ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1928/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 20 iunie 2017, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., D. și E., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat în 29.03.2012, prin care promitenții-cumpărători D. și E. au cedat în favoarea S.C. C. S.R.L. toate drepturile rezultate din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.03.2008 între A., în calitate de asociat unic al societății S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător și E. în calitate de promitent-cumpărător, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235-1239 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 428/2018 din 2 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost admisă excepția lipsei de interes, invocată de pârâta S.C. C. S.R.L. și a fost respinsă, ca lipsită de interes, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., D. și E..

În motivarea soluției tribunalul a reținut faptul că reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. sunt terți față de contractul de cesiune din 29.03.2012 iar eventuala nulitate absolută a cesionării de către promitentul cumpărător E. în favoarea S.C. C. S.R.L. a drepturilor și obligațiilor rezultând din antecontractul de vânzare-cumpărare din 25.03.2008, nu ar procura reclamanților, în calitate de promitenți vânzători, un folos practic, în condițiile în care ei ar fi în continuare obligați să-și respecte obligațiile rezultând din antecontract, fie față de promitentul cumpărător inițial, fie față de cesionar.

Prin încheierea din 18 iunie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 428/2018 din 2 februarie 2018, în sensul că în locul mențiunii incomplete "Respinge, ca lipsită de interes, acțiunea formulată de reclamantul A." se va consemna în mod corect "Respinge, ca lipsită de interes, acțiunea formulată de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L.".

Împotriva sentinței civile nr. 428/2018 din 2 februarie 2018 și încheierii din 18 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au declarat apel principal, iar pârâții S.C. C. S.R.L. și E. au declarat apel incident împotriva considerentelor sentinței.

Prin decizia nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 428 din 2 februarie 2018 și încheierii din 18 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj. A fost respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E.. Au fost obligați apelanții să plătească pârâților S.C. C. S.R.L. și E. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Curtea a reținut că, în ceea ce privește apelul incident, nu sunt îndeplinite în cauză cerințele impuse de textul art. 472 alin. (1) teza finală C. proc. civ. deoarece, din analiza apelului declarat de cei doi pârâți, rezultă că acesta nu tinde la schimbarea soluției instanței de fond, condiție esențială de admisibilitate a unui apel incident ci a considerentelor, fără schimbarea soluției, cerere care este posibilă doar prin declararea unui apel principal.

Din analiza art. 461 C. proc. civ. rezultă faptul că apelul se poate îndrepta împotriva soluției din dispozitiv pe care urmărește să o schimbe sau, împotriva considerentelor, când nu se urmărește schimbarea soluției, ci menținerea acesteia. Pe de altă parte, art. 472 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că apelul incident are scopul de a schimba soluția dată de instanță, ceea ce nu este cazul apelantei.

Văzând și art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care impune principiul legalității caii de atac, instanța de apel a respins apelul incident ca inadmisibil, luând act și de faptul că, pe de o parte, nu se realizează de către apelanți o distincție clară între cererea vizând adăugarea unor noi considerente, ipoteză neprevăzută de textul art. 461 alin. (2), și cea referitoare la înlocuirea lor și, în ambele ipoteze, nu se arată de ce aceste considerente alegate ca fiind incomplete/greșite sunt de natură să prejudicieze apelanții incidenți, din nou, condiție de admisibilitate a cererii formulate.

Cu privire la apelul principal declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că, în mod legal, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a reținut că soluționarea excepției lipsei de interes făcea inutilă administrarea oricăror alte probe și cercetarea pe fond a cauzei și, deși se susține că s-a solicitat tribunalului unirea excepției cu fondul, o astfel de solicitare expresă nu este menționată în actele dosarului.

Curtea de apel a mai reținut că nu este real că apelanților li s-ar fi imputat lipsa calității procesuale active, pe considerentul că nu sunt părți în contractul de cesiune, ci, chiar plecând de la posibila incidență a nulității absolute, folosul propriu urmărit nu este unul legitim, cu atât mai mult cu cât în calitate de promitenți vânzători, aceștia ar fi în continuare obligați să-și respecte obligațiile rezultând din antecontract, fie față de promitentul cumpărător inițial, fie față de cesionar.

