ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu și S.C. B. S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâții C., D., în calitate de moștenitoare a cedentei E., F., G., H., I., J., K., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâta K. în calitate de cedentă și reclamanta S.C. B. S.A. Sibiu, în calitate de cesionară, autentificat sub nr. x/2007 de Biroul notarial L. și a contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâții C., F., G., H., I., J. și de E., în calitate de cedenți, cu cesionara S.C. B. S.A. Sibiu, contract autentificat sub nr. x/2007 de Biroul notarial M.; să fie obligați pârâții să restituie reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu prețul cesiunii în valoare de 1.420.000 euro în echivalent RON, astfel: C. -710.000 euro, J.-71000 euro, I. -71000 euro, H.-142000 euro,G.-47333 euro, F.-94667 euro, D.-142.000 euro, K.- 142000 euro; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 166/28.03.2019, Tribunalul Sibiu a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor S.C. B. S.A. Sibiu și S.C. A. S.R.L., excepție invocată de pârâții C., K., F., H.. A admis excepția lipsei de interes a reclamantei S.C. B. S.A. Sibiu, excepție invocată de pârâții F. și H.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de C., J., F., H., K.. A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu, S.C. A. S.R.L. Sibiu și S.C. B. S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâții C., D., în calitate de moștenitoare a cedentei E., F., G., H., I., J., K.. S-a luat act de renunțarea reclamantelor S.C. A. S.R.L. Sibiu și S.C. B. S.A. Sibiu la judecarea acțiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâții C., I. și G.. A obligat pe fiecare dintre reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu și S.C. B. S.A. Sibiu să plătească pârâtei F. suma de 4.994,82 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. S-a luat act de declarația pârâților J., H. și K. în sensul că înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel. Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia nr. 1679 din 8 decembrie 2020 a respins excepțiile inadmisibilității apelului, a lipsei de interes și prescripția dreptului material la acțiune. A admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 166/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2018, pe care a anulat-o în parte și a trimis dosarul aceleiași instanțe pentru rejudecarea cauzei. A menținut dispozițiile referitoare la renunțarea la judecată și cele referitoare la excepția lipsei de interes si calității procesual active. A respins apelul incident declarat de către pârâta F. împotriva aceleiași sentințe.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia au declarat recurs pârâții J. și H. la data de 11 februarie 2021 (data expedierii recursului prin poștă electronică e-mail, dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție), pârâta F. la data de 8 februarie 2021 (plicul de la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție), precum și pârâta K. la data de 10 februarie 2021 (plicul de la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție). În cuprinsul cererii de recurs, pârâții J. și H. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; aceștia au dezvoltat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este evident că relațiile dintre părți, respectiv dintre persoanele fizice, pârâți în dosar și societatea B. S.A. s-au născut din contractul de cesiune a unui drept litigios, încheiat la data de 03 aprilie 2007 și autentificat sub nr. x de către M., iar răspunderea recurenților față de cesionara B. S.A. nu se poate naște decât din eventuala încălcare a unei obligații concrete, stabilită prin contractul menționat, încheiat cu partea menționată. Instanța de apel omite să menționeze care ar fi obligația contractuală pe care recurenții ar fi încălcat-o și nu indică în mod concret înscrisurile, paginile la care ar fi depuse aceste documente care ar putea justifică o eventuală încălcare a obligațiilor contractuale. Instanța de apel reține că producerea evicțiunii s-ar fi realizat la încasarea de către pârâți a "sumelor de bani ce au format obiectul cesiunii de creanța" (decizia 1679/2020 pag. 8, alin. (1), rând 2), cu omiterea faptului că din contractul încheiat între părți rezultă că nu a fost cesionată nicio creanță, niciun drept patrimonial preexistent, ci doar componenta litigioasă a dreptului pârâților la măsuri reparatorii dobândite în calitatea lor de moștenitori. Prin indicarea în contractul de cesiune a numărului dosarului aflat pe rolul instanței de judecată, este evident că cesiunea a vizat doar obiectul acelui dosar. Pe de alta parte, instanța de apel, deși indică în mod generic momentul producerii evicțiunii de la care s-ar naște dreptul de acțiune a reclamantei, nu arată datele concrete - pe zile/luni/ani - de la care fiecare dintre recurenți ar fi evicționat - și nu indică niciun fel de dovezi care ar putea susține aceste date. Menționează recurentele că apelanta nu este partenera lor contractuală. arătând că fiecare dintre ei au beneficiat de despăgubiri materiale din partea statului la moment diferite. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta F. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru ca aceasta sa dispună admiterea excepțiilor inadmisibilității și, respectiv, a lipsei de interes a apelului, invocate de recurentă față de apelul declarat în cauza de către apelanta-reclamanta A., respingerea apelului declarat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 166/28.03.2019, pronunțată în cauză în faza fondului de către Tribunalul Sibiu, în principal, în temeiul excepțiilor invocate și, în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței ca legală și temeinică, admiterea apelului incident formulat de recurentă împotriva sentinței civile nr. 166/28.03.2019, pronunțată în cauză în faza fondului de către Tribunalul Sibiu, cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond pe excepția lipsei calității procesuale active, în cauză, a reclamantei A.. Aceasta a afirmat nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și, respectiv, a lipsei de interes a apelului declarat în cauză de A. - motiv de recurs circumscris cazului prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. În cadrul acestei critici de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității apelului în raport de dispozițiile art. 480. alin. (3) si (6) C. proc. civ. Instanța de apel, cu aplicarea greșită a art. 480 alin. (3) si (6) C. proc. civ., a considerat și a dispus în mod nelegal trimiterea cauzei spre rejudecare, deși instanța de fond se pronunțase, în mod evident și deplin, și pe fondul cauzei, ceea ce putea determina exclusiv reținerea cauzei spre rejudecare, nesolicitată însă de apelantă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a validat fără o analiză proprie și fără rezerve teza originală a apelantei A. S.R.L., potrivit căreia, în condițiile în care instanța de fond se pronunțase pe excepție, respingând acțiunea ca prescrisă, analiza și soluția pronunțate pe fondul cauzei ar fi "neavenite". Normele procesual civile nu prevăd o astfel de sancțiune sau de motiv de nulitate/anulare/invalidare a unei hotărâri judecătorești; niciun text din legea de procedură nu stabilește că o soluție pronunțată de o instanță de judecată poate fi considerată neavenită și lipsită pur și simplu de efecte dintr-un astfel de motiv. Pe de alta parte, câtă vreme soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei este certă, evidentă și indiscutabil cuprinsă în considerentele și în dispozitivul sentinței, singura modalitate prin care aceasta putea fi modificată era atacarea directă cu apel și, subsecvent, timbrarea în consecință. Intimata A. S.R.L. nu a formulat apel și împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei, rezumându-se să o considere, fără nicio justificare sau temei legal, "neavenită"; ulterior, și instanța de apel, constatând că apelul vizează doar soluția pe excepție, nu și cea pronunțată pe fondul cauzei, a stabilit taxa judiciară de timbru doar aferent acestei critici, la suma fixă de 50 de RON. Pentru aceste motive, solicită instanței de control judiciar să constate că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului, de către instanța de apel, și să dispună, în consecință, admiterea recursului formulat pe acest aspect. A mai arătat recurenta că nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a apelului trebuie reținută și în raport de dispozițiile art. 430 C. proc. civ. Singura soluție din sentința pronunțată de prima instanță, ce a făcut obiectul apelului declarat de intimata A. S.R.L, a fost cea de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Fondul cauzei, de asemenea soluționat în mod direct și nemijlocit de către instanța de fond, nu a fost apelat, acesta intrând astfel în autoritatea de lucru judecat prevăzută de dispozițiile art. 430 C. proc. civ. Neapelarea fondului cauzei rezultă cu evidență atât din faptul că nu există o declarare formală a căii de atac împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei, cât și din aceea că nu