ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 336/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, la 27 aprilie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. București și C.-Sucursala Maramureș, au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută la art. 6.9 din contractul de credit nr. x din 11 octombrie 2007, Condiții generale, precum și eliminarea acestei clauze din contractul de credit și înlocuirea acesteia cu prevederile art. 1021 C. civ.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3390 din 8 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu intimatele C. București și C.-Sucursala Maramureș.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. și B., solicitând admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 6.9 din Condițiile Generale ale contractului de credit nr. x/11.10.2007 și înlocuirea acesteia cu prevederile art. 1021 din C. civ. de la 1864, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 350/2018 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3390 din 8 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că s-a admis acțiunea reclamantelor și, în consecință, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută la art. 6.9 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 - Condiții generale și dispusă eliminarea acestei clauze din contractul de credit.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. București, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476, art. 479, art. 22 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, apreciază că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie a problemelor de drept ridicate în prezentul litigiu, din care părțile să fie convinse că s-a făcut dreptate și că s-au examinat toate probele administrate, instanța de apel încălcând obligațiile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care instituie obligația indicării atât a situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, cât și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Susține recurenta că, în cauză, instanța de apel s-a mulțumit să preia tale quale o motivare străină de prezenta cauză, găsind sursa de inspirație în decizia civilă nr. 328/A/2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care se impune a fi anulată, întrucât acest procedeu de soluționare nu corespunde exigențelor legale.

Mai mult, apreciază recurenta că procedând astfel, instanța de apel nu a considerat necesar a răspunde nici apărărilor formulate de pârâtă atât prin întâmpinare și prin notele ulterioare, hotărârea fiind nelegală și din această perspectivă, întrucât potrivit unei jurisprudențe constante a C.E.D.O. nu este suficient ca instanța să audă un argument, ci mai este necesar ca instanța să îl și trateze, cel puțin în substanță, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite motive și apărări au fost primite ori înlăturate.

Cu alte cuvinte, art. 6 C.E.D.O. stabilește în sarcina instanței obligația de a examina efectiv argumentele și mijloacele de probă ale părților, fără a le aprecia pertinența.

Având în vedere motivele arătate, recurenta consideră că este evident că instanța de judecată și-a încălcat obligația de motivare concretă a cauzei deduse judecății, astfel încât este mai mult decât evident faptul că, prin hotărârea recurată, judecătorii apelului nu au reușit să explice de o manieră convingătoare raționamentul juridic adoptat, nefiind transparent silogismul judiciar, care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căruia să poată fi realizat controlul judiciar.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a stabilit, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, faptul că ar îndeplini toate cerințele pentru a fi declarată ca fiind abuzivă clauza referitoare la declararea anticipată a scadenței stabilită prin contractul de credit.

Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că această modalitate de stabilire a scadenței anticipate nu ar fi suficient de precis determinată și nu ar avea la bază criterii obiective.

Recurenta susține că mențiunile din cuprinsul clauzei contestate dau în mod evident posibilitatea pârâtei să declare creditul scadent anticipat doar pentru motiv de neplată a ratelor și a dobânzilor scadente, acest drept neputând fi apreciat ca fiind abuziv, în prezenta cauză, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens.

Așa fiind, în mod nelegal a apreciat instanța de apel faptul că nu respectă prevederile din cuprinsul art. 4 din Legea nr. 193/2000 clauza contestată.

În continuare, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în speță, clauza contractuală este clară, neechivocă și permite consumatorului să își asume în cunoștință de cauză obligațiile stabilite, astfel că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, introducerea acestei clauze nu poate fi interpretată în sensul că asigură un avantaj băncii față de împrumutate, cum în mod nelegal a reținut instanța de apel, câtă vreme declararea scadenței anticipate depinde exclusiv de buna-credință a împrumutatului în respectarea obligațiilor contractuale și rambursarea la termen a ratelor.

În ceea ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, apreciază recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată prin aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, câtă vreme instanța de apel a constatat, nemotivat, că în speță ar fi îndeplinită această cerință.

În opinia recurentei-pârâte, această clauză nu generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a fost negociată de părțile din litigiu, întrucât în mod evident reclamantele au demarat negocierile în vederea încheierii contractului de credit, solicitând pârâtei acordarea acestuia și, totodată, este respectată cerința bunei-credințe.

