ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2293/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 7 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună reducerea clauzei penale cuprinse în lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie 2012 la Notar Public D., cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea formulată la 27 decembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat ca pe lângă capetele de cerere formulate prin cererea introductivă, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare și cuantumul stabilit de instanță în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 850/2017 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția autorității de lucru; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la cererea de modificare a acțiunii și în consecință a respins ca prescrisă cererea de modificare a acțiunii; a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C..

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În ce privește autoritatea de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 488/26.11.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2014 rămasă definitivă prin decizia nr. 1217/14.11.2016 a Curții de Apel Bacău, instanța a respins-o, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile art. 431 C. proc. civ. sub aspectul identității de obiect și cauză între cele două litigii, iar pe de altă parte, în dosarul nr. x/2014 nu s-a tranșat chestiunea reducerii prestațiilor, ci doar restituirea prețului achitat.

Însă, în soluționarea cauzei instanța a ținut seama de puterea lucrului judecat prin raportare la problemele dezlegate definitiv în dosarul nr. x/2014.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la cererea de modificare a cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D. și cuantumul stabilit de instanță în cazul admiterii primului capăt de cerere, instanța a admis-o având în vedere dispozițiile art. 2517, 2523,-2524 C. civ.

Dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data când declarația de rezoluțiune unilaterală autentificată sub nr. x la BNP D. a devenit irevocabilă, respectiv 21.10.2013, deci dreptul de a cere restituirea sumei ce ar fi redusă din clauza penală s-a prescris la data de 21.10.2016, ori cererea de modificare a acțiunii a fost depusă la data de 27.12.2016, deci peste termenul legal de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta a solicitat reducerea clauzei penale cuprinse la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare, apreciind că aceasta este disproporționată, că sunt incidente dispozițiile de la lit. a) din contract, care îi obligă la plata penalităților de întârziere în caz de neplată a ratelor la termenele scadente, că aplicarea lit. b) din contract este excesivă și abuzivă (rezoluțiunea de drept a contractului), că a achitat o parte însemnată din ratele de preț, având întârziere la plată doar ultima rată, cea aferentă lunii august 2013, astfel că prejudiciul pe care l-a suferit este mai important decât paguba suferită de vânzătoare, deoarece a pierdut dreptul de proprietate și posesie asupra bunului, iar sumele achitate cu titlu de preț nu i-au fost restituite, fiind indisponibilizate și folosite de pârâtă mai bine de 1 an.

Ori, atât Tribunalul Bacău cât și Curtea de Apel Bacău au reținut cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2014 că: denunțarea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare a fost întemeiată, că prețul achitat nu are o valoare însemnată față de prețul contractat, respectiv 1.282.500 RON din totalul prețului de 4.850.000 RON, că vânzătorul are dreptul de opțiune între posibilitatea solicitării penalităților/executării în continuare a contractului, sau dreptul de a denunța unilateral convenția, cu consecința activării clauzei penale care permitea păstrarea tuturor sumelor achitate cu titlu de daune interese, cuantificate anticipat de părți în momentul încheierii contractului, lege pentru acestea.

Ca urmare, instanța a analizat doar dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru reducerea prestației, pornind de la existența clauzei penale inserate în contract și asumată pe deplin de către reclamantă la data încheierii contractului, principiul libertății contractuale fiind reținut cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2014, precum și limitele prevăzute de legea civilă respectiv art. 1541 C. civ.

Ca urmare, aceste limitări legale îndreptățesc pârâta la reținerea avansului, atât din perspectiva clauzei penale stipulate expres în contract-lege a părților, cât și ca urmare a compensației cauzată de folosirea imobilului.

De asemeni, nici ipoteza prevăzută la art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu este aplicabilă în cauză, deoarece la data încheierii contractului părțile erau în cunoștință de cauză, atât cu privire la posibilitatea rezilierii contractului stipulat în favoarea pârâtei cât și cu privire la efectele denunțării unilaterale, asumate pe deplin de către reclamantă ca urmare a menționării clauzei penale în contract.

Ca urmare, reținerea avansului achitat are la bază atât dispozițiile contractuale (părțile asumându-și cuantificarea anticipată a daunelor interese, ca fiind echivalentă cu ratele achitate conform art. 1538 alin. (5) C. civ.) cât și dispozițiile legale, pârâta fiind îndreptățită să rețină contravaloarea folosinței bunului, conform art. 1531 alin. (2) C. civ., deoarece chiriile au fost folosite de către reclamantă în folos propriu, iar pârâta a fost privată de un atare folos nerealizat cât și față de dispozițiile art. 1757 alin. (1) C. civ.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței nr. 850/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal și, în consecință a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și a fost redusă clauza penală de la 1.282.500 RON la 1.000.000 RON, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile.