S-a mai reținut că, prin susținerile din apelul formulat, reclamanții au încearcat să schimbe cauza juridică a cererii de chemare în judecată, invocând, pentru prima dată în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., că este evidentă voința reală a părților contractuale, analizată prin prisma dispozițiilor art. 1266 noul C. civ., de a încheia un act de cesiune de contract și nicidecum o cesiune de creanță și că înscrisul încheiat între pârâți a fost intitulat "cesiune de creanță" doar cu scopul de a eluda consimțământul apelantului în cazul substituirii în cadrul raporturilor contractuale care rezultă din antecontractul de vânzare cumpărare. Au fost evocate în acest sens prevederile art. 1315 noul C. civ. arătându-se că nulitatea contractului astfel încheiat rezultă și ca urmare a acestui motiv și, implicit, justifică interesul apelanților pentru promovarea acțiunii civile, contractul astfel încheiat fiind nul absolut avându-se în vedere lipsa consimțământului său pentru această operațiune juridică.

Cum acest motiv nou de nulitate, din perspectiva căruia s-a încercat a se justifica legitimitatea interesului în susținerea cererii, nu a fost dedus judecății la fond, instanța de apel nu l-a putut analiza, statuările primei instanțe impunându-se a fi păstrate.

În ceea ce privește lipsa de interes, s-a reținut că, chiar și în ipoteza în care obiectul acțiunii este constatarea nulității absolute, verificarea condițiilor de exercitare a acțiunii rămân aceleași iar interesul trebuie justificat în mod similar întrucât chiar legiuitorul, determinând sfera persoanelor care pot promova o acțiune în constatarea nulității absolute, menționează orice persoană interesată.

Așadar, a reținut instanța de apel, invocarea existenței unei nulități absolute nu dispensează pe titularul cererii de obligația de a proba existența unui interes legitim în ceea ce îl privește, atâta timp cât scopul acțiunii este acela de a înlătura răspunderea reclamanților pentru neexecutarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare și implicit a calității procesual active în dosarul aflat în rejudecare, însă exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept, care este sancționat, conform prev. art. 12 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au declarat recurs principal reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. și recurs incident pârâții S.C. C. S.R.L. și E..

În motivarea recursului principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., s-au arătat următoarele:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind greșit respinse criticile din apel cu privire la chestiunea nepronunțării de către instanța de fond asupra cererii de unire a excepției lipsei de interes cu fondul.

Sub acest aspect, recurenții au arătat că în primă instanță au solicitat unirea excepției invocate cu fondul cauzei, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., iar instanța nu s-a pronunțat asupra acestei solicitări, astfel că au fost încălcate prevederile imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin decizia atacată fiind reținute aspecte care țin de fondul cauzei, dar și chestiuni juridice care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii ale părților, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, față de caracterul peremptoriu al excepției lipsei de interes nu era necesară unirea acestei excepții cu fondul cauzei, impusă de art. 248 alin. (4) C. proc. civ., dând eficiență alin. (1) din același articol că o astfel de solicitare expresă nu este menționată în actele dosarului deși, o atare solicitare, făcută cu ocazia concluziilor orale și neconsemnată prin încheierea din 23 ianuarie 2018, se regăsește în cadrul concluziilor scrise depuse la 28 ianuarie 2018.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că această solicitare expresă, cu privire la care nu s-a pronunțat instanța de fond, nu a fost observată în actele dosarului, iar instanța de apel a omis să o analizeze prin prisma caracterului devolutiv al apelului dar și a motivului de apel privind încălcarea prevederilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ.. Instanța de apel a calificat excepția lipsei interesului ca excepție peremptorie, lăsând nemotivate solicitările reclamanților, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel referitor la caracterul unilateral al considerentelor hotărârii instanței de fond acestea vizând aspecte care țin de fondul cauzei, nesupuse dezbaterii părților. Aceste aspecte exced susținerilor părților care au invocat excepția, fiind încălcate dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că analizarea calității lor de terț era necesară doar în urma analizei de fond a situației contractuale.

