ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 757/2020

Ședința publică din data de 23 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 764 din 30.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-au respins, ca, neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele S.C. A. S.A. și S.C. B. S.R.L..

S-a admis cererea precizată formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtele: S.C. A. S.A., în nume propriu și în calitate de societate comercială absorbantă a pârâtei S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și E., reprezentată de F. S.R.L., în calitate de administrator de active și, în consecință:

S-au constatat stinse prin prescripție extinctivă dreptul la acțiune în sens material pentru realizarea dreptului de creanță născut din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2017 și, respectiv, dreptul de a pune în executare silită titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2017, pentru realizarea dreptului de creanță născut din acest contract, astfel cum această creanță a fost individualizată prin declararea scadenței anticipate a creditului acordat de pârâta S.C. A. S.A. reclamantei C. la 23 mai 2009, drepturi cesionate succesiv: de către pârâta cedentă S.C. A. S.A. pârâtei cesionare S.C. D. S.R.L. prin contractul nr. J 554/10 iunie 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. D. S.R.L. pârâtei cesionare S.C. B. S.R.L. prin contractul de cesiune nr. x august 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. B. S.R.L. pârâtei cesionare E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

S-a constatat stins prin prescripție extinctivă dreptul de ipotecă născut din contractul de ipotecă nr. 3243/24 octombrie 2007 autentificat sub nr. x/25 octombrie 2007 de notarul public H., încheiat între pârâta S.C. A. S.A., în calitate de creditor ipotecar și reclamanta C., în calitate de garant ipotecar împrumutat, drept real accesoriu dreptului de creanță arătat la pct. 3, și cesionat succesiv, odată cu dreptul de creanță arătat la pct. 3: de către pârâta cedentă S.C. A. S.A. pârâtei cesionare S.C. D. S.R.L. prin contractul nr. J 554/10 iunie 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. D. S.R.L. pârâtei cesionare S.C. B. S.R.L. prin contractul de cesiune nr. x august 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. B. S.R.L. pârâtei cesionare E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

S-a dispus radierea dreptului de ipotecă convențională pentru suma de 76.350 euro, dobânzi și speze aferente, comisioane, alte costuri, cheltuieli de judecată, de executare silită și alte cheltuieli legate de recuperarea tuturor sumelor datorate, înscris sub C1 în favoarea pârâtei S.C. A. S.A. - Sucursala Județeană Cluj și transmis succesiv pârâtelor S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și E., instituit asupra unui număr de 21 de loturi de teren, în suprafață totală de 11.628 mp, situate în Cluj-Napoca, Fânaț la Coada Teleacului.

S-a dispus radierea interdicției de înstrăinare și de grevare cu sarcini, înscrisă sub B2 în favoarea pârâtei S.C. A. S.A. - Sucursala Județeană Cluj și transmisă succesiv pârâtelor S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și E., instituită asupra unui număr de 21 de loturi de teren, în suprafață totală de 11.628 mp, situate în Cluj-Napoca, Fânaț la Coada Teleacului.

S-a dispus radierea contractelor de cesiune de creanță înscrise sub C2 și C3 din cățile funciare.

Prin decizia civilă nr. 116/5 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a anulat ca netimbrat apelul promovat de pârâta B. S.R.L. și a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta E..

Pentru a pronunța aceste soluții, instanțele de fond au reținut, în esență, următoarele:

Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2007 pârâta A. S.A. a acordat reclamantei împrumutate C. un împrumut în cuantum de 76.350 euro. Ca urmare a nerespectării de către reclamantă a obligației de restituire a împrumutului, în rate, la termenele convenite, la data de 23 mai 2009 pârâta A. S.A. a procedat la declararea exigibilității anticipate a întregului împrumut și, ulterior, la cesionarea creanței prin contractul de cesiune J 554/10 iunie 2009 către S.C. D. S.R.L. (absorbită ulterior prin fuziune de pârâta A. S.A. la 30 ianuarie 2017). S.C. D. S.R.L. a cesionat mai departe creanța către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de cesiune nr. x august 2009, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a cesionat creanța pârâtei E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

Astfel cum a decis ÎCCJ-RIL prin decizia nr. 1/2014, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse legii sub imperiul căreia au început să curgă.