În cauza de față sunt realizate cerințele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., având în vedere executarea numai în parte a contractului (din prețul total de 4.800.000 RON s-a achitat 1.282.500 RON) precum și cerința ca această executare parțială să fi profitat creditorului (ratele din preț fiind virate într-un cont special la E. cu scopul rambursării unui credit acordat intimatei-pârâte - în calitate de vânzător - de către E.).

Față de cele mai sus reținute, Curtea de Apel a apreciat asupra reducerii clauzei penale în raport de executarea parțială a contractului încheiat de părțile litigante.

În ceea ce privește motivul de apel formulat de apelanta-reclamantă vizând prescripția dreptului la cererea de modificare a acțiunii, respectiv restituirea sumei redusă de instanță, Curtea de Apel, a apreciat că acesta vizează o eroare materială strecurată în sentința civilă apelată, nefiind vorba de o eroare de judecată supusă căii de atac prevăzută de lege.

Instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la obiectul cererii de modificare ce presupune corijarea erorii de instanța care a pronunțat hotărârea pe calea procedurii instituite de art. 442 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunțată de către Curtea de Apel Bacău, secția a I civilă s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. privind completarea deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Cererea de completare a fost constatată neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, chiar dacă prima instanță a respins cererea de modificare a cererii introductive prin admiterea excepției prescripției, aceasta constituie doar o eroare materială a instanței de fond, care nu poate acoperi decăderea reclamantei-apelante din dreptul de a-și modifica cererea introductivă cel mai târziu la primul termen la care acesta este legal citat - art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Cum reclamanta-apelantă a depășit acest termen imperativ și legal în speță a operat decăderea acesteia din dreptul de a-și modifica (completa) cererea introductivă, în sensul solicitării și restituirii părții din cuantumul clauzei penale (din prețul achitat deja), sancțiune care a operat în condițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Oricum, chiar dacă instanța de apel s-ar fi exprimat insuficient de clar în considerentele deciziei, eroarea materială putea privi doar utilizarea greșită a sancțiunii care intervenise (prescripție în loc de decădere, cum ar fi fost corect), dar care nu se putea confunda cu eventuala eroare de judecată a primei instanțe (care ar fi presupus admiterea greșită a acestei excepții); or, acest aspect, referitor la eventuala soluționare greșită și pe fond a excepției decăderii de către prima instanță, nu rezultă din considerentele deciziei a cărei completare se solicită, astfel că apelul nu a fost admis și cu privire la această excepție.

Cu această precizare (clarificare, lămurire) suplimentară a considerentelor deciziei civile nr. 1070/21.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul cu nr. x/2016, cererea de completare a acestei decizii, în sensul că instanța de apel ar trebui să se pronunțe și pe capătul de cerere privind restituirea părții din preț ce depășește cuantumul clauzei penale fixat (micșorat) de instanța de apel, este neîntemeiată, deoarece decăderea operată în fața primei instanțe cu privire la învestirea primei instanțe și cu acest capăt (subsidiar) de cerere a fixat totodată și cadrul procesual care putea fi devoluat în fața instanței de apel, cadru procesual din care lipsea capătul de cerere privind restituirea sumei de bani reținută de pârâtă peste cuantumul clauzei penale stabilită de instanța de apel, astfel că în apel instanța nici nu se putea pronunța pe acest capăt de cerere.

Împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. și pârâta C..

Împotriva deciziei nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul reducerii clauzei penale până la înlăturarea caracterului vădit excesiv al acesteia, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, în sensul în care ar fi trebuit să reducă clauza penală mult mai mult, raportat la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, având în vedere că optica instanței a fost aceea că pârâta este îndreptățită să rețină contravaloarea folosinței bunului, deoarece chiriile au fost folosite de către reclamantă în folos propriu, iar pârâta ar fi fost privată de un atare folos nerealizat.

Or, instanța de apel nu a reținut că părțile au convenit ca ratele de preț ce trebuiau să fie achitate de reclamantă să fie virate într-un cont special al intimatei A.F.C.M.B. pentru a fi rambursat un credit bancar pe care aceasta îl obținuse.

