării fondului, intimatul-pârât a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., în susținerea căreia a arătat că, în ceea ce privește contractul de cesiune de creanță cu titlu gratuit încheiat între C. și recurenta-reclamantă, sunt aplicabile dispozițiile art. 1011 alin. (1) din C. civ., astfel că trebuiau respectate condițiile de încheiere a contractului de donație, respectiv forma autentică.

În soluționarea acestei excepții, instanța de fond a pronunțat, la data de 29 noiembrie 2016, o hotărâre intermediară, respectiv sentința civilă nr. 1019, prin care a precizat că, potrivit prevederilor art. 1573 alin. (1) C. civ., creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului, iar pentru încheierea valabilă a cesiunii de creanță este suficient un simplu acord de voință a părților, fără respectarea vreunei condiții speciale. În acest sens, a făcut trimitere la decizia nr. 1664/23.03.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în cuprinsul căreia s-a statuat caracterul consensual al contractului de cesiune de creanță, pentru încheierea căruia nu este necesară forma autentică.

Prima instanță a soluționat cauza pe fond, prin sentința civilă nr. 18/2018 din 30 ianuarie 2018, împotriva căreia a formulat apel pârâtul.

În apelul său, intimatul - pârât a invocat excepția nulității contractului de cesiune de creanță, în raport cu dispozițiile art. 1567 alin. (2) C. civ., coroborate cu cele ale art. 1011 alin. (1) C. civ., susținând că, pentru a fi valabil, contractul de cesiune de creanță trebuia să îmbrace forma autentică, deoarece creanța a fost transmisă cu titlu gratuit.

Se constată că atât excepția lipsei calității procesual active, invocată de intimatul-pârât la fond, prin întâmpinare, cât și excepția nulității contractului de cesiune de creanță pentru lipsa formei autentice, invocată în cadrul apelului, s-au întemeiat pe aceleași argumente de fapt și de drept, constând, în esență, în lipsa formei autentice ad validitatem a contractului de cesiune de creanță, impusă de dispozițiile art. 1101 alin. (1) C. civ.

Ca atare, deși în apel intimatul-pârât a subsumat această susținere excepției nulității contractului de cesiune de creanță, este evident că dezlegarea dată de instanța de apel a vizat aceleași argumente formulate de pârât, în apărare, la fond, analizate și dezlegate de către prima instanță, în cadrul sentinței nr. 1019 din 29 noiembrie 2016.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel apare ca fiind în contradicție cu ceea ce prima instanță a statuat prin hotărârea intermediară în motivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale active (sentința civilă nr. 1019l din 29 noiembrie 2016), fără ca aceasta din urmă să fi fost desființată, în soluționarea aceleiași cauze neputându-se dezlega diferit același aspect litigios, chiar dacă părțile subsumează aceeași problemă de drept unor excepții sau apărări de fond diferite.

De altfel, faptul că pârâtul reiterează prin cererea de apel necesitatea formei autentice a contractului de cesiune de creanță, invocând drept consecință juridică a nerespectării acesteia nulitatea contractului, constituie un motiv de apel, formulat pe cale principală, impunându-se ca, în raport cu conținutul cererii de apel și ținând seama de existența hotărârii intermediare, instanța să pună în discuția părților și să stabilească limitele devoluțiunii apelului în cauza de față.

Văzând considerentele anterior expuse, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu respectarea îndrumărilor date prin prezenta decizie, potrivit dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând incidente cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.