există nicio critică, în cuprinsul apelului, de nelegalitate și/sau netemeinicie a soluției date pe fond. Intimata A. S.R.L s-a rezumat a califica drept "neavenită" analiza fondului cauzei și soluția pronunțată de prima instanță pe fond, alegând astfel să ignore această soluție; în mod evident, o astfel de atitudine și susținerea aferentă nu pot fi asimilate unei veritabile critici făcute pe calea apelului. Mai mult decât atât, prin modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente apelului, se confirmă faptul că A. S.R.L. nu a criticat și soluția pronunțată pe fond. Astfel, instanța a apreciat în mod corect, în stabilirea taxei de timbru la valoarea de 50 RON, că doar excepția prescripției face obiectul apelului, nu și soluția pronunțată pe fondul cauzei - în caz contrar, taxa de timbru ar fi trebuit stabilită la valoarea pretențiilor. Consecința acestui fapt este că soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei și neapelată de către niciuna dintre cele două reclamante a devenit definitivă prin neapelare, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. Este nelegală decizia recurată și cu privire la soluția de admitere a apelului declarat în cauză de A. S.R.L. - motiv de recurs circumscris cazurilor prevăzute de art. 488, alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ. În pronunțarea soluției nelegale de admitere a apelului formulat în cauză de intimata A., instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii și, de asemenea, a interpretat și aplicat în mod greșit mai multe texte legale, cu privire la natura juridică a actului dedus judecății, momentul de la care, în speță, a început să curgă termenul de prescripție, precum și efectul pozitiv al lucrului judecat (greșit reținut ca fiind incident în cauză). Motivele contradictorii din decizia recurată sunt reprezentate de faptul că instanța de apel, pe de o parte, stabilește implicit că apelul declarat de A. S.R.L. a vizat exclusiv soluția pronunțată de către instanța de fond pe excepția prescripției (în consecință și timbrajul fiind stabilit ca atare, la suma fixă de 50 RON) însă, pe de altă parte, instanța intră și în analiza fondului cauzei (neapelat și netimbrat în calea de atac), în temeiul reținerii unui pretins caracter "neavenit" al soluției pronunțate de prima instanță pe fondul cauzei; O eroare esențială pe care o face instanța de apel este aceea a calificării greșite a actului juridic dedus judecății, în sensul că acesta ar reprezenta o cesiune de creanța (pag. 8. parag. 1 din decizia recurată) în loc de cesiune a unui drept litigios, așa cum în mod evident rezultă atât din denumirea cât și din clauzele contractului și cum corect a reținut și prima instanța, calificarea eronată a naturii juridice a contractului a fost făcută, astfel, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1301 și urm., din C. civ. din 1864; Instanța de apel, în mod greșit și fără niciun fundament, pleacă de la premisa eronată că prima instanță ar fi avut în vedere disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, și nu pe cele ale art. 7, alin. (1) din același act normativ. în realitate, în speță nici nu este neapărat relevant care dintre cele două texte legale s-ar aplica, soluția fiind aceeași din această perspectivă; esențiale sunt, însă, stabilirea corecta a faptei (indiferent dacă este de natură delictuală sau contractuală) care se pretinde a reprezenta actul de evingere, precum și a datei, a momentului de la care aceasta a fost cunoscuta de către intimatele-reclamante; O altă eroare fundamentală a instanței de apel, și aceasta preluată fără nicio analiză critică din susținerile apelantei-reclamante A. S.R.L. este cea a reținerii incidenței, în cauză, a unui pretins efect pozitiv al lucrului judecat, în temeiul prevederilor art. 431, alin. (2) C. proc. civ. astfel, reține instanța de apel, cu greșita aplicare a prevederilor legale menționate, că în cauză s-ar impune considerentele cuprinse în decizia civilă nr. 82/2011 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2006. - Nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluția de respingere a apelului incident formulat în cauză de recurentă - motiv de recurs circumscris cazului prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ. Sub acest aspect, instanța de apel a respins în mod nelegal apelul incident promovat de recurentă împotriva soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A., decizia recurată fiind pronunțată astfel cu aplicarea greșită a art. 32 și 40 C. proc. civ. și a art. 973 C. civ. din 1864. În speță, contractul de cesiune a unui drept litigios ce face obiectul litigiului a fost încheiat între recurentă, împreuna cu alte persoane, în calitate de cedenți, cu societatea B. S.A. în calitate de cesionară; În aceste condiții, față de contractul de cesiune al unui drept litigios încheiat între recurentă și B. S.A., intimata-reclamanta A. este o terță persoană, între recurentă și această din urmă societate neexistând niciun contract, în consecință niciun raport juridic de drept material; Conform principiului relativității efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ. 