Acest aspect nu a fost reținut în mod corect de către instanță, întrucât chiriile au fost folosite pentru a achita prețul vânzării, respectiv pentru a stinge parțial creditul contractat de pârâtă.

Astfel, prejudiciul pârâtei cu privire la chiriile neîncasate nu există, întrucât aceste chirii s-au întors practic tot în folosul pârâtei, fiind achitat parțial creditul bancar.

În continuare, recurenta susține că, cuantumul clauzei penale de 1.000.000 RON este unul excesiv, raportat la cuantumul chiriei pentru un an de zile, având în vedere că penalitatea poate fi redusă în cazul în care este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Or, în interpretarea dată de către instanța de apel, aceasta nu a ținut cont de sensul dispozițiilor art. 1541 C. civ. și nu a analizat caracterul excesiv al penalității în raport de limita conferită de prejudiciul suferit efectiv de intimată.

În situația de față, reclamanta a achitat parțial prețul contractului, pârâta putându-se bucura de sumele de bani încă de la momentul achitării. Mai mult decât atât, în urma intervenirii rezoluțiunii unilaterale, dreptul de proprietate asupra imobilului, obiect al contractului, a revenit în patrimoniul pârâtei.

Pe cale de consecință, nu se justifică cuantumul excesiv al clauzei penale, pârâta rămânând atât cu dreptul de proprietate asupra imobilului, cu creditul achitat parțial și cu o parte însemnată din preț.

În ceea ce privește susținerea instanței, conform căreia, la data încheierii contractului reclamanta și-ar fi asumat efectele denunțării unilaterale, ca urmare a menționării clauzei penale în contract, recurenta apreciază că un astfel de raționament lipsește de efect și valabilitate însăși dispozițiile legale privind reducerea clauzei penale excesive.

Aceasta întrucât, la nivel teoretic, orice parte dintr-un contract "își asumă" efectele acestuia. Cu toate acestea, legiuitorul a instituit câteva mijloace de protecție și remedii față de unele stipulații care atrag prejudicii excesive și abuzuri în circuitul civil, un astfel de remediu fiind reducerea clauzei penale excesive.

Nu trebuie exclusă de plano posibilitatea instanței de judecată de a reduce sau majora cuantumul daunelor-interese stabilite atunci când între prejudiciul real suferit de către creditor și suma stipulată există o disproporție vădită.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de C. civ., întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta C. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere privind reducerea penalităților și acordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește incidența pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta susține că acesta constă în nesocotirea regulilor procedurale care reglementează judecata cauzei în complet de divergență, mai precis încălcarea art. 399 C. proc. civ., raportat la art. 390 din același cod.

În acest sens, arată că, în timpul pledoariei, după ce li s-a acordat din nou cuvântul pentru a pune concluzii aferente apelului reluat, unul din magistrați a solicitat antamarea prevederilor 1541 lit. a) raportat la art. 1757 alin. (2) C. proc. civ., (fără a li se comunica chestiunea divergentă, ci doar anumite prevederi legale considerate a reprezenta divergența).

O asemenea manieră de a nu oferi detalii minimale lămuritoare referitoare la divergență, care să-i conducă la posibilitatea de a analiza pe moment necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar sau care să le ofere dreptul de a-și pregăti corespunzător apărarea, prin invocarea unor prevederi legale fără nici o detaliere a contextului aflat în divergență, în opinia recurentei este nelegală.

Față de această modalitate deficitară de îndeplinire a obligațiilor procedurale, reglementate imperativ de art. 399 alin. (2), raportat la art. 390 C. proc. civ., recurenta solicită instanței de recurs să constate nulitatea parțială a deciziei criticate, întrucât dreptul său la apărare a fost practic iremediabil lezat, în legătură cu modul de soluționare a subiectului aflat în divergență.

Un alt motiv de nelegalitate evocat de recurentă este cel fundamentat pe pct. 8 din art. 488 C. proc. civ., în contextul soluționării capătului de cerere privind reducerea penalităților, în sensul în care decizia criticată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, în speță, a art. 1757 alin. (2), coroborat cu art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., prin raportare la art. 1538 și art. 1350 C. civ.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel a reținut ca fiind suficientă și necesară reducerea penalității (clauzei penale), numai ca urmare a faptului că aceasta a reținut cu titlu de clauză penală, suma de 1.282.500 RON, din prețul total de 4.800.000 RON.