De altfel, dacă s-ar accepta teza instanței de apel, s-ar ajunge la situația în care, dacă împrumutații nu achită ratele datorate, în mod evident s-ar împlini termenul de prescripție de 3 ani, context în care dreptul pârâtei de a recupera creanța este paralizat.

Pentru a se evita împlinirea termenului de prescripție s-ar ajunge în situația absurdă în care pârâta ar fi nevoită periodic să inițieze executări silite în temeiul aceluiași titlu, soluție ce nu este favorabilă niciuneia dintre părți, reclamantele suportând în mod repetat cheltuielile de executare.

Pentru argumentele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului.

Intimatele-reclamante A. și B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât litigiul a fost pornit anterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, în raport cu decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind legală și temeinică, întrucât modalitatea de stabilire a scadenței anticipate la care se adaugă dobânda penalizatoare asupra ratelor nescadente potrivit graficului de rambursare, dar devenite scadente ca urmare a activării clauzei de declarare a scadenței anticipate a întregului credit, are consecințe devastatoare pentru reclamante.

Totodată, nu sunt reale susținerile recurentei cum că soluția anulării clauzei privind scadența anticipată ar fi defavorabilă reclamantelor prin faptul că s-ar efectua executări succesive, deoarece cheltuielile de executare în aceste situații ar fi raportate la dimensiunea debitului.

Recurenta-pârâtă C. București, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatele-reclamante A. și B., a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, întrucât calea extraordinară de atac a recursului este admisibilă, în acest sens pronunțându-se Curtea Constituțională, prin decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, prin care s-a statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale.

Totodată, în raport cu art. 520 alin. (4) C. proc. civ., s-a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizării înregistrate sub dosarul nr. x/2018.

Pe fondul recursului, s-a solicitat să se constate că argumentele invocate de intimatele-reclamante sunt chestiuni ce țin de caracterul injust al clauzei pe care acestea au contestat-o, nereferindu-se la întrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-reclamanți B. și A., a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularitățile de ordin procedural a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta invocă faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476, art. 479 și art. 22 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 C.E.D.O., dispoziții care instituie obligația indicării atât a situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, cât și a motivelor de drept pe care se întemeiază soluția.

Din analiza hotărârii recurate, se observă că aceasta cuprinde elementele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b), respectiv considerentele în care se expun obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, situația de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din acest punct de vedere, se constată că apelanții-reclamanți au contestat hotărârea instanței de fond, devoluțiunea operând integral, potrivit art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat dispozițiile imperative ale legii, oferind, prin considerente, toate elementele necesare pentru ca instanța de recurs să efectueze un control eficient.

Astfel, instanța de apel a stabilit situația de fapt prin raportare la probele din dosar, potrivit art. 264 C. proc. civ., a analizat sentința apelată prin raportare la criticile din apel precum și la incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit motivelor din acțiunea introductivă.

Cercetând din această perspectivă contractul încheiat de părți, instanța de apel oferă o motivare structurată logic privind îndeplinirea de către clauza 6.9. a fiecăreia dintre condițiile pentru a fi declarată abuzivă: să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie contrară bunei-credințe, respectiv să nu respecte criteriul de transparență și inteligibilitate, cu consecința dezechilibrului semnificiativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Înalta Curte reține că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat apărările recurentei.

Astfel, instanța de apel reține, printre altele că, "s-a susținut de către intimată, cu referiri concrete la particularitățile speței, că nu era necesar a fi indicate în cuprinsul contractului de credit alte elemente referitoare la scadența anticipată întrucât faptul că beneficiarele creditului sunt nemulțumite de modalitatea de stabilire a dobânzii penalizatoare nu face ca respectiva clauză să fie una abuzivă. Susținerea este nefondată întrucât în jurisprudența sa constantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit criteriile la care instanța națională trebuie să se raporteze pentru a stabili caracterul clar și inteligibil al unei clauze (...). În acest context, trebuie enunțat faptul că simpla prezentare a unei oferte de credit sau recunoaștere a reclamantelor că au consultat și alte oferte, nu este în opinia instanței suficientă în cazul concret analizat pentru înțelegerea consecințelor care pot fi produse."