1864, efectele contractului se produc numai între părțile contractante. Actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze și nici să profite altor persoane. Părțile sunt singurele îndreptățite să solicite rezoluțiunea contractului sau aducerea la îndeplinire a obligațiilor stipulate în contract, aspect evidențiat și de reglementarea situației prin art. 1281 actualul C. civ..: "contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract". Astfel, este evident că societatea A. S.R.L. nu are calitate procesuală activă în prezentul litigiu, nefiind parte în contractul a cărui rezoluțiune o solicită și neavând niciun fel de raporturi juridice cu recurenta. Așadar, între A. S.R.L. în calitate de reclamantă, și persoana titulară a dreptului afirmat nu există identitate, iar în lipsa identității nu există calitate procesuală activă. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta K. a solicitat instanței să admită recursul, să caseze în tot hotărârea atacată și să trimită cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 480 alin. (3) și alin. (6) C. proc. civ.., atunci când a respins excepțiile inadmisibilității apelului și lipsei de interes invocate de către intimata F.. Deși în decizia supusă recursului instanța de apel a reținut că prima instanță a analizat și fondul cauzei, iar apelanta a criticat aceste considerente, totuși a stabilit că aceste aspecte nu fac inaplicabile dispozițiile art. 480 alin. (3) și alin. (6) C. proc. civ. Atât timp cât se recunoaște de către instanța de apel că prima instanță a judecat și fondul cauzei, consideră recurenta că numai printr-o aplicare greșită a textelor legale sus-menționate se puteau respinge excepțiile invocate și dispune anularea în parte a hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Apreciază că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 3 alin. (1), (7) alin. (1) și (8) din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reformat hotărârea atacată în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune. În opinia recurentei, reținerile și statuările instanței de apel făcute cu privire la apelul reclamantei sunt nelegale întrucât aceasta și-a însușit afirmațiile apelantei, fără să verifice cu atenție tot ceea ce era necesar, după cum urmează. Astfel, instanța a reținut ca certă producerea evicțiunii, fără să analizeze natura contractului, obiectul acestuia și dacă răspunderea pentru evicțiune există sau nu. Instanța de apel a făcut și o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel nu a observat că la pagina 25 din hotărârea primei instanțe, aceasta a analizat, chiar dacă nu într-un mod explicit, aspectele legate de autoritatea de lucru judecat, invocată în cererea de chemare în judecată. Consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 245 și art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta a constatat că sunt nelegale toate statuările referitoare la fondul acțiunii făcute de instanța de fond, în condițiile în care acesta a admis excepția dreptului material la acțiune.

Apărările formulate în cauză Pârâta K. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Reclamanta A. S.R.L. Sibiu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Pârâtul H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâții F. și K., casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Pârâta J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor. Pârâta F. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia. Pârâtul H. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia. Pârâta J. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâta K., de pârâții J. și H. și de pârâta F., împotriva deciziei nr. 1679 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Cu caracter prealabil, prezenta instanță menționează că întrucât situația juridică a pârâților prezintă elemente de asemănare sau chiar similare, iar unele dintre criticile formulate în cadrul recursurilor sunt identice, va răspunde în comun recursurilor declarate, iar nu separat fiecăruia dintre ele. Contrar susținerilor formulate, respingerea de către instanța de apel a excepției inadmisibilității apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este legală. Din examinarea dispozițiilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ. rezultă cu claritate că, în planul soluțiilor pe care le poarte pronunța o instanță de apel, regula este aceea că evocarea fondului constituie nu doar o prerogativă, ci o veritabilă obligație a instanței de apel, una subsumată, desigur, limitelor efectului devolutiv al apelului. Cu caracter de excepție, alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. stabilește și unele situații în care, ca efect al anulării hotărârii apelate, cauza poate fi trimisă spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe, o astfel de situație fiind aceea în care prima instanță, în mod greșit, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar părțile au solicitat în mod expres, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, trimiterea spre rejudecare. Per a contrario, când prima instanță a intrat în cercetarea fondului, regula de principiu este aceea că, exceptând situația de mai sus, precum și aceea în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, trimiterea spre rejudecare nu apare ca posibilă. Această rezolvare de principiu trebuie însă raportată la particularitățile cauzei deduse judecății, fiind necesar ca aplicarea regulii sus-evocate să se facă într-o manieră care să corespundă intenției legii și, după caz, să nu conducă la ignorarea ori încălcarea altor dispoziții legale care, și ele, contribuie în mod specific la buna desfășurare a judecății, constituindu-se într-un element de legalitate a acesteia. Astfel fiind, observă Înalta Curte că în prezentul proces prima instanță a hotărât, prin dispozitivul sentinței, respingerea acțiunii civile formulate de reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu și S.C. B. S.A. Sibiu împotriva pârâților D., F., H., I., J. și K., ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes a reclamantei S.C. B. S.A. Sibiu, respectiv ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceasta din urmă excepție fiind invocată de pârâții persoane fizice. Rezultă, așadar, că în sensul celor arătate în dispozitivul sentinței, respingerea acțiunii reclamanților nu s-a făcut pe fondul ei, ci în temeiul unor excepții procesuale, această particularitate a soluției impunând, prin ea însăși, o adecvată motivare în cuprinsul considerentelor sentinței, adică o motivare care să aibă aptitudinea de a susține în mod direct și într-o insuficientă măsură soluția din dispozitiv, iar nu o altă soluție, oricare ar fi fost aceasta din urmă. Legătura logică și necesară dintre soluția cuprinsă în dispozitivul unei hotărâri și considerente reprezintă, în sensul legii, o esențială condiție a legalității hotărârii, raționamentul judiciar expus în considerente trebuind să fie de natură a oferi soluției afirmate prin dispozitiv suportul argumentativ (în fapt și drept) care să tindă la a convinge părțile de legalitatea și temeinicia soluției pe care instanța a adoptat-o. Rezultă, totodată, că atâta vreme cât pertinența considerentelor se verifică în raport cu soluția cuprinsă în dispozitiv, sunt neavenite orice alte argumente, statuări ori aprecieri ale instanței care nu își verifică o necesară legătură cu soluția arătată în dispozitiv, ele fiind, prin inaptitudinea lor de a constitui un eșafodaj util al dispozitivului, neavenite, adică, altfel spus, lipsite de valoare juridică efectivă. O asemenea concluzie poate fi cu ușurință desprinsă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii se vor arăta "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția"; per a contrario, motivele care nu sunt apte a susține soluția, fiind străine de aceasta în virtutea aspectelor pe care le dezleagă sau afirmă, nu ar trebui să se regăsească în hotărâre, ele plasându-se în afara conținutului necesar (adică legal) al unei hotărâri judecătorești. Ar fi vorba, așadar, despre considerente pe care. în mod obișnuit, doctrina și jurisprudența le califică drept indiferente (supraabundente). Concluzia de mai sus este consolidată și de alte dispoziții legale, precum, spre exemplu, cele ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora pot fi supuse căilor de atac inclusiv considerentele "prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces", sau, ceva mai subtil, precum sunt cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat "privește dispozitivul, precum