Prin urmare, instanța reține că simpla executare parțială a contractului, dă dreptul la reducerea penalității, deoarece aceasta ar fi profitat, invocând art. 1541 lit. a) coroborat cu art. 1757 alin. (2) C. civ.

Pe de alta parte, instanța coroborează în mod greșit art. 1541 lit. a) cu art. 1757 alin. (2) C. civ., având în vedere că acesta din urmă nu este aplicabil spetei, reglementând vânzarea în rate a unui imobil cu rezerva proprietății. Ori, în speță, vânzarea imobilului a fost convenită cu cedarea proprietății la data încheierii contractului, și astfel inclusiv cu cedarea folosinței bunului/fructelor acestuia.

Într-adevăr, în cazul în care ipoteza de la 1757 C. civ. ar fi fost incidentă, respectiv dacă pârâta ar fi reținut proprietatea sau cel puțin folosința bunului imobil (generator de chirii importante) se putea vorbi de premisa unui profit care să fi fost analizată ca atare, deoarece ar fi încasat atât chiriile cât și avansul, însă în speță nu a fost cazul. Cedând proprietatea la data încheierii contractului, cumpărătorul a încasat chiriile, iar contravaloarea acestora li s-ar fi cuvenit oricum spre restituire, după reziliere și repunerea părților în situația anterioară, cu titlu de folos nerealizat, chiar dacă nu ar fi fost prevăzută o clauza penala în favoarea pârâtei.

Mai mult, prin modul greșit de interpretare și aplicare a art. 1541 lit. a) C. civ., fără a fi analizată propriu-zis teza profitului pârâtei, ci doar considerându-se eronat că simpla încasare a avansului duce la un profit în favoarea pârâtei, instanța de apel generează o contradicție evidentă cu prevederile art. 1538 alin. (4) (ce reglementează clauza penală, ca estimare anticipată a prejudiciului, asumată de părți la data încheierii contractului, prejudiciu ce nu mai trebuie dovedit) raportat la art. 1350 alin. (2) C. civ. (ce stipulează principiul recuperării integrale a prejudiciului, inclusiv componenta folosului nerealizat). În opinia recurentei este suprimată practic nelegal, aplicabilitatea/forța obligatorie a clauzei penale, deoarece pe principiul reținut de instanță, orice sumă ar fi fost încasată de pârâtă cu titlu de clauză penală, ar fi putut face obiectul reducerii, ca urmare directa a încasării sale. Raționând într-o asemenea manieră deficitară, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat inclusiv principiile interpretării unui contract - în acord cu legea și cu scopul de a-și produce efectele (nesocotind astfel și art. 1266-1269 C. civ.).

În concret, recurenta consideră că litera (a) din art. 1541 C. civ. trebuie coroborată și interpretată în acord cu alin. (4) de la art. 1538 C. civ.

Interpretarea corectă prin coroborare a articolelor de mai sus, ar fi subzistat numai în situația în care, în primul rând ar fi fost dovedit de reclamant/analizat de instanța "profitul" generat de reținerea avansului (văzut ca diferența pozitivă dintre prețul încasat și prejudiciul înregistrat de pârâtă), iar mai apoi, acesta să nu fie acoperit de scopul/efectele clauzei penale (de a estima anticipat, prejudiciul posibil, la data încheierii contractului).

Aceasta deoarece, în favoarea pârâtei subzistă o prezumție legală de prejudiciere în cuantumul care putea fi estimat cu ocazia asumării anticipate a clauzei penale de către părți, cuantum ce nu mai trebuie dovedit (conform alin. (4) de la art. 1538 C. civ.). Pe cale de consecința, reclamanta, în virtutea rolului său procedural, trebuia să răstoarne cu probatorii specifice, prezumția prejudiciului asumat de comun acord (ca fiind întregul avans achitat), respectiv să dovedească ipoteza "profitului" înregistrat.

Ori, în speță nu s-a făcut o asemenea dovadă, dimpotrivă, părțile au putut estima rezonabil la data inserării clauzei penale în contract, atât prejudiciul înregistrat din perspectiva chiriilor neîncasate (folos nerealizat), ca având un cuantum apropiat de avansul achitat de apelantă, cât și din perspectiva pierderilor înregistrate ca urmare a culpei cumpărătoarei.

O mențiune specială se cuvine a fi acordată pasivității culpabile a reclamantei pe tot parcursul litigiului și în toate etapele sale, în ceea ce privește lipsa probatoriului relevant pentru susținerea tezelor de mai sus, aceasta neputând dovedi cel puțin cuantumul plăților achitate cu titlu de avans, astfel cum a fost acesta menționat în acțiune.