Mai reține instanța de apel că "probele administrate în apel - suplimentul la interogatoriul administrat intimatei - coroborate cu cele administrate în primă instanță, au confirmat că în speță scadența anticipată a fost declarată pentru suma de 700 euro, despre care intimata nu a putut comunica instanței dacă include rata și dobânda aferentă sau și dobânda penalizatoare, rată care era aproximativ egală cu o rată stabilită pe seama reclamantelor potrivit scadențatului".

Un alt argument concret al instanței de apel se referă la aprecierea că "termeni precum restanță la plata uneia din rate sau dobânzi (...), nu se respectă vreuna din clauzele și obligațiile prevăzute (...), nu sunt suficient de precis determinați în contractul încheiat pentru a se putea înlătura posibilitatea stabilirii în mod unilateral și discreționar a momentului declarării scadenței anticipate a împrumutului dar și suma pentru care această sancțiune intervine". De asemenea, în concret, instanța de apel mai reține "cum în speță probațiunea administrată nu a evidențiat existența unei veritabile negocieri a clauzei amintite, deși în condițiile art. 4 alin. (3) fraza finală din Legea nr. 193/2000 potrivit căreia dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, sarcina probei îi revenea, Curtea conchide că prevederile art. 6.9 din contractul părților - Condiții generale este o clauză abuzivă și, ca urmare, nulă absolut".

Motivarea deciziei atacate cu recurs evidențiază examinarea chestiunilor esențiale deduse judecății, fiind respectată această cerință a procesului echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recurenta, deși susține că motivarea instanței nu ar fi avut în vedere și apărările cuprinse în conținutul întâmpinării sale din apel, având mai mult un caracter general, teoretic, sens în care se citează similaritatea considerentelor dintr-o altă cauză cu același obiect, la rândul său, nu precizează în recurs care ar fi fost argumentul concret omis în analiza cauzei și, mai cu seamă, caracterul său "esențial" pentru soluționarea cauzei, astfel încât nu se poate reține critica privind nerespectarea cerințelor unui proces echitabil.

De altfel, apărările din apel ale recurentei nu au vizat decât combaterea apelului, prin care nu se invocaseră alte motive față de cele susținute în fața primei instanțe prin acțiunea introductivă.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii recurate îndeplinește cerințele de legalitate, astfel că instanța găsește criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 ca fiind nefondate.

Al doilea motiv de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 și 4 din Legea 193/2000.

Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sunt o normă de drept material imperativă care, prin excepție de la regula liceității și valabilității clauzelor contractuale la care au consimțit părțile contractante, în virtutea libertății lor de voință, stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată și clauza este catalogată în temeiul acestei legi speciale ca fiind abuzivă, instanța de apel îndeplinindu-și obligația de a analiza în întregime toate condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a putea reține caracterul abuziv și a avea temei să admită calea de atac și să reformeze sentința primei instanțe.

Instanța de apel a verificat incidența criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa negocierii cu reclamanții, exprimarea într-un limbaj clar și accesibil și existența în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei supuse analizei, instanța de apel a reținut cu justețe că aceasta nu a fost negociată de părțile în litigiu, a avut un caracter preformulat, astfel încât recurentei-pârâte îi revenea obligația de a proba faptul că aceasta a fost negociată, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără ca o asemenea probă să fie făcută, recurenta limitându-se să invoce acceptarea de către consumatori a ofertei de credit.

Astfel, împrejurarea că părțile au stabilit coordonatele principale ale contractului, privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului, nu poate conduce la concluzia că și stabilirea scadenței anticipate, care este supusă analizei în prezentul recurs ar fi fost negociată.

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța de apel reține corect că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu recurenta-pârâtă nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, alternativa fiind de a renunța la beneficiul respectivelor produse sau servicii.

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește, deci, să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

În ce privește contractul de credit încheiat între părți, în care clauza analizată este inclusă în condițiile generale, se constată că este un contract de adeziune; clauza contestată nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost preformulată de către recurenta-pârâtă, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidența prevederilor Legii nr. 193/2000. Împrejurarea că debitorii reclamanți au acceptat clauzele contractului, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv, soluția contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu profesioniștii.