În condițiile în care creditoarea pârâtă S.C. A. S.A. a declarat scadența anticipată a creditului de 76.350 euro la data de 23 mai 2009, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție al dreptului său de a cere executarea silită a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2007 - titlu executoriu, termen care s-a împlinit la 23 mai 2012, fără ca creditoarea S.C. A. S.A. sau vreuna dintre cesionarele S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. sau E. să demareze vreo executare silită împotriva reclamantei înăuntrul acestui termen.

În ceea ce privește dreptul de ipotecă, ca drept real accesoriu unui drept de creanță în conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ. 1864, una dintre modalitățile de stingere al acestui drept (ca drept subiectiv) îl constituie stingerea obligației principale. În acest sens, prevederile art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864 statuează în mod explicit că privilegiile și ipotecile se sting prin stingerea obligației principale. Suplimentar, dar având aceeași semnificație juridică, prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul lege nr. 167/1958 stabilesc că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Aplicarea dispozițiilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864, dar și a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul lege nr. 167/1958 conduce la concluzia că stingerea dreptului personal de creanță decurgând din contractul de credit nr. x/24 octombrie 2007 prin prescripție a condus la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu putea supraviețui obligației principale, a cărei executare o garanta.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, invocată de pârâtă, instanțele au apreciat că situația juridică a contractului de ipotecă nr. 3243/24 octombrie 2007 nu intră în domeniul de aplicare al acestei norme.

În reglementarea vechiul C. civ., acțiunile reale imobiliare au fost definite ca fiind acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil. Titlurile emise în materia actiunilor reale imobiliare nu pot fi decât hotărâri judecătorești prin care sunt soluționate astfel de acțiuni reale cu privire la bunurile imobile, nefiind incluse în această sferă actele juridice ce dau naștere unui drept real (accesoriu) cum este un contract de ipotecă.

S-a apreciat că nu pot fi supuse executării în condițiile reglementate de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865 convențiile care dau naștere unor drepturi reale accesorii, chiar dacă au caracter executoriu, întrucât nu sunt rezultatul exercitării unei acțiuni civile, ca acțiune în justiție prin care se urmărește ocrotirea sau valorificarea unui drept subiectiv. Pe de altă parte, acțiunea ipotecară este o acțiune personală, care servește creditorului ipotecar la recuperarea creanței sale ajunse la scadență, prin urmărirea bunului ipotecat, astfel că nu se înscrie în categoria acțiunilor reale vizate de norma supusă analizei.

Împotriva acestei decizii, pârâta E. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita interpretare de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, care a condus la înlăturarea aplicabilității termenului de prescripție de 10 ani în cazul valorificării titlului executoriu prin care se instituie o ipotecă, ce conferă un drept real imobiliar accesoriu.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, constată întemeiat recursul pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține corecta indicare de către instanțele de fond a aplicabilității în cauză a dispozițiilor C. civ. 1864 și Codului de procedură 1865 în ceea ce privește analiza caracterului executoriu al contractului de ipotecă și a prescriptibilității executării începute în temeiul acestui titlu executoriu. Acest aspect, ca și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului ce reprezintă titlu executoriu în temeiul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, respectiv data declarării exigibilității anticipate a contractului de credit, nu au fost contestate de recurentă.

În discuție a rămas doar modalitatea de interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. 1865. Instanțele de fond au stabilit că demersul pârâtei era supus termenului de prescripție de 3 ani, și nu cel de 10 ani, cu motivarea că teza finală a art. 405 are în vedere doar titlurile emise în materia acțiunilor reale imobiliare, respectiv cele prin care s-a urmărit valorificarea unui drept real principal. S-a apreciat că acțiunea ipotecară este o acțiune personală, care servește creditorului ipotecar la recuperarea creanței sale ajunse la scadență prin urmărirea bunului ipotecat, fiind, prin urmare, supusă termenului general de prescriție de 3 ani. S-a subliniat, totodată, că împlinirea termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit bancar a condus, inevitabil, la prescripția dreptului de realizare a creanței derivate din acest contract, drept care nu mai putea fi valorificat ulterior, pe nicio cale, în baza contractului de credit.

Contrar celor reținute de instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, constată că pârâta - creditor ipotecar dispune nu doar de acțiuni personale, dar și de acțiuni reale decurgând din prerogativa dreptului său de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla. În acest scop, creditorul dispune de un titlu executoriu constând în contractul de ipotecă, fiindu-i oferită, prin intermediul dispozițiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, posibilitatea de a urmări bunul fără a mai suporta sarcina parcurgerii unei proceduri judiciare în vederea obținerii unui titlu.

Prin urmare, nu identificăm nicio diferență relevantă sub acest aspect între creditorul ipotecar ce dispune de contractul de ipotecă recunoscut prin lege drept titlu executoriu și proprietarul căruia i s-a recunoscut preeminența dreptului său prin intermediul unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o acțiune în revendicare, ambii urmărind valorificarea unui drept real asupra unui bun.

Acceptând tratamentul diferit, din punct de vedere al termenului de prescripție, între acțiunile personale de care dispune creditorul ipotecar, de care dispun deopotrivă și ceilalți creditori, și acțiunea reală strânsă legată de bunul ipotecat, subliniem și faptul că, după împlinirea termenului de prescripție al acțiunilor personale ale creditorului ipotecar referitoare la îndestularea creanței sale, acțiunea ipotecară ce tinde la valorificarea dreptului real asupra bunului este limitată la acesta și valoarea acestuia.

Față de cele reținute, apreciem că nu se justifică tratamentul diferit al acestor creditori din perspectiva aplicabilității termenului de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, cu atât mai mult cu cât textul nu face nicio distincție.

Pentru aceste motive, în baza art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, va admite recursul și va casa decizia, urmând a trimite cauza spre rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 116/2019 din 05 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. și intimatele-pârâte A. S.A. prin Sucursala Județeană Cluj, S.C. D. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare apreciez că se impunea soluția de respingere a recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a sesizat și în opinia majoritară, problema de drept supusă analizei vizează domeniul de aplicare a dispoziției art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865, în sensul de a se stabili dacă executarea ipotecii este supusă unui termen de prescripție de 10 ani.

Opinez că în speță, termenul de prescripție aplicabil executării silite a ipotecii, constituite cu titlu de garanție pentru creditul bancar acordat intimatei, este cel de 3 ani reglementat de art. 405 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. din 1865.

Apreciez că recurenta face o confuzie în ceea ce privește includerea executării silite a ipotecii constituite cu titlu de garanție în categoria titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare reglementate cu un termen special de prescripție prin art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865.

Potrivit definiției juridice, acțiunea imobiliară este acțiune civilă care are ca obiect pretenții privitoare la drepturi asupra unui bun imobil, termenul de pretenții nefiind înțeles în sensul de pretenții pecuniare, de drept de creanță. Acest aspect rezultă cu certitudine din exemplele de acțiuni imobiliare oferite de doctrină, respectiv acțiunea în revendicare imobiliară, acțiunea posesorie generală sau acțiunea posesorie specială. Deci, prin termenul de pretenție se înțelege, în mod concret, pretenții concretizate prin drepturi de proprietate, sau de protejare a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Doctrina de specialitate identifică două categorii de acțiuni imobiliare: acțiunea reală imobiliară petitorie (acțiunea prin care se urmărește apărarea unui drept real imobiliar - acțiunea în revendicare imobiliară, acțiunea negatorie, acțiunea reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de superficie, uz, uzufruct, abitație sau servitute asupra unui imobil) și acțiunea reală imobiliară posesorie (acțiune prin care se urmărește apărarea posesiunii imobilului, indiferent dacă este sau nu proprietarul acelui imobil).