De asemenea, recurenta arată că intimata nu a dovedit nici contravaloarea chiriei încasate în perioada în care a fost proprietara imobilelor în discuție, din care să rezulte valoarea disproporționată dintre chiriile încasate și prețul achitat/reținut în favoarea pârâtei.

Față de acest motiv de nelegalitate, dacă s-ar interpreta că simpla plată a avansului profită creditorului prețului și că această ipoteza ar fi suficientă pentru reducerea penalității, clauza penală ar fi practic suprimată, iar art. 1538 (cu precădere alin. (4) și-ar pierde aplicabilitatea pentru care a fost reglementat de legiuitor (și anume, pentru estimarea anticipată a prejudiciului, asumată în consens la momentul încheierii contractului, cu putere de lege între părțile contractante).

În speță, interpretarea instanței de apel apare cu atât mai eronată cu cât, între părți s-a derulat anterior un litigiu principal având ca obiect anularea rezoluțiunii, reîntoarcerea spatiilor la reclamanta A. și restituirea avansului (dosar x/2014), finalizat definitiv în favoarea pârâtei. Cu acea ocazie, instanța a conferit definitiv, în mod expres, eficiență maximă clauzei penale acum reduse, reținând că avansul achitat a fost nesemnificativ față de prețul total datorat, că rezoluțiunea a fost legală/temeinică și că, raportat la principiul reglementat la art. 1270 C. civ. (convenția-lege a părților), clauza penală își produce efectele pentru care a fost asumată, neputând fi cenzurată.

Pe cale de consecință, chiar dacă în cele două litigii sunt vizate ipoteze legale diferite, interpretarea Curții de Apel antagonizează nepermis prevederile art. 1538 alin. (4) cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Mai ales că, așa cum s-a arătat în mod eronat, instanța de apel se raportează la ipoteza stipulată de art. 1757 alin. (2) C. civ. (neincidentă în speță, deoarece reglementează expres varietatea de vânzare a imobilului cu rezerva proprietății - nu a fost cazul), rezultând aplicarea greșită a prevederii legale respective.

Mai susține recurenta, că reducerea penalității a fost operată și cu încălcarea art. 1270 - art. 1271 C. civ., în contextul în care nu au fost analizate teza penalizării excesive/a impreviziunii, ca premise de reducere a penalităților.

Așa cum se retine în jurisprudența relevantă, reducerea clauzei penale trebuie privită ca o excepție de la regulă, excepție ce urmează a opera facultativ și limitativ.

Raționând astfel, instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece a transformat diminuarea penalității, dintr-o excepție facultativă, de aplicat cu rezervă în cazuri temeinic justificate, într-o regulă obligatoriu de operat, ori de câte ori s-ar activa clauza penală și astfel, creditorul obligației de plată ar reține o suma de bani.

Ori, o astfel de abordare încalcă art. 1538 si art. 1350 C. civ., nesocotind în plus principiile legale de interpretare a unei convenții și cu precădere art. 1270 C. civ. (contractul-lege a părților).

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. împotriva deciziei de completare nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunțată de către Curtea de Apel Bacău, secția a I civilă.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. a solicitat instanței admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru ca, în rejudecare, să dispună completarea hotărârii în urma omiterii pronunțării asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie de Notar Public D. și cuantumul stabilit de instanță în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Având în vedere soluția instanței de apel, recurenta a formulat cerere de completare a hotărârii pentru ca instanța să se pronunțe asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare.

În acest context, se arată că instanța, după ce a judecat cererea de completare a hotărârii a respins-o ca nefondată, motivând că cererea a fost introdusă tardiv, însă în opinia recurentei cererea modificatoare nu este tardivă, aceasta fiind introdusă cu respectarea termenului imperativ impus de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Data depunerii cererii modificatoare este de 21 decembrie 2016, aspect ce poate fi verificat prin confruntarea datei poștei, respectiv a datei înregistrării la serviciul registratură, primul termen de judecată acordat în cauză fiind la 31 mai 2017.

Mai susține recurenta, că instanța a indus părțile în eroare prin motivarea succintă și echivocă, atât la soluționarea apelului, cât și la soluționarea cererii de completare, în cazul acesteia din urmă fiind vorba și de o eroare a instanței.

