Decizia nr. 1736/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 101/2014 a Tribunalului Satu Mare

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 29 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. Arad prin sucursala din Baia Mare, solicitând instanței constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/07.08.2009 la contractul de linie de credit nr. x/24.10.2008, a contractului de fidejusiune nr. x/07.08.2009 - Anexa nr. 2 la actul adițional nr. x/07.08.2009 și a contractului de garanție reală imobiliară nr. 35/07.08.2009 - Anexa nr. 1 la actul adițional nr. x/07.08.2009. În subsidiar, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale inserate în cele trei contracte. În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanții au invocat prevederile Legii 193/2000, art. 966 și urm., art. 1769-1776 din C. civ. de la 1864, precum și art. 1 și 2 din Legea 313/1879, raportat la art. 1084 C. civ..

Prin sentința civilă nr. 101/2014/LC din 5 august 2014, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B.. În considerentele acestei sentințe instanța a reținut că cele trei contracte, a căror nulitate absolută se invocă, nu intră sub incidența Legii 193/2000, întrucât obiectul contractelor nu vizează vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii în favoarea reclamanților. Faptul că reclamanții au semnat pentru opozabilitate actul adițional nr. x/07.08.2009 în calitate de garanți nu le atribuie calitatea de "consumator" în sensul Legii 193/2000. S-a mai reținut că încheierea unui contract de fidejusiune prin care se suplimentează garanțiile nu reprezintă o clauză a cărei valabilitate să poată fi analizată în temeiul Legii 193/2000, ci un act juridic distinct, care poate fi reziliat sau anulat în alte modalități prevăzute de lege. Nu în ultimul rând, s-a arătat că reclamanții nu au dovedit că ar fi fost induși în eroare de către bancă, cu atât mai mult cu cât încheierea contractelor în formă autentică prezumă că aceștia au cunoscut și înțeles conținutul actelor. Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții A. și B.. Pe parcursul judecării căii de atac exercitate în dosarul nr. x/2013, la data de 5 februarie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la cererea reclamanților, a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară, întrebările adresate Curții fiind, în esență, dacă art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, în privința definirii noțiunii de "consumator" trebuie interpretat în sensul că include sau dimpotrivă, exclude, din această definiție persoanele fizice ce au semnat în calitate de garant-fideiusor acte adiționale și contracte de fideiusiune și de garanție imobiliară, acte accesorii unui contract de credit încheiat de o societate comercială în vederea desfășurării activității sale, în condițiile în care aceste persoane fizice nu au nicio legătură cu activitatea societății comerciale și au acționat în scopuri care se află în afara activității lor profesionale. De asemenea, s-a solicitat Curții să se pronunțe dacă art. 1 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența acestei directive numai contractele încheiate între comercianți și consumatori având ca obiect vânzarea de bunuri sau servicii, sau și contracte precum cele în discuție în litigiul principal. Prin Ordonanța din data de 19 noiembrie 2015, pronunțată în Cauza C-74/15, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată.

Prin Decizia nr. 52/C din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 101/LC din 8.05.2014, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a anulat-o și a trimis cauza la aceeași instanță pentru o nouă judecare. Pentru a pronuna această soluție, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză nu au relevat vreo legătură a reclamanților cu activitatea societății în care asociat unic și administrator este fiul lor, ceea ce confirmă o acțiune în scop privat a fidejusorilor garanți în încheierea contractelor cu instituția bancară. Față de aceste considerente și în raport cu Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a reținut că Directiva 93/13/CEE și implicit Legea 193/2000 prin care s-a transpus această directivă în dreptul intern este aplicabilă contractelor încheiate de reclamanți cu instituția bancară în vederea garantării creditului acordat societății comerciale S.C. D. S.R.L., astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., se impune examinarea de către tribunal, în rejudecare, a motivelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată raportat în principal la dispozițiile Legii 193/2000 invocate de reclamanți. De asemenea, instanța de apel a constatat că reclamanții au invocat art. 966 C. civ. referitor la lipsa cauzei ori cauza ilicită, art. 1776 C. civ. privind specializarea ipotecii din perspectiva sumei pentru care se constituie ipoteca, precum și prevederile art. 1 și 2 din Legea 313/1879 raportat la art. 1084 C. civ., iar tribunalul nu a efectuat o analiză nici din perspectiva dispozițiilor de drept comun invocate, motiv pentru care, în rejudecare, tribunalul urmează a avea în vedere și aceste aspecte.