Acțiunea ipotecară este, de asemenea, definită în doctrina de specialitate ca fiind acțiune reală ce se naște din ipotecă și care servește creditorului ipotecar la recuperarea creanței sale ajunse la scadență, prin urmărirea bunului ipotecat.

Este ușor de observat că sfera acțiunii ipotecare nu se suprapune sferei acțiunii reale imobiliare. Împrejurarea că acțiunea ipotecară este caracterizată ca fiind o acțiune reală nu atrage incidența prevederii art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865, textul legal fiind aplicabil strict acțiunilor reale imobiliare.

Ceea ce distinge acțiunea ipotecară de acțiunea reală imobiliară este natura dreptului protejat. Astfel, în cazul acțiunii ipotecare dreptul protejat este unul de creanță, în timp ce în cazul acțiunii reale imobiliare dreptul protejat este unul real, de proprietate, sau cu privire la un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Tocmai în considerarea dreptului protejat prin acțiunea reală imobiliară legiuitorul a apreciat că se impune stabilirea unui termen de prescripție special; acest termen, însă, nu se poate impune în materia drepturilor de creanță, protejate, ca regulă generală, prin acțiunea ipotecară, și care sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani.

Nu poate fi reținută, în opinia mea, teza juridică susținută de recurentă în sensul că textul art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865 este unul special, derogatoriu de la dreptul comun care conturează materia garanțiilor, cu referire la textele legale reținute și de instanța de apel ca fiind incidente în cauză, respectiv art. 1746, art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. din 1864. În mod legal a apreciat instanța de apel că stingerea obligației principale a atras stingerea dreptului la acțiune pentru drepturile accesorii, raportat la faptul că legea prevede în mod expres ca o cauză de încetare a ipotecii acela al stingerii obligației principale (art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. din 1864). Or, nu se poate argumenta în contra dispoziției legale menționate că deși obligația principală este stinsă prin prescripție, totuși ipoteca continuă să existe, putând fi executată, într-un alt termen de prescripție - cel reglementat de prevederea legală invocată de recurentă.

Acceptarea punctului de vedere al recurentei ar conduce la o soluție cel puțin ilogico-juridică; astfel, s-ar concluziona că deși pretenția ocrotită prin instituirea ipotecii s-a prescris, recurenta nemaiavând dreptul de a cere executarea silită a contractului a contractului de credit, totuși, se poate cerere executarea ipotecii pentru acoperirea, evident, a aceleiași pretenții prescrise. Pe această linie de apreciere s-ar ajunge la situația absurdă ca o creanță prescrisă să fie totuși acoperită prin executare silită, doar pentru că a fost garantată cu o ipotecă. Or, nu se poate face abstracție că potrivit art. 1749 alin. (2) C. civ. din 1864 ipoteca convențională reprezintă un contract accesoriu unei obligații preexistente având ca scop garantarea executării acesteia. În consecință, așa cum am arătat, câtă vreme obligația garantată s-a stins prin prescripție, nu se poate reține o continuare a existenței garanției pentru executarea acelei obligații.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta o continuare a existenței ipotecii, ulterior prescrierii obligației principale, executarea ipotecii nu s-ar putea realiza decât prin preluarea în posesie a bunului ipotecat, în niciun caz prin executarea silită imobiliară în limita obligației principale - prescrise. În asemenea condiții, un profesionist - instituție bancară ce acordă un credit de 50.000 Euro, pentru care se instituie ipotecă asupra unui imobil cu o valoare de 100.000 Euro nu ar mai avea niciun interes să execute garanția pentru acoperirea creditului, ci ar aștepta prescripția obligației principale pentru a prelua imobilul, fără a se limita la suma efectiv datorată.

Pentru cele arătate, apreciez că soluția era cea de respingere a recursului ca nefondat.