Astfel, instanța întâi motivează succint hotărârea din apel susținând că instanța de fond dintr-o eroare materială a respins cererea modificatoare drept prescrisă, fără să arate în ce constă eroarea materială. Instanța de apel nu a arătat nicicând că de fapt în cauză s-ar fi impus decăderea din dreptul de a depune cererea modificatoare.

Ulterior, în judecarea cererii de completare, instanța de apel susține că, de fapt, se impunea decăderea, cererea modificatoare fiind introdusă tardiv, deși nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au sesizat acest aspect. În cazul în care ar fi fost incidentă decăderea, instanța de fond s-ar fi pronunțat la momentul depunerii cererii modificatoare și nu odată cu hotărârea pronunțată în fond.

Recurenta apreciază că decizia atacată este nelegală având în vedere că instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la data introducerii cererii modificatoare și drept urmare a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare, sens în care consideră că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat că instanța de fond a săvârșit o eroare materială în ceea ce privește respingerea ca prescrisă a cererii modificatoare și, având în vedere că s-a arătat că nu este incidentă nici decăderea, instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe asupra cererii modificatoare.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel doar a redus clauza penală fără a stabili și dreptul recurentei de a încasa de la intimata-pârâtă suma de bani reprezentând diferența dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie 2012 de Notar Public D. și cuantumul stabilit de instanță în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Formularea capătului de cerere ce face obiectul cererii modificatoare are efectul unei veritabile acțiuni în realizare, în scopul recuperării prejudiciului suferit, oferind recurentei posibilitatea de a recupera suma reținută în mod disproporționat de către pârâtă cu titlu de clauză penală, reprezentând în fapt o parte însemnată din prețul plătit de către reclamantă, conform celor arătate în cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel a înțeles să reducă clauza penală de la suma de 1.282.500 RON la suma de 1.000.000 RON și, pe cale de consecință, instanța de apel ar fi trebuit să oblige intimata-pârâtă să restituie reclamantei suma de 282.500 RON.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 martie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de recurs declarată de pârâta C..

Prin întâmpinarea depusă, la 4 martie 2019, pârâta C. a solicitat, pe cale de excepție anularea recursului pentru neinvocarea motivelor de nelegalitate, ci de netemeinicie, precum și respingerea recursului ca inadmisibil, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, la 7 mai 2019, privind decizia de completare, pârâta C. a solicitat pe cale de excepție inadmisibilitatea/nulitatea căii de atac, respectiv autoritatea de lucru judecat față de împrejurarea că prezentul recurs vizează modul de soluționare a apelului cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere completator (privind restituirea contravalorii penalităților reduse), aspect ce trebuia să constituie motiv de recurs declarat împotriva deciziei nr. 1070/2018, iar nu împotriva deciziei de completare nr. 123/2019. Totodată, se susține că reclamanta este ținută, prin incidența autorității de lucru judecat în contextul nerecurării, de dezlegarea dată apelului cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere din acțiune, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a menținut definitiv în dispozitivul deciziei nr. 1070/2018 celelalte dispoziții ale Tribunalului, deci inclusiv respingerea capătului de cerere privind pretențiile (restituirea penalităților reduse).

Prin încheierea de la 02 iulie 2020, în raport de contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între reclamanta S.C. A. S.R.L. și G. S.R.L., față de dispozițiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs a introdus în cauză, în calitate de recurent-reclamant cesionara, menținând în cauză și cedenta.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 03 iulie 2019.

Prin încheierea din data de 28 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității și a admis în principiu recursurile, acordând termen de judecată pentru soluționarea acestora, în ședință publică.

Analizând recursurile declarate de către recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar F. și G. S.R.L. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că raportat la poziția procesuală a recurentelor și la temeiurile de drept invocate, precum și la soluția pronunțată în cauză, care vizează buna administrare a justiție, considerentele instanței vor fi comune ambelor recursuri declarate împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Totodată, față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, vor fi analizate doar motivele care fundamentează această soluție, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate de către recurente.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Neamț la 07 octombrie 2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat reducerea clauzei penale cuprinsă în lit. d) pag. 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., prin care pârâta C. a înstrăinat reclamantei A. S.R.L. o serie de spații comerciale din Piața Centrală a Municipiului Bacău la prețul total de 4.850.000 RON, plătibil în rate lunare în perioada noiembrie 2012- august 2013.

În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1538 alin. (1) și (2) raportat la art. 1541 C. civ., întrucât la data de 30.08.2013, reclamanta-cumpărătoare nu achitase din prețul total al contractului de 4.850.000 RON decât suma de 1.282.500 RON, pierzând și dreptul de proprietate asupra imobilului.