Hotărârea instanței de apel este contradictorie în opinia recurenților-reclamanți, deoarece, după ce inițial excepția lipsei de interes a fost calificată drept peremptorie, în continuare s-a reținut că, în mod corect a sesizat tribunalul din probele administrate la dosar că, anterior înregistrării acțiunii din dosarul suspendat în prezent, S.C. B. S.R.L. reprezentată prin A. a recunoscut cesiunea, de vreme ce a notificat S.C. C. S.R.L, în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Or, instanța s-a raportat tocmai la ceea ce au învederat recurenții, și anume că pentru a utiliza probe era necesară aplicarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

La finalul considerentelor s-a reținut de către instanță că a ajuns la concluzia caracterului abuziv al demersului judiciar al reclamanților prin analiza motivelor de nulitate invocate.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept cu privire la faptul că notificarea reprezintă o recunoaștere juridică a cesiunii de creanță. Sub acest aspect, s-a arătat că înscrisul ce face obiectul litigiului a fost intitulat cesiune de creanță pentru a eluda consimțământul recurenților în cazul substituirii în raporturile contractuale, care rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, în speță fiind o veritabilă cesiune de contract și nicidecum o cesiune de creanță. Astfel, în temeiul art. 1315 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, este necesar consimțământul, promitentului-vânzător în cazul cesiunii, consimțământ pe care promitenta-cumpărătoare nu îl deține. Or, din economia acestui text legal este cert că o eventuală recunoaștere nu poate înlocui consimțământul promitentului-vânzător cu privire la cesiunea antecontractului.

Același lucru poate fi afirmat și cu privire la noțiunea de configurarea aptitudinii subiective a reclamanților, iar exprimarea literară din conținutul unei hotărâri judecătorești trebuie să coincidă cu un temei de drept, cu o instituție juridică echivalentă, ceea ce nu este cazul hotărârii atacate, prin urmare, sunt încălcate dispozițiile art. 1266 și ale art. 1315 C. civ.

Recurenții au mai susținut că în mod eronat s-a apreciat că au recunoscut validitatea cesiunii de creanță prin solicitarea de executare a antecontractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă D. a solicitat respingerea recursului reclamanților și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea recurenților-pârâți, prin care au solicitat respingerea excepției insuficientei timbrări a recursului, obligația fiind îndeplinită.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârâta D., recurenții reclamanți au solicitat înlăturarea susținerilor dezvoltate în cadrul întâmpinării, fiind reluate aspecte ce vizează greșita soluționare a cauzei pe excepția lipsei de interes.

În motivarea recursului incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E. s-au formulat următoarele critici:

Instanța de apel a reținut că un apel incident nu poate duce la schimbarea considerentelor, întrucât nu tinde la schimbarea soluției instanței de fond.

Recurenții-pârâți consideră greșită interpretarea instanței de apel, deoarece s-a omis una din condițiile apelului incident, respectiv existența unei motivări care prejudiciază partea. În plus, noțiunea de schimbare a hotărârii include și noțiunea de schimbare a considerentelor.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E., prin care au solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de reclamanți, recurenții-pârâți au învederat că recursul incident este admisibil, deoarece instanța de apel a analizat pe fond argumentele lor, însă nu sunt de acord cu soluția de respingere ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți în vederea depunerii punctelor de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepția netimbrării recursului incident, invocată de recurenții - pârâți S.C. C. S.R.L. și E., prin întâmpinare. A fost admis în principiu recursul principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E. împotriva deciziei civile nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă. A fost prorogată discutarea excepției nulității recursului incident, invocată de recurenții-pârâți S.C. C. S.R.L. și E., prin întâmpinare. S-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie și a reținut următoarele:

Recursul principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. este nefondat având în vedere următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ. deoarece s-a reținut caracterul peremptoriu al excepției lipsei de interes fără a se analiza aspectele invocate prin raportare expresă la noțiunea de apărare prevăzută de art. 31 C. proc. civ., instanța de apel reținând greșit că nu se impunea unirea acestei excepții cu fondul.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că transformarea excepției de fond într-o excepție peremptorie a condus la încălcarea normelor procedurale, respectiv a art. 31 C. proc. civ. dar și a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu sunt menționate motivele pentru care au fost înlăturate susținerile cu privire la calificarea drept apărare de fond a excepției lipsei interesului, formulate în baza art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că art. 31 C. proc. civ. clasifică apărările ce pot fi formulate în proces ca fiind apărări de fond și apărări procedurale, după cum acestea privesc fondul pretenției sau procedura de judecată.

Prin apărările de fond se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a discutării fondului dreptului subiectiv, în timp ce apărările procedurale, denumite și excepții procesuale, vizează condițiile formale ale judecății ori lipsuri invocate cu privire la exercițiul dreptului la acțiune.

Așadar excepția lipsei de interes, deși este o excepție de fond, nu vizează fondul cauzei ci lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune, în speță, în motivarea soluției de admitere a acestei excepții reținându-se nejustificarea unui interes legitim raportat la motivele invocate în susținerea acțiunii.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a calificat excepția lipsei de interes ci, în motivarea menținerii soluției primei instanțe pe acest aspect, a relevat trăsăturile acesteia și anume că este o excepție de fond, peremptorie și absolută, ceea ce face inutilă administrarea oricăror alte probe și cercetarea pe fond a cauzei.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, textul de lege invocat de recurenții-reclamanți, respectiv art. 248 alin. (4) C. proc. civ. nu reprezintă o normă imperativă pentru instanță sub aspectul unirii excepției cu fondul în orice situație ci lasă posibilitatea instanței să aprecieze luarea acestei măsuri doar dacă pentru judecarea excepției este necesară administrarea acelorași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile procedurale ce guvernează regimul excepțiilor procesuale, criticile recurenților-reclamanți întemeiate pe încălcarea normelor de procedură sunt nefondate și nu se circumscriu aspecte de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context se rețin ca nefondate și criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se susține că hotărârea atacată nu conține motivele pentru care s-au înlăturat susținerile cu privire la calificarea drept apărare de fond a excepției lipsei de interes.

Raportat la dispozițiile imperative ale art. 248 alin. (4) C. proc. civ. solicitarea recurenților-reclamanți de unire a excepției cu fondul nu era necesar să primească o soluție distinctă, independentă de cea prin care a fost soluționată excepția, cu atât mai mult cu cât această cerere a fost formulată în cadrul concluziilor scrise, adică după închiderea dezbaterilor.

Înalta Curte va înlătura și critica prin care se arată că, prin prisma caracterului devolutiv al apelului și motivului de apel privind încălcarea prevederilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să se pronunțe în mod expres pe cererea de unire a excepției lipsei de interes cu fondul, având în vedere că instanța de apel a motivat de ce nu s-a impus luarea acestei măsurii, ca atare nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au relevat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel referitor la caracterul unilateral al considerentelor hotărârii primei instanțe cu privire la motivarea admiterii excepției lipsei de interes, aceste considerente, în opinia recurenților-reclamanți vizând aspecte care țin de fondul cauzei și care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii ale părților, fiind încălcate dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Și această critică este nefondată având în vedere că excepția lipsei de interes a fost pusă în discuția părților, fiind astfel respectate dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ. aceste texte de lege neprevăzând obligativitatea instanței de a supune dezbaterii părților și argumentele care vor fi avute în vedere la pronunțarea soluției întrucât motivarea hotârârii este atributul exclusiv al instanței.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că analizarea calității lor de terț era necesară doar în urma analizei de fond a situației contractuale.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți stabilirea calității de terț față de un raport contractual nu presupune analiza pe fond a pretențiilor, dimpotrivă, acest demers împiedică intrarea pe fondul cauzei. În speță, calitatea de terți a reclamanților față de contractul de cesiune de creanță încheiat în 29.03.2012, prin care promitenții-cumpărători D. și E. au cedat în favoarea S.C. C. S.R.L. toate drepturile rezultate din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.03.2008 între A., în calitate de asociat unic al societății S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător și E. în calitate de promitent-cumpărător, a determinat admiterea excepției lipsei de interes care a avut în vedere faptul că folosul propriu urmărit de reclamanți nu este unul legitim. Or, lipsa acestei condiții de fond a acțiunii a împiedicat intrarea pe fondul cauzei.