Prin sentința civilă nr. 67 din 23 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B.. Tribunalul a constatat că în privința convențiilor referitoare la constituirea garanțiilor în folosul băncii împrumutătoare, reclamanții au invocat cauze de nulitate absolută, reținând, însă, că aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât reclamanții se află în eroare asupra circumstanțelor în care administratorul societății împrumutate S.C. D. S.R.L. Baia Mare, fiul reclamanților, le-a cerut să-și asume obligația de garantare a împrumutului acordat societății. Astfel, din dovezile administrate în cauză a rezultat că încheierea contractelor de garanție, ipotecă și fidejusiune, a fost determinată de decizia administratorului societății împrumutate de a suplimenta garanțiile liniei de credit, iar la scadență societatea debitoare nu a putut restitui creditul contractat, fiind demarată ulterior procedura executării silite și totodată o procedură judiciară de insolvență. În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind constatarea nulității absolute a Actului adițional la contractul liniei de credit nr. x/24.10.2008, conform înțelesului cauzei actului juridic în lumina C. civ. de la 1864, prima instanță a arătat că sunt întrunite cerințele legale pentru a reține valabilitatea cauzei actului adițional, în condițiile în care acesta a întregit convenția inițială de împrumut prin suplimentarea garanțiilor având ca scop asigurarea corespunzătoare a creditului acordat societății. Tribunalul a argumentat că din elementele stării de fapt rezultă în mod evident cunoașterea de către părți a cauzei convenției încheiate, respectiv acoperirea riscului împrumutului acordat societății comerciale în acord cu normele prudențiale ale băncii, în contextul devalorizării garanțiilor imobiliare inițiale. De asemenea, prima instanță a apreciat că nu poate fi reținută conduita culpabilă a unei părți din actul adițional care să fi determinat inducerea în eroare a reclamanților în ceea ce privește cauza convenției și a constatat că reclamanții nu au propus vreo dovadă a conduitei pârâtei C. S.A. de a crea o aparență falsă a scopului încheierii actului adițional. Întrucât, potrivit art. 967 C. civ. 1864, reclamanților le revenea sarcina dovedirii inexistenței scopului afirmat al actului juridic, tribunalul a constatat că dovezile propuse de aceștia nu probează susținerile evocate în acțiune, astfel încât cererea pentru constatarea nulității absolute a actului adițional este neîntemeiată. Prima instanță a reținut că cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a contractelor de fidejusiune și de garanție reală imobiliară, este neîntemeiată, întrucât, reclamanții nu au făcut dovada susținerilor din acțiune în sensul că aceste contracte ar fi fost asumate pentru alte considerente decât cele prevăzute în conținutul lor. De asemenea, s-a reținut că supoziția reclamanților asupra ipotezei prelungirii valabilității liniei de credit nu a fost întemeiată pe dovezile administrate în prezenta cauză, neputând susține motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată. Totodată, prima instanță a reținut că este neîntemeiată susținerea reclamanților în ceea ce privește lipsa unei contraprestații oferită de pârâta C. S.A.., având în vedere că posibilitatea societății comerciale de a solicita modificarea scadenței ori chiar acordarea unui împrumut suplimentar putea fi concretizată doar în situația formulării unor cereri exprese în acest sens, cărora banca trebuia să le ofere un răspuns corespunzător, or, în cauză nu au fost administrate dovezile unor astfel de demersuri. Sub aspectul invocat de reclamanți a clauzelor abuzive din contractele asumate pentru garantarea obligațiilor societății comerciale prima instanță a reținut că în cererea de chemare în judecată se face referire la existența unui dezechilibru care îi afectează direct pe aceștia. A observat prima instanță, însă, că, în modalitatea în care s-a încheiat actul adițional, cuprinsul acestuia reia integral clauzele contractului de împrumut sub forma liniei de credit acordată societății, stabilind suplimentar garantarea obligațiilor persoanei juridice cu ipotecă asupra bunului imobil aparținând reclamanților și cu fidejusiunea asumată personal pentru întreg împrumutul acordat. Prima instanță a arătat că analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de reclamanți prin raportare la textul Legii nr. 193/2000 astfel cum aceasta transpune Directiva 93/13/CEE presupune în mod obiectiv și luarea în considerare a modalității în care Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-74/15 interpretează aceste acte. Astfel, tribunalul a argumentat că referitor la clauzele contractuale contestate de reclamanți, din contractul de credit și din actele adiționale, nu pot face obiectul analizei în cauză, întrucât privesc o convenție încheiată între profesioniști, exclusă