și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În aceste circumstanțe de reglementare, este îndeajuns de evident că atâta vreme cât în prezentul proces prima instanță respinsese acțiunea reclamanților în temeiul unor excepții procesuale, expunerea în cuprinsul considerentelor sentinței a unor aprecieri ale instanței cu privire la caracterul neîntemeiat și pe fondul ei al acțiunii reclamantelor era una pe care legea nu doar că nu o pretindea, dar pe care, din rațiuni de rigoare procedurală, o dezavua. Prin urmare, statuarea instanței de apel potrivit căreia aceste considerente erau neavenite apare ca justificată, ea dând satisfacție și protejând dispozițiile legale privitoare la conținutul cu adevărat util (adică necesar și înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al oricărei hotărâri judecătorești. Toate cele de mai sus trimit, în directă consecință, și la concluzia că atâta vreme cât statuările primei instanțe asupra fondului cauzei erau neavenite (adică, altfel spus, nelegale și, deci, anulabile), ele nu puteau avea, precum pretind recurenții, semnificația unei soluționări a cauzei pe fondul ei, deci care, în sensul prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să împiedice, în prezentul proces, trimiterea cauzei spre rejudecare. Conchide, deci, Înalta Curte că excepția inadmisibilității apelului reclamantei a fost în mod corect respinsă. Fără temei se afirmă de către unul dintre recurenți și că hotărârea primei instanțe nu ar fi fost atacată cu apel și cu privire la dezlegările privitoare la fondul pricinii, căci din examinarea cererii de apel a reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu rezultă (pag. 7 din cerere, dosar apel, vol. I) că s-au formulat critici și sub acest aspect, afirmându-se, între altele, următoarele: "Considerentele privind fondul cauzei, în condițiile în care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune sunt neavenite. Instanța nu putea să se pronunțe pe aspectele ce țin de temeinicia acțiunii atâta timp cât a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune." Acestor afirmații le sunt adăugate în același paragraf și altele care, și ele, se constituie, dincolo de orice îndoială, într-o critică a statuărilor făcute de Tribunalul Sibiu cu privire la fondul cauzei. Este certă, așadar, intenția reclamantei de a ataca sentința și cu privire la dezlegările care vizează fondul cauzei. Legală este, în aceste condiții, și respingerea de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu în declararea apelului, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, prin apelul său reclamanta a criticat inclusiv dezlegările care vizau fondul pretențiilor. Nu s-ar putea, deci, reține, sub aspectele de mai sus, încălcarea unor norme legale de către instanța de apel, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum recurenții au învederat. Neîntemeiat este și motivul de recurs prin care se afirmă, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că decizia instanței de apel ar conține motive contradictorii. Are în vedere Înalta Curte că examinarea în întregul ei a deciziei date în apel nu susține critica potrivit căreia instanța de apel ar fi stabilit "implicit" că apelul declarat de S.C. A. S.R.L. Sibiu ar fi vizat exclusiv soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că întregul raționament judiciar al instanței de apel, atât în fapt, cât și în drept, este caracterizat prin coerență logică și juridică, neîndreptățind constatarea că, în mod implicit, ar rezulta că instanța de apel a apreciat că obiectul apelului reclamantei ar fi reprezentat exclusiv de soluția dată excepției prescripției. Împrejurarea că, aferent acestei cereri de apel, s-ar fi stabilit o taxă judiciară de timbru într-un cuantum care, potrivit unora dintre recurenți, corespunde exclusiv atacării soluției privitoare la excepția prescripției nu poate, prin ea însăși, să conducă la concluzia că instanța de judecată nu s-ar fi considerat învestită cu verificarea legalității statuărilor pe care prima instanță le făcuse cu privire la fondul cauzei. Limitele de învestire a unei instanțe de apel sunt cele ce rezultă din obiectul și motivele cererii de apel, iar nu din măsura și felul în care s-a stabilit taxa de timbru, câtă vreme, în concret, nu există nici un alt argument care îngăduie constatarea că instanța s-ar fi considerat învestită în alte limite decât cele afirmate în conținutul cererii de apel, conținut care a primit analiză și dezlegări în cuprinsul deciziei pronunțate. În ce privește criticile din recurs potrivit cărora instanța de apel ar fi calificat greșit actul dedus judecății - cesiune de creanță în loc de cesiune de drept litigios - motiv pentru care s-ar fi ajuns la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ. 