Examinarea excepției lipsei de interes s-a făcut pe baza probelor depuse la dosar de către părți din care a rezultat că interesul promovării acțiunii nu este unul legitim, ca atare nu este fondată critica recurenților-reclamanți că hotărârea instanței de apel este contradictorie pe motivul că, după ce inițial excepția lipsei de interes a fost calificată drept peremptorie, în continuare instanța a făcut referire la probe care vizau fondul cauzei. Art. 248 alin. (4) C. proc. civ. nu interzice instanței să se pronunțe asupra excepțiilor invocate prin raportare la probele aflate la dosar, dacă acestea susțin soluția adoptată, întrucât probele nu au efect probator prestabilit, diferit pentru soluționarea excepțiilor în raport cu fondul.

Este nefondat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se critică aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la regimul juridic al nulității absolute în sensul aprecierii greșite a instanței de apel cu privire la recunoașterea de către reclamanți a validității cesiunii de creanță prin solicitarea de executare a antecontractului.

În ceea ce privește nulitatea contractului de cesiune, instanța de apel a reținut în mod corect că, și în această situație, există obligativitatea verificării întrunirii condițiilor de exercitare a acțiunii astfel că interesul trebuie justificat având în vedere că nu orice persoană poate invoca nulitatea ci una interesată, prin urmare invocarea nulității absolute implică obligația de a proba existența unui interes legitim de către titularul acțiunii, interes care nu a fost probat în cauză.

În mod corect a reținut instanța de apel că recurenții-reclamanți au încercat să schimbe cauza juridică a cererii de chemare în judecată prin afirmația că în realitate au solicitat nulitatea cesiunii contractului iar nu a creanței, cerere care este incompatibilă în raport cu dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. astfel că apărările recurenților-reclamanți pe acest aspect sunt în afara limitelor învestirii.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept cu privire la faptul că notificarea reprezintă o recunoaștere juridică a cesiunii de creanță.

În ceea ce privește notificarea trimisă de recurenții-reclamanți pârâtei C. S.R.L. în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, valorificarea acesteia nu s-a făcut din perspectiva dreptului material aplicabil cesiunii de creanță, ci pentru a se determina atitudinea subiectivă necesară stabilirii caracterului licit al interesului urmărit, deci din perspectiva analizei excepției lipsei de interes.

Recursul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E. este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată s-a reținut că apelul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E. este inadmisibil întrucât nu sunt îndeplinite în cauză cerințele impuse de textul art. 472 alin. (1) teza finală C. proc. civ. deoarece, din analiza apelului declarat de cei doi pârâți, rezultă că acesta nu tinde la schimbarea soluției instanței de fond, condiție esențială de admisibilitate a unui apel incident, care în speță nu este întrunită, atacarea doar a considerentelor, fără schimbarea soluției, fiind posibilă doar prin declararea unui apel principal, soluția reținută fiind greșită.

Conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Soluția preconizată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. respectiv înlăturarea de către instanța de apel a unor considerente și înlocuirea lor cu propria motivare în susținerea soluției din dispozitiv, menținută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a acelei părți din hotărâre care explicitează soluția pronunțată și intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Prin urmare, nu există o incompatibilitate între dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. și 461 alin. (2) C. proc. civ. fiind posibilă exercitarea apelului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situația juridică a intimaților, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice.

În raport de considerentele reținute în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte, reținând că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E., împotriva aceleiași decizii, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E., fiind menținute în rest dispozițiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E., împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și E..

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.