ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3702/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești reclamantele T.R. și L.I. au invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001, argumentând că această Hotărâre cuprinde un singur articol care prevede că se atestă apartanența la domeniul public al comunelor din Județul Prahova a bunurilor cuprinse în Anexă. Prin sentința nr. 106 din 24 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a judecat cauza fără citarea emitentului actului administrativ atacat.

Prin Decizia nr. 3192 din 1 iunie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentințe recurată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, reținând că aceasta a pronunțat hotărârea cu nerespectarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ. cu referire la art. 4 din Legea nr. 554/2004, nefiind citat în cauză actul administrativ atacat. Prin sentința nr. 41 din 8 februarie 2012, în fond după casare, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001, reținând în esență că aceasta respectă dispozițiile legale în ceea ce privește inventarierea în domeniul public al Municipiului Constanța a terenului revendicat de recurentele-reclamante, acesta fiind de uz și utilitate publică prin efectul Legii nr. 213/2008.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond au declarat recurs reclamantele invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Criticile formulate de recurente vizează în esență faptul că terenul revendicat nu a trecut în proprietatea publică a pârâtei-intimate U.A.T. a Municipiului Câmpina deoarece nu exista o Hotărâre a Consiliului Local emisă în acest sens și drept urmare H.G. nr. 1359/2011 apare ca fiind nelegală, confirmând ceva care nu exista. Recursul este nefondat. Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea excepției de nelegalitate este H.G. nr. 1359/2001. Apărările intimatului Guvernul României din cuprinsul întâmpinării formulată în cauză în sensul că nu poate fi verificată legalitatea acestui act administrativ individual, pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul este emis anterior intrării în vigoare a legii, este corectă.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate în cauză s-au verificat motivele de nelegalitate invocate, excepția de nelegalitate fiind respinsă de plano, prima instanță nu a procedat la o examinare a excepției din perspectiva reglementărilor europene, convenționale și comunitare, nu a stabilit că principiul securității raporturilor juridice are prioritate.

Este adevărat că prin mai multe Decizii, printre care nr. 404, 425 și 426/2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.

Fără a ignora sau nega consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este chemat în mod direct și nemijlocit să facă efective drepturile omului și libertățile consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, așa cum au fost interpretate în jurisprudența C.E.D.O., aceasta constituind o garanție a aplicării blocului de convenționalitate în dreptul intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia.

Cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului, enunțat în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți și în lumina căruia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumarescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002, cauza Prodan c. României, hotărâre din 11 decembrie 2008). Deși se referă la repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute și în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, actul administrativ fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu și executoriu din oficiu.

Cu toate că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, este evident că beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta Curte constată că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției. În cauză, actul administrativ unilateral individual atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina și jurisprudența au acceptat-o în mod tradițional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu și era soluționat de către instanța competentă să judece cauza respectivă. În exercitarea rolului său de a aplica dreptul în cazul determinat supus judecății și de a asigura protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale părților, Înalta Curte constată că respingerea excepției de nelegalitate invocată de recurentele-reclamante nu este de natură să aducă atingere, prin ea însăși, dreptului lor de proprietate și nici dreptului la un proces echitabil privit din perspectiva poziției lor procesuale, cu atât mai mult cu cât autorii excepției puteau ataca direct, în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 hotărârea de Guvern în discuție.

Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.R. și L.I. împotriva sentinței nr. 41 din 8 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.