Se mai reține că pârâtă a emis Declarația unilaterală de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., autentificată sub nr. x/17.10.2013 la același birou notarial, iar ca efect al rezoluțiunii, vânzătoarea a redevenit proprietara imobilelor vândute prin operarea transferului de proprietate în cărțile funciare, conform pactului comisoriu prevăzut în contract.

Litigiul de față este generat de reținerea cu titlu de daune interese de către C. a sumelor de bani achitate de către cumpărătoare, conform lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare ("d - în situația în care prezentul contract este rezoluționat, vânzătoarea are dreptul să păstreze toate sumele de bani achitate până la acea dată de către cumpărătoare, indiferent de cuantumul acestora").

Prin cererea înregistrată la secția I Civilă a Tribunalului Bacău, la data de 17.10.2014, reclamanta A. S.R.L. prin H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se dispună, în principal, constatarea nulității Declarației autentificată sub nr. x/17.10.2013, la BNP D. privind rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., constatarea valabilității titlului său de proprietate, cu privire la imobilul situat în Bacău, str. x (Piața Centrală) nr. 1, jud. Bacău, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.2012 și lăsarea în deplina sa proprietate și posesie a acestui imobil.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282.500 RON, reprezentând preț parțial achitat de către reclamantă, în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., actualizată cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 488 din 26 noiembrie 2015 Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea principală și acțiunea subsidiară formulată de reclamanta, ca nefondată. Această sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 1217/14.11.2016 a Curții de Apel Bacău.

Având în vedere că părțile au prevăzut în contractul de vânzare cumpărare, condițiile în care intervine rezoluțiunea unilaterală a contractului, instanța a constatat neîntemeiată acțiunea principală și în temeiul art. 1250 C. civ. cu art. 1549 și următoarele C. civ. a respins acțiunea principală, ca nefondată.

În ceea ce privește acțiunea subsidiară, instanța a reținut că, în cazul vânzării cu plata în rate, potrivit art. 1757 alin. (1) C. civ.,în cazul rezoluțiunii contractului pentru neplata prețului, vânzătorul este ținut să restituie toate sumele primite, dar este în drept să rețină, pe lângă daune interese, o compensație echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător"

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol din C. civ., atunci când s-a convenit de către părți, ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanța va putea totuși să reducă aceste sume, la cererea cumpărătorului.

Având în vedere că părțile au stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, ca în cazul rezoluțiunii contractului "vânzătoarea are dreptul să păstreze toate sumele de bani achitate până la acea dată de către cumpărător, indiferent de cuantumul acestora" și că reclamanta nu a solicitat instanței reducerea clauzei penale, ci doar restituirea prețului achitat pârâtei, în baza contractului, instanța consideră neîntemeiată și acțiunea subsidiară, motiv pentru care în temeiul art. 1757 și art. 1549 alin. (1) C. civ., a respins, ca nefondată și acțiunea subsidiară.

Prin modalitatea de formulare a petitului prezentei cereri de chemare în judecată, se reține că finalitatea urmărită de reclamante ca urmare a respingerii acțiunii privind constatarea nulității rezoluțiunii unilaterale a contractului, precum și respingerea cererii privind restituirea prețului achitat pârâtei este reductibilitatea clauzei penale cuprinsă în lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare, invocând dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ., cu referire la caracterul excesiv al acesteia, dar și cu privire la achitarea unei părți din prețul contractului.

Considerentele relevante ale litigiului purtat între părți ce a format obiectul dosar nr. x/2014 soluționat de Tribunalul Bacău se referă la legitimitatea declarației de rezoluțiune unilaterală a contractului din partea creditorului, pentru neplata prețului, reținută în temeiul dispozițiilor art. 1549 alin. (1) C. civ.. De asemenea, s-a mai reținut cu putere de lucru judecat că prețul achitat nu are o valoare însemnată față de prețul contractat.

De asemenea, se referă la ipoteza vânzării cu plata în rate, fără rezerva proprietății, potrivit art. 1757 alin. (1) C. civ. și la incidența dispozițiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. în situația în care s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână în tot sau în parte, dobândite de vânzător.

Considerentele hotărârii recurate pronunțată de instanța de apel sunt în sensul că cele două cazuri în care cuantumul penalității poate fi redus, nu pot fi îndeplinite cumulativ, în cauza de față fiind realizate cerințele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., având în vedere executarea parțială a obligației principale stabilită prin contract. Ipoteza prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. b) se referă la neexecutarea contractului.