Este corectă observația recurentei că instituirea unei clauze privind scadența anticipată a creditului nu este abuzivă ab initio. Sub acest aspect se reține că nu intră clauza analizată, cuprinsă în art. 6.9. din Condițiile generale contractuale sub incidența dispozițiilor art. 40 alin. (4) lit. (b) și (c) din O.U.G. nr. 50/2010, act normativ de protecție a consumatorilor, nefiind aplicabile contractului încheiat anterior intrării sale în vigoare.

În opinia recurentei, clauza inserată în condițiile generale ale contractului de credit reprezintă o aplicație specială a dispozițiilor legale referitoare la pierderea beneficiului termenului de către debitor în materia contractelor (art. 1025 din C. civ. de la 1864), prezumția de bună-credință fiind valabilă, argumente care nu pot fi reținute.

Astfel, clauza care stipulează că se va putea declara scadența anticipată în condiții de neplată a oricărei sume devenite exigibile sau în caz de neîndeplinire a vreunei obligații de către împrumutat este abuzivă în măsura în care este exprimată în termeni generali și expune consumatorul, urmare a deciziei unilaterale a profesionistului, unei modificări majore a economiei contractului.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz și hotărârea din 14 noiembrie 2013 privind cauza Banco Popular Espanol) se arată că instanța națională are sarcina de a verifica în special dacă posibilitatea de a declara exigibil tot împrumutul depinde de acceptarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată, dacă dreptul național prevede mijloacele care să permită consumatorului supus unei asemenea clauze să remedieze efectele exigibilității împrumutului.

Or, clauza de la art. 6.9 din Condițiile generale ale contractului de credit nu îndeplinește condiția de a fi clară și inteligibilă și creează un dezechilibru semnificativ prin faptul că banca putea declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații de către consumatori.

În mod corect a reținut instanța de apel lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei analizate pentru a se putea înlătura posibilitatea stabilirii în mod unilateral și discreționar a momentului la care scadența anticipată intervine și, mai ales, care sunt obligațiile neexecutate care activează clauza în litigiu, în ipoteza că, "nu se respectă vreuna din clauzele și obligațiile din contract".

În această privință, este necesar a aminti că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 și 71), ci prezintă o importanță esențială aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73).

Aprecierea instanței de apel privind faptul că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să poată fi interpretată doar în favoarea pârâtei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica, și ulterior, dacă activarea clauzei este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, respectiv de a deduce care este mecanismul în funcție de care poate interveni desființarea contractului, cu efect retroactiv, este corectă.

Este real că în virtutea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, banca are facultatea de a opta pentru declararea creditului acordat scadent anticipat și a pretinde rambursarea creditului, însă clauza astfel cum este redactată nu conține elemente obiective, clar expuse de la momentul încheierii convenției, explicitarea clauzei, astfel cum se regăsește în întâmpinarea de la fond a recurentei nefiind regăsită și în textul clauzei. Modul lipsit de claritate al clauzei creează un avantaj în favoarea recurentei, fără a exista un remediu pentru consumatorii aflați în situația de a li se activa clauza, fără a cunoaște, în prealabil, situațiile concrete care determină scadența anticipată, ca să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând băncii să declare anticipat scadența.

Recurenta oferă o interpretare a clauzei care ignoră conținutul real al acesteia și care conferă posibilitatea de a se declara scadența anticipată pentru neîndeplinirea oricărei obligații contractuale, nu doar a ratelor și dobânzilor, respectiv a obligațiilor contractuale esențiale, cum se susține.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deși pârâta beneficiază în principiu de prezumția de bună-credință impusă de adagiul "bona fides praesumitur", această prezumție a fost răsturnată prin inserarea în contract a unei clauze cu caracter neclar și neinteligibil sub aspectul mecanismului de declanșare a scadenței anticipate. Totodată, instanța de apel a reținut în mod corect că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, întrucât modul ambiguu în care clauza este formulată este de natură să dezechilibreze drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, lăsând la discreția băncii să stabilească care este momentul la care scadența anticipată a creditului intervine și care sunt obligațiile neexecutate pentru care aplicarea cauzei este posibilă.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (în cauzele conexate C-70/17 și C-179/17) articolele 6 și 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că se opun ca o clauză privind scadența anticipată a unui contract de împrumut ipotecar declarată abuzivă să fie menținută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu modificarea conținutului acestei clauze afectându-i substanța.

În acest context, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, EU:C:2009:350, punctul 35, și Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 65).

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate de recurentă în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 350/2018 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.