ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3702/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Ploiești reclamantele T.R. și L.I. au invocat

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001, argumentând că această

Hotărâre cuprinde un singur articol care prevede că se atestă apartanența

la domeniul public al comunelor din Județul Prahova a bunurilor cuprinse

în Anexă.

Prin sentința nr.

106 din 24 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamantele criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, susținând că instanța de fond a judecat cauza

fără citarea emitentului actului administrativ atacat.

Prin Decizia nr. 3192

din 1 iunie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul, a casat sentințe recurată și a trimis cauza spre rejudecare

la instanța de fond, reținând că aceasta a pronunțat hotărârea cu

nerespectarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ. cu referire la art. 4

din Legea nr. 554/2004, nefiind citat în cauză actul administrativ atacat.

Prin sentința nr.

41 din 8 februarie 2012, în fond după casare, Curtea de Apel Ploiești a

respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001,

reținând în esență că aceasta respectă dispozițiile legale în

ceea ce privește inventarierea în domeniul public al Municipiului

Constanța a terenului revendicat de recurentele-reclamante, acesta fiind

de uz și utilitate publică prin efectul Legii nr. 213/2008.

Împotriva sentinței

pronunțate de către instanța de fond au declarat recurs reclamantele invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Criticile formulate

de recurente vizează în esență faptul că terenul revendicat nu a trecut în

proprietatea publică a pârâtei-intimate U.A.T. a Municipiului Câmpina deoarece

nu exista o Hotărâre a Consiliului Local emisă în acest sens și drept

urmare H.G. nr. 1359/2011 apare ca fiind nelegală, confirmând ceva care nu

exista.

Recursul este

nefondat.

Actul administrativ

supus controlului de legalitate pe calea excepției de nelegalitate este H.G. nr.

1359/2001.

Apărările intimatului

Guvernul României din cuprinsul întâmpinării formulată în cauză în sensul că nu

poate fi verificată legalitatea acestui act administrativ individual, pe calea

prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul este emis anterior

intrării în vigoare a legii, este corectă.

Așa cum se poate

observa din considerentele sentinței recurate în cauză s-au verificat

motivele de nelegalitate invocate, excepția de nelegalitate fiind respinsă de

plano, prima instanță nu a procedat la o examinare a excepției din

perspectiva reglementărilor europene, convenționale și comunitare, nu a

stabilit că principiul securității raporturilor juridice are prioritate.

Este adevărat că prin

mai multe Decizii, printre care nr. 404, 425 și 426/2008, Curtea

Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din

Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007,

considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității

raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția

României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală și

din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin.

(1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii

și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care

garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului

administrativ.

Fără a ignora sau

nega consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional, Înalta

Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este chemat în

mod direct și nemijlocit să facă efective drepturile omului și libertățile

consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale, așa cum au fost interpretate în jurisprudența C.E.D.O., aceasta

constituind o garanție a aplicării blocului de convenționalitate în dreptul

intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și

aplicarea acesteia.

Cu privire la

raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din

Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict

între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu

prioritate a tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai

în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4

din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate pe

care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale

anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului

securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului,

enunțat în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al

statelor părți și în lumina căruia trebuie interpretat dreptul la un proces

echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumarescu c. României,

hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999,

hotărârea din

25 iulie 2002, cauza Prodan c.

României, hotărâre din 11 decembrie 2008).

Deși se referă la repunerea

în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile,

argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute și în cazul actului

administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost

atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, actul administrativ fiind

emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter

obligatoriu și executoriu din oficiu.

Cu toate că admiterea

excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci

doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, este

evident că beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de

drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit

astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta

Curte constată că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei

excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și

mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar

cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră

în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a

preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din

Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat

în lumina preambulului Convenției.

În cauză, actul

administrativ unilateral individual atacat a fost emis anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai

sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală

reglementată de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a actului administrativ nu a fost

reglementată prin lege, iar doctrina și jurisprudența au acceptat-o în mod

tradițional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc

procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu și era soluționat de

către instanța competentă să judece cauza respectivă.

În exercitarea

rolului său de a aplica dreptul în cazul determinat supus judecății și de a

asigura protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale părților, Înalta

Curte constată că respingerea excepției de nelegalitate invocată de

recurentele-reclamante nu este de natură să aducă atingere, prin ea însăși,

dreptului lor de proprietate și nici dreptului la un proces echitabil privit

din perspectiva poziției lor procesuale, cu atât mai mult cu cât autorii

excepției puteau ataca direct, în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004

hotărârea de Guvern în discuție.

Ca o consecință a

celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului precum și jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că se impune

respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de T.R. și L.I. împotriva sentinței

nr.

41 din 8 februarie

2012 a Curții de Apel

Ploiești,

secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2012.