din sfera destinatarilor Directivei 93/13/CEE și a Legii nr. 193/2000. Cu privire la contractele de fidejusiune și de ipotecă, pentru a verifica legalitatea clauzelor reclamate ca având caracter abuziv, tribunalul a reținut că este necesară stabilirea existenței unui consimțământ informat al consumatorilor reclamanți. Astfel, tribunalul a reținut, sub aspectul voinței prezumate a semnatarilor contractului, că reclamanții au avut posibilitatea de a evalua clauzele care definesc obiectul principal al convenției, această prezumție fiind sprijinită de modul inteligibil în care a fost expus funcționarea mecanismului garantării și că, practic, reclamanții au avut la dispoziție în contract elementele adecvate pentru înțelegerea consecințelor economice derivate din asumarea obligației de garantare. Totodată, a arătat că relevant pentru formarea voinței părților reclamante în sensul asigurării creditului cu garanții a fost conștientizarea modului în care s-a obiectivat obligația principală din contractul de împrumut. Tribunalul a motivat că nu este corectă susținerea reclamanților în sensul că stipulația contractuală asupra suprimării beneficiului de diviziune și discuțiune ar fi nulă absolut în condițiile lipsei de informație cu privire la semnificația acestei mențiuni, ținând seama de modul în care termenii respectivi au fost plasați în textul contractelor. Prima instanță a considerat că reclamanții au avut acces la informare în privința clauzelor convențiilor pe care le-au semnat, inclusiv în condițiile în care instrumentarea contractului de ipotecă s-a realizat de către un notar public. Tribunalul a reținut că susținerea reclamanților în sensul nulității contractului de ipotecă din perspectiva prevederilor art. 1776 C. civ. este eronată față de prevederile contractului de garanție reală imobiliară, instanța considerând că valoarea ipotecii a fost determinată direct prin act. În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a dispozițiilor Legii nr. 312/1879 tribunalul a considerat că reglementarea vizează obiectul principal al contractului de împrumut, acesta neputând fi cercetat în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între profesioniști.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B.. Prin încheierea de ședință din data de 04.12.2018, Curtea de Apel Oradea a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către intimata-pârâtă C. S.A. și de către intimata-pârâtă E. S.A.

Prin decizia nr. 81/C/2019 - A din 12 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a arătat, în esență, că, din probele administrate, nu se poate concluziona în sensul răsturnării de către reclamanți a prezumției privind existența cauzei reglementată de art. 967 C. civ. în ceea ce privește contractul de garanție imobiliară nr. 35/07.08.2009, contractul de fidejusiune și actul adițional nr. x/07.08.2009 privind Contractul linie de credit nr. x/24.10.2008. Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții știau că își asumă obligația de garantare a restituirii creditului de către societatea comercială aparținând fiului lor și că în acest sens garantează cu imobilul proprietate personală, fiind în afara oricărei îndoieli că trebuiau să manifeste maximă diligență la încheierea contractelor. Instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, nu există o disproporție vădită între prestațiile părților, care să determine caracterul imoral ori ilicit al cauzei actului juridic, deoarece atât contractul de garanție imobiliară, cât și cel de fidejusiune au caracter unilateral și gratuit. A constatat instanța de apel că nu poate fi reținută nici fraudarea legii, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada intenției pârâtei de a frauda legea și nici a vreunui procedeu fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii. Instanța de apel a reținut că nici critica vizând încălcarea principiului specializării ipotecii din perspectiva art. 1776 C. civ. nu este fondată, întrucât atât contractul de garanție reală imobiliară, cât și contractul de fidejusiune, indică în mod expres valoarea creanței garantate, respectiv 300.000 RON, cu dobânzile, accesoriile și spezele aferente, iar înțelesul textului de lege evocat este acela de a fi determinată creanța garantată, și nu concurența sumei până la care se garantează. În ceea ce privește noțiunea de "spezele aferente contractului", care se regăsește atât în contractul de garanție reală imobiliară, cât și în contractul de fidejusiune, instanța de apel a reținut că neindicarea expresă a sumei ce va fi plătită cu acest titlu nu atrage nulitatea ipotecii, spezele însemnând cheltuieli ce vor fi făcute de bancă în legătură cu executarea contractului care, la fel ca și dobânzile și comisioanele, nu pot fi determinate expres în întinderea lor la momentul încheierii contractelor. De asemenea, instanța de apel a reținut că prevederile art. 1 și 2 din Legea 313/1879 vizează interdicția stipulării clauzei penale în contractele de împrumut și nu au incidență în cauză, fiind invocate de reclamanți doar formal, fără nici o motivare în fapt sau în drept. Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a constatat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, clauzele din contractul de garanție reală imobiliară nr. 35/07.07.2009 care prevăd că obligația de garanție se întinde nu doar asupra creditului, a dobânzilor și comisioanelor, ci și a spezelor aferente, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 10 alin. (2) din Titlul VI din Legea 99/1999, de la care părțile nu au derogat. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată în analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., reținându-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare a reținut instanța de apel. În analiza caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. III. pct. 2 și art. IV teza finală din contractul de fidejusiune nr. x/07.08.2009, instanța de apel a reținut că acestea nu au fost negociate în mod direct cu reclamanții, însă nu a reținut și existența unui dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Și aceasta, întrucât, în primul rând, contractul de fidejusiune este un contract unilateral și cu titlu gratuit, iar, în al doilea rând, prevederile art. 1662 și 1663 C. civ., permit stipularea în contract a asumării de către fidejusor a unei obligații solidare cu debitorul principal, precum și posibilitatea renunțării la beneficiul de diviziune și discuțiune. Nu în ultimul rând, în condițiile în care, obligația principală, care a fost garantată de fidejusori, este una comercială, s-a reținut aplicabilitatea prevederile art. 42 alin. (2) Codul comercial, care era în vigoare la data încheierii contractului. De asemenea, clauza înscrisă la art. IV teza finală, a constatat instanța de apel, nu este de natură ca, prin ea însăși să producă vreun efect în detrimentul consumatorului, decât în măsura în care se apreciază că, și alte clauze din contract, precum cea de la art. III pct. 2, ar fi fost considerată abuzivă. În privința caracterului abuziv al clauzelor din actul adițional nr. x/07.08.2009 care nu se regăsesc în contractul de credit inițial, instanța de apel a constatat că acestea vizează doar obiectul actului adițional. Examinând clauza de la art. I din actul adițional, instanța de apel a reținut că acesta privește obiectul contractului, respectiv suplimentarea garanțiilor aferente liniei de credit inițiale de 300.000 RON și, după cum stipulează art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, text care a transpus prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectul principal al contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, cum este cazul în speță, fapt ce determină, așadar, excluderea sa de la examinare în cadrul mecanismului reglementat de Legea 193/2000. Instanța de apel a constatat că, întrucât, întocmirea actului adițional a avut la bază cele două contracte de garanție, ale căror clauze nu au fost considerate abuzive, aceeași concluzie se impune și în privința clauzelor cuprinse în art. VII lit. a) și f) din actul adițional privind cele două garanții. În ceea ce privește clauzele din actul adițional care sunt reluate din contractul inițial de credit și care nu au fost influențate și nu au nici o legătură cu suplimentarea garanțiilor care a făcut obiectul actului adițional, instanța de apel a reținut că reclamanții nu pot solicita constatarea caracterului abuziv a acestor clauze, întrucât acestea nu îi vizează în mod direct, iar prin constatarea caracterului lor abuziv, de acest efect ar profita și societatea comercială debitoare care, în considerarea calității sale de profesionist, nu poate invoca prevederile Legii 193/2000 și nici ale Directivei nr. 93/13/CEE. În plus, în sprijinul acestei opinii, instanța de prim control judiciar a reținut că, inclusiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Ordonanța pronunțată în cauză, răspunzând întrebării preliminare adresată de instanța de apel, a făcut referire la posibilitatea examinării din perspectiva Directivei 93/13/CEE doar a clauzelor din contractul de garanție reală imobiliară și din cel de fidejusiune, fără a face nici o referire la clauzele cuprinse în actul adițional, deși prima întrebare adresată viza și acest contract. Prin clauzele contestate, fidejusorii nu și-au asumat obligații proprii, distincte de cele ale societății comerciale debitoare și care să nu fi figurat în contractul de credit inițial, iar contractele de garanție asumate de reclamanți au caracter accesoriu față de contractul de credit încheiat de societatea comercială debitoare principală, prin aceste contracte, în lipsa unei stipulații exprese, garantându-se obligația principală, cu dobânzile și accesoriile și spezele aferente, astfel cum a fost aceasta convenită cu debitoarea principală. Instanța de apel a motivat, în acord cu Ordonanța pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauză, că reclamanții pot invoca mecanismul de protecție reglementat de Directiva 93/13/CEE și Legea 193/2000 în ceea ce privește clauzele actului adițional, doar în privința celor aflate în legătură directă cu garanțiile oferite de aceștia, dat fiind că obiectul actului adițional constă în suplimentarea garanțiilor aferente liniei de credit în condițiile în care a fost aceasta contractată de societatea comercială S.C. D. S.R.L. Or, clauzele privind dobânda sau menționarea creditului ca fiind restant vizează obligația principală a societății debitoare, acestea fiind reluate în actul adițional în aceeași formă în care figurau și în contractul de credit inițial.

La data de 6 mai 2019, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 81/C/2019 - A din 12 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Recurenții au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care guvernează în general materia contractului de fidejusiune și a celor care reglementează în mod particular condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor. În analizarea existenței cauzei actului juridic civil, instanța de apel s-a limitat la definirea acestei condiții de validitate, dând valențe sporite afirmațiilor intimatei și martorilor audiați. În schimb, toate argumentele recurenților au fost apreciate de instanță ca fiind simple afirmații, nesusținute probatoriu, încălcând astfel dreptul prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au arătat recurenții-reclamanți că instanța de apel, fără o argumentare pertinentă, a concluzionat că nu corespund adevărului susținerile lor în sensul că atât aceștia, cât și debitorul principal, au fost determinați prin manopere dolosive să încheie convențiile, având promisiunea din partea conducerii băncii că și cuantumul și perioada de creditare vor fi mărite, respectiv prelungite. În vederea suplimentării creditului, debitorul principal a adus fidejusori, dar cum această suplimentare nu s-a mai produs, creditul are același cuantum, însă cu mai mulți debitori și garanții mai numeroase, aspect pe care instanța de apel l-a calificat ca fiind legal, licit și moral. Recurenții-reclamanți au precizat că, în mod judicios, a apreciat instanța de apel că voința juridică este dată de cauză, împreună cu obiectivul urmărit la încheierea contractului, însă este greșit a se aprecia că singurul obiectiv al părților a fost acela de a se conforma solicitării băncii de a suplimenta garanțiile, fără niciun beneficiu. Astfel, s-a susținut că reclamanții nu aveau niciun interes, întrucât erau în imposibilitatea rambursării creditului, pe cale de consecință, demararea procedurii de executare silită, fiind cel puțin previzibilă, dacă nu, chiar certă. Însă, în scopul evitării executării silite, debitorul principal a solicitat o suplimentare a sumei și o prelungire a termenului, solicitare care a impus aducerea unor garanții în plus în favoarea băncii, însă, întrucât suma promisă nu s-a acordat, s-a demarat executarea silită la scurt timp după încheierea contractelor de către recurenți. Pe cale de consecință, s-a învederat că, întrucât obiectivul și cauza lipsesc, nu se poate forma voința juridică a părților, impunându-se sancțiunea nulității. Recurenții-reclamanți au arătat că, în cauză, consimțământul lor a fost viciat prin eroare, deoarece, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, respectiv neacordarea unei sume suplimentare care să scoată debitorul din impasul financiar în care se găsea și neprelungirea perioadei de creditare, convențiile respective nu s-ar fi încheiat. Cu privire la analiza incidenței dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, apreciind că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile necesare în reținerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. În privința condiției privind caracterul negociat al clauzelor, s-a reținut ca fiind îndeplinită, banca neproducând probe în sensul negocierii acestora. În analizarea condiției privind dezechilibrul semnificativ, recurenții au subliniat că instanța de apel a interpretat în mod greșit atât dreptul material național, cât și deciziile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, cu toate că este atribuită fidejusorului calitatea de consumator, instanța de apel a lăsat fără finalitate și conținut respectiva decizie, inducând ideea că niciodată fidejusorul nu s-ar putea situa într-o poziție de dezechilibru față de cocontractant. Pe de altă parte, recurenții au învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut faptul că "dacă s-ar admite posibilitatea constatării caracterului abuziv al acestor clauze ar profita tuturor părților din actul adițional, nu doar celor doi reclamanți." Susțin recurenții că această apreciere a instanței de apel este greșită, întrucât, inclusiv la pagina 39 paragraful ultim, instanța a reținut, în mod contradictoriu, că "datorită prezumției de solidaritate, fidejusorul devine obligat principal...". Or, dacă recurenții sunt asimilați obligatului principal, având, totodată, calitatea de consumator, s-a învederat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și această condiție, apreciind-o ca fiind întemeiată în raport cu susținerile învederate pe tot parcursul procesului. Recurenții-reclamanți au mai menționat că nici cerința bunei-credințe nu este respectată în clauzele invocate ca fiind abuzive. Prin urmare, s-a subliniat că toate condițiile ar fi trebuit să fie analizate în concret de către instanța de apel, analiză ce impunea constatarea caracterului abuziv al respectivelor clauze, cu consecința anulării lor.

La data de 8 iulie 2019, intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la faptul că la data de 29.07.2016, intimata, în calitate de cedent, a cesionat către E. S.A., în calitate de cesionar, creanța deținută față de debitorul principal S.C. D. S.R.L. în baza contractelor de credit nr. x/24.10.2009 și nr. y/24.10.2009, cu actele adiționale aferente, creanță garantată de recurenții A. și B.. Ca urmare a cesiunii, cesionarul E. S.A. s-a subrogat în toate drepturile principale și accesorii, corelative obligației de plată a debitorului cedat S.C. D. S.R.L. rezultând din contractele de credit menționate, cesionarul E. S.A. devenind creditor al debitorului cedat pentru întreaga creanță cedată, care a trecut în patrimoniul cesionarului, prin transfer din patrimoniul intimatei-pârâte. Împreună cu creanța cedată, C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a transferat cesionarului E. S.A. toate garanțiile reale și personale care erau în ființă la data semnării contractului de cesiune, constituite de debitorul cedat S.C. D. S.R.L. și garanții A. și B., în vederea garantării obligației de plată a creanței cedate, precum și toate drepturile aferente sau accesorii acestora, inclusiv drepturile litigioase rezultate din contractul de credit. Prin urmare, s-a solicitat admiterea excepției și, pe cale de consecință, respingerea recursului formulat împotriva acestei părți pentru lipsa calității procesuale pasive, urmând ca judecata să continue între recurenți și E. S.A. prin mandatar F. S.R.L.. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material. La data de 29 iulie 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției invocate de intimata-pârâtă având în vedere considerentele expuse de instanța de apel în cuprinsul încheierii de ședință din 4 decembrie 2018, solicitându-se totodată și respingerea apărărilor formulate pe fondul cauzei. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C. S.A. - prin Sucursala Baia Mare, invocată de către această parte prin întâmpinare. Totodată, a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

Analizând recursul declarat de reclamanții A. și B. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente: Cu titlu prealabil, examinând în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare, se va reține că nu este fondată. Astfel, instanța de apel, prin încheierea din 4 decembrie 2018, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către intimata-pârâtă, având în vedere că, prin acțiune se solicită a se constata nulitatea unui act adițional, precum și a unor contracte de garanție și de fidejusiune, toate încheiate cu pârâta și că prin contractul de cesiune s-a cesionat doar creanța împreună cu garanțiile ce o însoțeau. Cum această excepție a fost respinsă de instanța de prim control judiciar, iar intimata-pârâtă nu a formulat recurs împotriva acelei încheieri, statuările curții de apel au intrat în autoritatea de lucru judecat, nemaifiind posibilă reluarea lor prin intermediul întâmpinării. În privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest text legal a fost invocat în mod formal de către recurenții-reclamanți, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici concrete în susținerea acestui motiv de nelegalitate, care vizează ipoteza casării hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce implică determinarea erorilor săvârșite de instanța de apel în legătură cu aceste prevederi legale. În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți prin care aceștia susțin că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care guvernează în general materia contractului de fidejusiune și a celor care reglementează în mod particular condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, Înalta Curte reține că recurenții nu au indicat în concret dispozițiile legale a căror încălcare o invocă și nu au adus argumente care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate invocat. În prima parte a recursului, recurenții-reclamanți reiau susținerile prezentate în etapele procesuale anterioare, care vizează fondul raporturilor juridice dintre părți, fără a indica în ce mod instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile legale vizând cauza actului juridic civil. Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurenții fac trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, la faptul că a fost viciat prin eroare consimțământul lor, la valențele sporite care au fost date susținerilor intimatei și a martorilor audiați, la aprecierile instanței în sensul că susținerile reclamanților sunt simple afirmații, nesusținute probatoriu, așadar, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanță. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, contrar dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenții, prin criticile formulate, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Astfel, prin criticile formulate, în realitate, recurenții-reclamanți contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia. Recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care recurenții-reclamanți au făcut referire, consacră asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Din acest punct de vedere, critica recurenților în sensul încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu este fondată, Înalta Curte reținând că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a respectat principiul dreptului la apărare, al contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil. Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 de către instanța de apel, care a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile necesare în reținerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Nu este fondată critica recurenților-reclamanți prin care aceștia susțin că, în analizarea condiției privind dezechilibrul semnificativ, instanța de apel a interpretat în mod greșit atât dreptul material național, cât și deciziile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în alte cauze, lăsând fără finalitate și conținut decizia prin care a fost atribuită fidejusorului calitatea de consumator, întrucât induce ideea că niciodată fidejusorul nu s-ar putea situa într-o poziție de dezechilibru față de cocontractant. Astfel, contrar susținerilor recurenților, s-a reținut prin decizia recurată că, prin Ordonanța pronunțată în Cauza C-74/15, la data de 19.11.2015 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în prezentul litigiu, s-a arătat că reclamanții pot invoca, în limitele arătate, mecanismul de protecție reglementat de Directiva 93/13/CEE și Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește garanțiile oferite de aceștia, instanța de apel pronunțând hotărârea în conformitate cu aceste statuări. Totodată, în mod corect, instanța de apel a argumentat că din prevederile Legii nr. 193/2000 și ale celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că, pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții, respectiv clauzele contractuale să nu fi fost negociate direct cu consumatorul, prin ele însele, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, să nu fi fost respectată cerința bunei-credințe. Având în vedere necesitatea întrunirii cumulative a condițiilor arătate a reținut instanța de apel că neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții face de prisos analiza celor subsecvente și determină concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. În limita criticilor formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, iar instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției și noțiunea de dezechilibru semnificativ, astfel cum a fost evidențiată în deciziile Curții Europene de Justiție, respectiv Cauza Constructora Principado S.A., C-226/12, și Cauza Aziz, C-415/11, reținând inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor fidejusori. În egală măsură, critica recurenților privind statuarea greșită a instanței de apel prin considerentul "dacă s-ar admite posibilitatea constatării caracterului abuziv al acestor clauze, ar profita tuturor părților din actul adițional, nu doar celor doi reclamanți.", nu este fondată. Și în această privință s-a argumentat corect prin decizia recurată că, în condițiile în care recurenții sunt asimilați obligatului principal în virtutea contractului de fidejusiune și au calitatea de consumatori doar în ceea ce privește garanțiile oferite de aceștia, așa cum s-a statuat în cauză prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-74/15, reclamanții nu au calitatea de consumatori în actul adițional la contractul de credit cu privire la care se susține că instanța de apel a statuat greșit. Prin urmare, în condițiile în care s-a constatat că cerința privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului nu este îndeplinită, în mod corect, instanța de apel nu a mai procedat la analiza condiției privind buna-credință, urmând a fi înlăturată și critica recurenților sub acest aspect. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..