1864, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte înțelege să menționeze, cu caracter preliminar, că judecata în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, îngăduie un control de legalitate limitat la motivele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Acest control nu ar putea fi extins către alte aspecte ale cauzei, limitele stabilite prin aceste dispoziții legale fiind obligatoriii. Astfel fiind, Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu ar putea proceda la interpretarea unor clauze contractuale pentru a stabili ea însăși - și, eventual, în dezacord cu instanța de apel - care ar trebui să fie natura ori înțelesul unui act juridic pe care părțile își întemeiază pretențiile sau apărările, căci a proceda astfel înseamnă a stabili, în sens larg, fapte, iar nu a verifica doar legalitatea hotărârii atacate. Or, stabilirea faptelor este dată de lege în puterea instanțelor fondului, adică primei instanțe și celei de apel, însă nu și instanței de recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte nu ar putea, în cauză, să ofere o proprie interpretare a contractelor încheiate între părțile din prezentul proces, fiind ținută, sub aceste aspecte, să preia și să accepte cele stabilite de instanța de apel cu privire la obiectul contractelor de cesiune încheiate și la conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Solicitându-i-se Înaltei Curți să stabilească, prin raportare la denumirea contractelor încheiate și la clauzele neechivoce ale acestora, că "doar dreptul litigios a fost cesionat (nu și dreptul consolidat de creanță cu privire la despăgubiri), așa cum în mod corect a stabilit și prima instanță … " din cererea de recurs formulată de pârâta F.), se ajunge la a se pretinde depășirea limitelor de verificare îngăduite instanței de recurs prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Acest motiv de recurs nu poate, deci, să fie cercetat pe fondul său. În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă doar de la datele la care pârâții au încasat din partea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor sume de bani aferente dreptului lor la măsuri reparatorii în echivalent, conform legilor speciale în materie, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat. Astfel cum a arătat instanța de apel, dispozițiile de acordare a despăgubirilor către pârâții persoane fizice au devenit definitive în anul 2012, urmare a respingerii (prin decizia nr. 3597/31 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a recursului declarat împotriva deciziei nr. 82/2011 a Curții de Apel Alba-Iulia. A mai reținut instanța de apel, ca element factual, că reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu a purtat corespondență cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând a-i fi plătite ei, în calitate de parte în contractul denumit "de vânzare-cumpărare a unui drept litigios" pe care îl încheiase la data de 31 iunie 2008 cu S.C. B. S.A., despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 10/2001. Această solicitare a reclamantei fusese formulată în condițiile în care la data de 23 februarie 2007, respectiv la data de 03 aprilie 2007, pârâta K., respectiv J., I., F., G. și H. încheiaseră cu S.C. B. S.A. contracte denumite "de cesiune a unui drept litigios", cu privire la care instanța de apel a considerat că prin ele S.C. B. S.A. (și ulterior S.C. A. S.R.L. - Sibiu) au dobândit toate drepturile la măsuri reparatorii ce aparținuseră cedenților, iar nu doar dreptul la restituire în natură a imobilelor. Pentru a conchide astfel, instanța de apel a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 82/2011 a Curții de Apel Alba-Iulia s-a statuat, în cuprinsul considerentelor, că: "Având în vedere contractele de cesiune a drepturilor litigioase intervenienta are calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii 10/2001, în calitate de cesionar dobândind toate drepturile care au aparținut cedentului. Prin cesiune nu se naște un nou raport obligațional, el rămâne același, dar se schimbă titularul dreptului de creanță. Sub acest aspect sunt nefondate motivele de apel formulate de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu și de Teatrul Național Radu Stanca în sensul că intervenienta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3-4 din Legea 10/2001. Aceasta a dobândit calitatea de persoană îndreptățită în temeiul