Înalta Curte arată că din economia art. 1538 C. civ., se deduce regula potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract.

De la această regulă art. 1541 alin. (1) C. civ. prevede două excepții: reducerea ei când obligația principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului și reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanța constatând că penalitatea este mult disproporționată față de prejudiciul pe care părțile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Ambele excepții rămân la aprecierea instanței, aceasta nefiind obligată la reducerea penalităților.

Prima excepție reprezintă o reiterare a art. 1070 coroborat cu art. 1101 C. civ. de la 1864.

Cea de a doua excepție de la regula enunțată prevede că instanța poate reduce penalitatea în mod excepțional, atunci când este mult dispoporționată față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar alin. (2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuși, să rămână superioară obligației principale.

Valorificând și considerentele sentinței civile nr. 488 pronunțată la 26 noiembrie 2015 de către Tribunalul Bacău, prin care s-a reținut legalitatea declarației unilaterale de rezoluțiune din partea creditorului pentru neplata prețului, în mod nelegal a constatat instanța de apel că nu pot fi analizate cerințele reducerii cuantumului penalității din perspectiva art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Totodată, în ceea ce privește cerințele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., Înalta Curte apreciază fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul încălcării prin hotărârea atacată a prevederilor citate, raportat la pretențiile deduse judecății, care decurg din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012, întemeiate pe caracterul excesiv al penalității în raport de limita conferită de prejudiciul efectiv suferit de pârâtă.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., pârâta, în calitate de vânzător, a vândut reclamantei, în calitate de cumpărător, un spațiu comercial situat în Bacău, str. x (Piața Centrală) nr. 1, compus din 4 suprafețe de: 248,02 mp, 671,94 mp, 335,06 mp și 598,39 mp, cu dreptul de proprietate indiviz asupra terenului corespunzător acestor suprafețe, precum și dreptul de proprietate perpetuă și forțată asupra părților comune din imobil aferente suprafeței indivize corespunzătoare suprafețelor vândute, individualizate conform numerelor cadastrale atribuite de OCPI Bacău.

Prețul vânzării, ce includea și valoarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar, a fost stabilit la 4.850.000 RON, urmând a fi plătit în 10 rate lunare, în perioada noiembrie 2012- august 2013, conform graficului din anexa 1 la contract.

Dreptul de proprietate asupra spațiului comercial a fost transferat pârâtei, la data autentificării contractului, respectiv la 19.11.2012.

Deși modalitatea de achitare a prețului a fost stabilită de către părți a fi plătită în rate, vânzătorul nu și-a rezervat dreptul de proprietate până la achitarea integrală a prețului, conform dispozițiilor art. 1684 C. civ.

Pornind de la rolul pe care îl îndeplinește clauza penală, acela de a constrânge la executarea obligației și de la considerentele reținute cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 488 din 29 noiembrie 2015 de către Tribunalului Bacău, prin care s-a reținut rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt incidente prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., apreciind că reclamanta se află în ipoteza în care obligația principală a fost parțial executată.

De esența contractului de vânzare-cumpărare este plata prețului, în speța de față denunțarea fiind solicitată pentru neexecutarea obligației principale, privind prețul vânzării, iar modalitatea de achitare în rate a prețului agreată de părți nu transformă contractul într-unul cu executare succesivă. O vânzare, chiar și în rate, va fi considerată tot un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu), chiar dacă prestația caracteristică (prețul vânzării) se face prin mai multe acte; prin urmare, în caz de neexecutare, prețul vânzării va trebui restituit integral, chiar dacă a fost achitat în tranșe.

În consecință, instanța de apel urmează să verifice în raport de aceste considerente, dacă este incidentă ipoteza condițiilor cerute de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., față de pretențiile deduse judecății prin care s-a solicitat reducerea cuantumului excesiv al penalităților stabilite prin clauza penală inserată în contract în situația rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare din culpa cumpărătorului, pentru neplata prețului, și nu pentru executarea parțială a obligației.

Ca efect al admiterii cererii de recurs împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Bacău, cu consecința casării acesteia, nu se mai impune analiza motivelor de recurs formulate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar F. și G. S.R.L. împotriva deciziei nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, față de dispozițiile art. 444 C. proc. civ., aceasta fiind de asemenea casată.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu prevederile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa deciziile recurate nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 și nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR F. și G. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 și nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează deciziile recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.