ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3010/2013

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Decizia nr. 4119 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 455/1371/2007 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 69/A din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2013, S.P.P. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4119 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, invocând în drept dispozițiile art. 318 prima teză C. proc.

civ. În argumentarea contestației în anulare, P.S.P. susține că instanța de recurs a soluționat recursul ca urmare a unor greșeli materiale. În opinia contestatorului, instanța de recurs a respins recursul pornind de la o greșeală materială - analizarea dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 134 și art. 97 din Legea nr. 31/1990, într-o formă care nu era în vigoare la data de 12 iulie 2006, data exercitării dreptului de retragere a contestatorului. Susține, în esență, că instanța de recurs nu a observat și nu a avut în vedere argumentele contestatorului prin care a arătat că instanțele de fond s-au raportat la o altă formă a art. 134 decât cea în vigoare la data de 12 iulie 2006 (data retragerii), instanța de recurs raportându-se, la rândul său, în mod eronat la aceeași variantă greșită a textului, sens în care expune comparativ conținutul art. 134 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 anterior și ulterior modificării publicată în M. Of.

nr. 955/28.11.2006. Raportat la analiza comparativă menționată, apreciază că la momentul formulării declarației de retragere acționarii trebuiau să predea acțiunile pe care le posedă numai dacă acestea fuseseră eliberate în condițiile art. 97 din lege, or dacă acestea nu fuseseră eliberate în condițiile art. 97, nu exista obligația depunerii odată cu cererea de retragere. Astfel, susține că, pornind de la forma corectă a textului aplicabil în cauză, contestatorul a dezvoltat o serie întreagă de argumente, subsumate acestui motiv de recurs, care explicau de ce acesta nu a putut depune odată cu cererea de retragere și acțiunile/certificatul de acționar, invocând inclusiv existența unor înscrisuri doveditoare în acest sens, pe care instanța de recurs nu le-a mai analizat din cauza greșelii materiale săvârșite.

În opinia contestatorului, aceste argumente, neanalizate de către instanța de recurs, sunt următoarele: (i) În speță societatea nu a emis astfel de certificate de acționar, astfel încât contestatorul nu avea ce să depună odată cu cererea de retragere - După data Hotărârii Adunării generale care a generat exercitarea dreptului de retragere prevăzut de art. 134 din Legea nr. 31/1990 societatea nu mai putea emite certificate de acționar, schimbându-și forma juridică din societate pe acțiuni în societate cu răspundere limitată, astfel încât nici nu mai existau acțiuni, acestea fiind transformate în părți sociale care au altă natură decât acțiunile, iar toate datele prevăzute de art. 97 prin raportare la art. 93 (2) și (3) fiind cuprinse în chiar Actul Constitutiv aflat în posesia societății.

Cât a fost constituită ca SA, nu a emis acțiuni la purtător a căror simplă deținere făcea dovada proprietății și calității de acționar al H., astfel încât să se considere că nedepunerea lor ducea la lipsa de eficiență a cererii de retragere. (ii) A fost nevoit să demareze o acțiune în instanță pentru obligarea societății la eliberarea unui extras după registrul acționarilor, sens în care s-a pronunțat Sentința nr. 614 din 22 februarie 2010 devenită irevocabilă în Dosarul nr. 449/1371/2009. (iii) Rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat această condiție a fost generată de necesitatea ca acționarul care formulează cererea de retragere să predea și titlurile care legitimează această calitate și care reprezintă dovada calității de proprietar asupra acestora sau însăși titlu de proprietate (pentru acțiunile la purtător), în caz contrar retragerea nefiind efectivă.

(iv) În speță calitatea sa de acționar și participația deținută la societatea pârâtă era cunoscută societății, atâta vreme cât însăși societatea a recunoscut calitatea contestatorului de acționar, atât la momentul formulării cererii de retragere, cât și ulterior prin mai multe adrese și/sau acte de procedură. Consideră că argumentele anterior menționate subsumate primului motiv de recurs erau diferite între ele și trebuiau analizate separat, motiv pentru care, chiar și în lipsa greșelii materiale, nu se poate aprecia că instanța de recurs le-a grupat și a răspuns la toate printr-un considerent comun, ceea ce conduce la concluzia că instanța de recurs nu a analizat practic integral motivele de recurs.

În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe acest motiv, a susținut că pentru verificarea producerii acestei greșeli materiale nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, iar greșeala materială este una esențială, aplicarea unei forme greșite a textului de lege incident determinând soluția instanței de recurs. Apreciază că soluționarea greșită a acestui prim motiv de recurs a influențat și pronunțarea instanței de recurs cu privire la celelalte motive de recurs, împrejurare ce rezultă din motivarea instanței, care în fiecare caz reține că reclamantul nu și-a exercitat dreptul de retragere "în termenul și condițiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990". (decizia de recurs).

În consecință, în raport de existența unei evidente greșeli materiale a instanței de recurs care a omis să se pronunțe pe motivele de recurs, se impune admiterea contestației și desființarea deciziei din recurs, urmând ca la rejudecarea recursului să fie avută în vedere forma corectă a dispozițiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea în speță a acestor dispoziții legale. Intimata H. România SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, solicitând în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

Contestatorul P.S.P. a depus răspuns la întâmpinare, susținând, în esență, că prezenta contestație în anulare este admisibilă față de motivele invocate. Deliberând prioritar asupra excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata H. România SRL, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, prin urmare, admisibilă în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, excepția va fi respinsă. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed: Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Primul motiv prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestației în anulare și invocat de contestator în prezenta cauză are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. Textul legal vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții legale sau contractuale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin urmare, contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare este o cale extraordinară de retractare pentru remedierea unor greșeli materiale și nu pentru reformarea unor greșeli de fond. În speță, nu se justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Contestatorul, în argumentarea cererii sale, subliniază tocmai o greșeală de judecată invocând modul eronat în care instanța de recurs ar fi interpretat și aplicat prevederile art. 134 din Legea nr. 31/1990 în funcție de care a rezolvat aspectele deduse judecății.

Nemulțumirea contestatorului cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate conduce la admiterea contestației în anulare de față, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă greșeli materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Contestatorul nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare, precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care s-a pronunțat asupra motivelor invocate de parte. Susținerile contestatorului se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or, prevederile art. 318 C. proc.

civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs. În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008). În același sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că "supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006). În consecință, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Pentru considerentele anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 4119 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 455/1371/2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata H. România. Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 4119 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 455/1371/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL