ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2718/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 28 noiembrie 2013, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat suspendarea executării și anularea Deciziei C.N.A. nr. 608/5.11.2013 și, în subsidiar, transformarea amenzii de 20.000 RON în somație publică.

Prin sentința civilă nr. 882 din 18 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 882 din 18 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) și ale art. 91 din Legea nr. 504/2002, în condițiile în care decizia contestată nu este legală întrucât, pe de o parte, din emisiunea de teleshopping nu rezultă că publicul nu ar fi fost informat corect, iar pe de altă parte, aplicarea directă a unei amenzi, fără aplicarea prealabilă a unei somații de publice de intrare în legalitate, exclude în mod direct prezumția de nevinovăție de care ar trebui să se bucure orice persoană.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a verificat dacă decizia contestată a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea audiovizualului, coroborate cu prevederile art. 144 alin. (3) din Codul audiovizual și nu a verificat dacă într-adevăr în emisiunea de teleshopping s-a susținut că produsul promovat are puteri miraculoase, putând vindeca boli deosebit de grave.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a arătat că în mod nelegal prima instanță nu i-a admis solicitările privind comunicarea tuturor documentelor care au stat la baza emiterii deciziei contestate, respectiv a emisiunii de teleshopping și a reclamației nr. 9246/02.09.2014, fiind astfel încălcat principiul egalității armelor, precum și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlul preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici privind soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere ce viza suspendarea executării Deciziei C.N.A. nr. 608/5.11.2013, astfel că va analiza recursul exclusiv prin raportare la capătul de cerere privind anularea Deciziei C.N.A. nr 608/5.11.2013.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Pe cale de consecință, sunt nefondate susținerile recurentei privind maniera de administrare a probatoriului, a cadrului cercetărilor pe care era chemată instanța de fond să le realizeze, neputându-se afirma că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză și la respectarea principiului egalității părților. În concret, instanței îi revenea, în esență, obligația de a verifica dacă acele elemente reținute prin decizia contestată în cauză, sub aspectul sancționării reclamantei, se confirmă, or, în realizarea unor astfel de verificări judecătorul are deschisă calea administrării oricărui probatoriu apreciat de acesta drept pertinent și util pentru deplina sa lămurire. De altfel, instanța de control judiciar reține că și în jurisprudența CJUE s-a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11).

Înalta Curte constată că, în concordanță cu prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei a fost depusă decizia contestată și întreaga documentație care a stat la baza emiterii acesteia, iar tocmai pentru deplina lămurire a tuturor aspectelor cauzei, instanța de fond a dispus pârâtului să depună la dosarul cauzei transcrierea ședinței din data de 05 noiembrie 2013, în urma căreia a fost emisă decizia contestată în cauză, procesul-verbal al ședinței CNA de la data de referință fiind comunicat și reclamantei .

Totodată, instanța de recurs nu poate reține o încălcare a principiului egalității părților prin nedepunerea înregistrării emisiunii de teleshopping sau a reclamațiilor care să conțină și datele de identificare ale persoanelor care le-au formulat, în condițiile în care, pe de o parte, la dosarul cauzei era depus raportul de monitorizare al emisiunilor, în care se menționează, printre altele, că înregistrările în baza cărora a fost efectuat au fost puse la dispoziție chiar de postul de televiziune sancționat, iar pe de altă parte, raportat și la dispozițiile Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, datele de identificare ale persoanelor care au formulat reclamațiile nu erau relevante pentru soluționarea cauzei.

De altfel, instanța de control judiciar are în vedere și că presupusele inadvertențe sesizate de recurenta-reclamantă privind data formulării reclamațiilor și data difuzării emisiunilor sunt nerelevante în cauză, în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de fond, în sarcina reclamantei s-a reținut că în fiecare zi din luna august, în intervalul orar 16:30-17:00, a difuzat emisiunea de teleshopping, sub titlul Medicina naturistă: Tinerețe fără bătrânețe, în cadrul căreia dl. doctor B. a prezentat, timp de aproape 30 de minute, proprietățile miraculoase pe care le-ar avea piatra numită C..

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a exercitat controlul de legalitate a deciziei contestate, inclusiv din perspectiva analizării criticilor formulate prin cererea de chemare în judecată care priveau conținutul emisiunii de teleshopping care a condus la aplicarea sancțiunii în cauză.

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a unor mijloace de probă (ex. raportul de monitorizare), ori modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural (ex. evocarea prevederilor art. 3 și ale art. 91 din Legea nr. 504/2002), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

În aceeași ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanța de fond a apreciat, interpretat și coroborat probele administrate în cauză, recurenta susține că prima instanță ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură și considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situației de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reține Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 608/2013, Consiliul Național al Audiovizualului a sancționat reclamanta A. S.R.L. cu amendă în cuantum de 20.000 RON, pentru difuzarea, sub titlul "Medicina naturistă: Tinerețe fără bătrânețe", a unor materiale de teleshopping, cu încălcarea normelor referitoare la informarea corectă a publicului și a celor privind respectarea regimului difuzării publicității în audiovizual.

În concret, sancțiunea a fost aplicată pentru încălcarea de către radiodifuzor a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 128 lit. d) și f) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la aplicarea directă de pârât a sancțiunii amenzii ca urmare a difuzării emisiunii de teleshopping în discuție.

Potrivit dispozițiilor din Legea audiovizualului:

Art. 3 alin. (2) "Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor."

Conform prevederilor din Codul audiovizualului:

Art. 128 - Este interzisă menționarea în publicitate sau în teleshopping a unor indicații terapeutice referitoare la boli precum:

d) cancer și alte boli tumorale;

f) diabet și alte boli metabolice.

Potrivit art. 90 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din Legea nr. 504/2002, constituie contravenție nerespectarea prevederilor art. 3 (…). Faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON.

Alineatul 3 al aceluiași articol prevede că în cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzută la alin. (1) sunt minore, va adresa o somație publică de intrare în legalitate.

Nu în ultimul rând, conform alin. (4) al aceluiași articol, individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora emisiunea de teleshopping ar fi informat corect publicul, Înalta Curte reține că ceea ce se impută reclamantei este faptul că în cadrul acestei emisiuni au fost făcute referiri la efectele tratamentului cu piatra numită C., acțiunile acesteia având rezultate deosebite în cazul unor afecțiuni ale rinichilor, a nodulilor la nivelul sânilor, colonului și tiroidei, precum și faptul că reglează glicemia, în condițiile în care dispozițiile art. 128 lit. d) și f) din Codul audiovizualului interzic menționarea în teleshopping a unor indicații terapeutice referitoare la boli tumorale sau alte boli metabolice.

Totodată, așa cum în mod just a reținut și instanța de fond, modalitatea de promovare a unui produs, căruia i s-au atribuit calități indubitabile de vindecare a unor boli grave, fără indicarea unor dovezi minime cu privire la pertinența afirmațiilor făcute, nu respectă dispozițiile legale referitoare la o informare corectă și obiectivă a publicului în condițiile în care în cadrul acestora nu se face nicio mențiune referitoare la faptul că respectivele "tratamente" sunt sau nu sunt atestate medical, așa cum impun normele audiovizuale.

De altfel, chiar în Certificatul de notificare eliberat de Institutul de Bioresurse Alimentare, seria x/23.11.2010, invocat de reclamantă în susținerea efectelor benefice ale acestui produs, se menționează că produsul C. este un supliment alimentar și că este interzisă inscripționarea ambalajului și/sau a prospectului produsului cu proprietăți de prevenire, tratare sau vindecare a unor boli sau să se facă referire la asemenea proprietăți.

De asemenea, nu se poate susține că modul în care se face în emisiune prezentarea acestor "efecte terapeutice" este de natură să asigure o informare clară a publicului cu privire la "calitatea" sau "calificarea" pe care o are persoana care le prezintă publicului și care susține că aceste tratamente se "adresează", deci sunt recomandate, pentru anumite afecțiuni, unele dintre ele foarte grave.

În concret, faptul că în cadrul prezentării sunt utilizate comparații ale unor rezultate ale unor analize presupus efectuate înainte și după posibila utilizare a unuia dintre tratamentele utilizate, poate induce publicului ideea că tratamentele sunt recomandate de un medic, de un specialist, sporind prin aceasta credibilitatea prezentării, fără să o dovedească însă în concret.

În consecință, a fost corectă concluzia autorității administrative, validată de instanța de fond, potrivit căreia modul de prezentare a produsului, prin care îi sunt atribuite acestuia calități de vindecare a unor boli grave, nu este de natură să asigure o informare corectă și obiectivă a publicului și contravine prevederilor legale reținute ca temei juridic la emiterea deciziei contestate în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată și că nu poate fi reținută o încălcare a prezumției de nevinovăție de care s-ar fi bucurat recurenta-reclamantă în calitate de contestatară, în condițiile în care instanța de fond a aplicat în mod corect prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii, ținând cont inclusiv de actele și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv Decizia nr. 386/2013 prin care radiodifuzorul mai fusese sancționat pentru încălcarea acelorași dispoziții legale cu amendă în cuantum de 10.000 RON, din care rezultă că recurenta-reclamantă nu se afla la prima încălcare a dispozițiilor legale incidente în cauză și având în vedere că fapta este prevăzută ca și contravenție la art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea audiovizualului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 882 din 18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.