contractelor de cesiune, iar dacă imobilul se restituia în natură, restituirea trebuia să se facă în favoarea cesionarului. Atâta timp cât a fost respinsă însă cererea de restituire în natură a imobilului, se va respinge primul motiv din apelul intervenientei S.C. A. S.R.L., chiar dacă s-a constatat că aceasta ar avea calitate procesuală activă, putând fi considerată persoană îndreptățită la restituire în baza Legii 10/2001". Contrar susținerilor recurenților, aceste dezlegări se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., căci prin raportare la obiectul judecății în procesul soluționat prin decizia nr. 82/2011 a Curții de Apel Alba Iulia și la limitele în care instanța de apel fusese învestită în respectivul proces, ele apăreau ca dezlegări necesare soluționării cauzei, având aptitudinea de a sprijini soluția cuprinsă în dispozitiv. Pe cale de consecință, pe deplin legal a apreciat instanța de apel că ele se impun în prezentul proces prin forța prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ("Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă"), ca efect pozitiv al lucrului anterior judecat. Prin aceste statuări s-a stabilit inclusiv că S.C. A. S.R.L. - Sibiu, în calitate ei de cesionar, a dobândit toate drepturile care i-au aparținut cedentului, precum și că S.C. S.C. A. S.R.L. Sibiu poate fi considerată persoană îndreptățită la restituire (adică la acordarea de măsuri reparatorii), astfel că devine necesar a considera, precum a făcut instanța de apel în prezentul proces, că reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu s-a considerat îndreptățită la a purta corespondență cu autoritățile statului competente a dispune acordarea de măsuri reparatorii și de a spera că acestea îi vor fi ei acordate, iar nu persoanelor fizice care, încă din anul 2007, își cedaseră drepturile către S.C. B. S.A.. Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului la acțiune în ce privește pretențiile deduse judecății în prezentul proces a început a curge față de reclamantă doar de la data la care Comisia Națională pentru Compunerea Imobilelor a început a face plata de despăgubiri către pârâți, respectiv din anul 2017, căci doar de la această dată reclamanta a dobândit certitudinea că nu ea va fi beneficiara plăților. În virtutea acestui fapt, reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu a putut cunoaște că se află în situația unei persoane evinse, dobândind interesul (unul născut și actual) de a acționa în justiție pentru apărarea drepturilor sale. Este lipsit de relevanță că instanța de apel nu a indicat în concret datele la care pârâții au încasat despăgubiri, căci indiferent care ar fi fost aceste date în cursul anului 2017, esențial este că la data promovării acțiunii în prezentul proces, respectiv 18 iulie 2018, termenul de prescripție de 3 ani nu era încă împlinit. Nu există, așadar, nicio încălcare a dispozițiilor acestui act normativ, care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nefondată este și critica potrivit căreia în mod nelegal ar fi fost respins apelul declarat de pârâta F., căci deși este real că această pârâtă a încheiat contract de cesiune cu S.C. B. S.A., iar nu cu S.C. A. S.R.L. - Sibiu, esențial este în cauză că atâta vreme cât acesteia din urmă i-au fost cedate de către S.C. B. S.A. (prin contractul încheiat la 31 ianuarie 2008) toate drepturile pe care la rândul ei le dobândise de la pârâta F., S.C. A. S.R.L. Sibiu a preluat, prin transmisiune, întreaga situație juridică a cedentei. Prin urmare, pârâta nu ar putea susține că este un simplu terț față de contractul încheiat între cele două reclamante, terț care să poată pretinde că ar fi vorba despre un contract inopozabil lui ori în virtutea căruia nu ar putea ajunge, în nicio formă, să fie legat juridic de S.C. A. S.R.L. Sibiu. Aceeași este și situația juridică a celorlalți pârâți recurenți, în contra lor S.C. A. S.R.L. Sibiu dobândind toate drepturile pe care, anterior ei, le deținuse S.C. B. S.A.. În fine, arată Înalta Curte că este fără relevanță că în contractele încheiate între pârâți și S.C. B. S.A. nu s-ar afla stipulată în mod expres o clauză care să se refere la răspunderea pentru evicțiune a pârâților, căci o asemenea clauză nu era necesară, în condițiile în care, în materie de vânzare-cumpărare, răspunderea pentru evicțiune este impusă de lege. Astfel, potrivit art. 1337 C. civ. 1864, "Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului". Față de toate cele ce preced, recursurile urmează a fi respinse în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.