ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3010/2013

Deliberând asupra

contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin Decizia nr. 4119 din 24 octombrie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

Dosarul nr. 455/1371/2007 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 69/A din 14 noiembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Prin cererea

înregistrată la data de 18 februarie 2013, S.P.P. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei nr. 4119 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, invocând în drept

dispozițiile art. 318 prima teză C. proc. civ.

În argumentarea

contestației în anulare, P.S.P. susține că instanța de recurs a soluționat

recursul ca urmare a unor greșeli materiale.

În opinia

contestatorului, instanța de recurs a respins recursul pornind de la o greșeală

materială - analizarea dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 134 și

art. 97 din Legea nr. 31/1990, într-o formă care nu era în vigoare la data de

12 iulie 2006, data exercitării dreptului de retragere a contestatorului.

Susține, în esență,

că instanța de recurs nu a observat și nu a avut în vedere argumentele

contestatorului prin care a arătat că instanțele de fond s-au raportat la o

altă formă a art. 134 decât cea în vigoare la data de 12 iulie 2006 (data

retragerii), instanța de recurs raportându-se, la rândul său, în mod eronat la

aceeași variantă greșită a textului, sens în care expune comparativ conținutul

art. 134 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 anterior și ulterior

modificării publicată în M. Of. nr. 955/28.11.2006.

Raportat la analiza

comparativă menționată, apreciază că la momentul formulării declarației de

retragere acționarii trebuiau să predea acțiunile pe care le posedă numai dacă

acestea fuseseră eliberate în condițiile art. 97 din lege, or dacă acestea nu

fuseseră eliberate în condițiile art. 97, nu exista obligația depunerii odată

cu cererea de retragere.

Astfel, susține că,

pornind de la forma corectă a textului aplicabil în cauză, contestatorul a

dezvoltat o serie întreagă de argumente, subsumate acestui motiv de recurs,

care explicau de ce acesta nu a putut depune odată cu cererea de retragere și

acțiunile/certificatul de acționar, invocând inclusiv existența unor înscrisuri

doveditoare în acest sens, pe care instanța de recurs nu le-a mai analizat din

cauza greșelii materiale săvârșite.

În opinia

contestatorului, aceste argumente, neanalizate de către instanța de recurs,

sunt următoarele:

(i) În speță

societatea nu a emis astfel de certificate de acționar, astfel încât

contestatorul nu avea ce să depună odată cu cererea de retragere - După data

Hotărârii Adunării generale care a generat exercitarea dreptului de retragere

prevăzut de art. 134 din Legea nr. 31/1990 societatea nu mai putea emite

certificate de acționar, schimbându-și forma juridică din societate pe acțiuni

în societate cu răspundere limitată, astfel încât nici nu mai existau acțiuni,

acestea fiind transformate în părți sociale care au altă natură decât

acțiunile, iar toate datele prevăzute de art. 97 prin raportare la art. 93 (2)

și (3) fiind cuprinse în chiar Actul Constitutiv aflat în posesia societății.

Cât a fost constituită ca SA, nu a emis acțiuni la purtător a căror simplă deținere

făcea dovada proprietății și calității de acționar al H., astfel încât să se

considere că nedepunerea lor ducea la lipsa de eficiență a cererii de

retragere.

(ii) A fost nevoit să

demareze o acțiune în instanță pentru obligarea societății la eliberarea unui

extras după registrul acționarilor, sens în care s-a pronunțat Sentința nr. 614

din 22 februarie 2010 devenită irevocabilă în Dosarul nr. 449/1371/2009.

(iii) Rațiunea pentru

care legiuitorul a reglementat această condiție a fost generată de necesitatea

ca acționarul care formulează cererea de retragere să predea și titlurile care

legitimează această calitate și care reprezintă dovada calității de proprietar

asupra acestora sau însăși titlu de proprietate (pentru acțiunile la purtător),

în caz contrar retragerea nefiind efectivă.

(iv) În speță

calitatea sa de acționar și participația deținută la societatea pârâtă era

cunoscută societății, atâta vreme cât însăși societatea a recunoscut calitatea

contestatorului de acționar, atât la momentul formulării cererii de retragere,

cât și ulterior prin mai multe adrese și/sau acte de procedură.

Consideră că

argumentele anterior menționate subsumate primului motiv de recurs erau

diferite între ele și trebuiau analizate separat, motiv pentru care, chiar și

în lipsa greșelii materiale, nu se poate aprecia că instanța de recurs le-a

grupat și a răspuns la toate printr-un considerent comun, ceea ce conduce la

concluzia că instanța de recurs nu a analizat practic integral motivele de

recurs.

În ceea ce privește

admisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe acest motiv, a susținut

că pentru verificarea producerii acestei greșeli materiale nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, iar greșeala materială este

una esențială, aplicarea unei forme greșite a textului de lege incident

determinând soluția instanței de recurs.

Apreciază că

soluționarea greșită a acestui prim motiv de recurs a influențat și pronunțarea

instanței de recurs cu privire la celelalte motive de recurs, împrejurare ce

rezultă din motivarea instanței, care în fiecare caz reține că reclamantul nu

și-a exercitat dreptul de retragere "în termenul și condițiile prevăzute

de art. 134 din Legea nr. 31/1990". (decizia de recurs).

În consecință, în

raport de existența unei evidente greșeli materiale a instanței de recurs care

a omis să se pronunțe pe motivele de recurs, se impune admiterea contestației

și desființarea deciziei din recurs, urmând ca la rejudecarea recursului să fie

avută în vedere forma corectă a dispozițiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990,

cu toate consecințele ce decurg din aplicarea în speță a acestor dispoziții

legale.

Intimata H. România

SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

contestației în anulare, solicitând în principal, admiterea excepției invocate

și, în consecință, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar, în

subsidiar, respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

Contestatorul P.S.P.

a depus răspuns la întâmpinare, susținând, în esență, că prezenta contestație

în anulare este admisibilă față de motivele invocate.

Deliberând prioritar

asupra excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata

H. România SRL, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este

formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, prin urmare, admisibilă

în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, excepția

va fi respinsă.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și temeiul de drept invocat, Înalta

Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care

succed:

Fiind o cale de

retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi

exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi

atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare.

Primul motiv prevăzut

de dispozițiile art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestației în

anulare și invocat de contestator în prezenta cauză are în vedere erori

materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Textul legal vizează

greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de

interpretare a unor dispoziții legale sau contractuale, de apreciere a probelor

sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin urmare,

contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor

greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții

legale de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare este o cale

extraordinară de retractare pentru remedierea unor greșeli materiale și nu

pentru reformarea unor greșeli de fond.

În speță, nu se

justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către

contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba

de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Contestatorul, în

argumentarea cererii sale, subliniază tocmai o greșeală de judecată invocând

modul eronat în care instanța de recurs ar fi interpretat și aplicat

prevederile art. 134 din Legea nr. 31/1990 în funcție de care a rezolvat

aspectele deduse judecății.

Nemulțumirea

contestatorului cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele

care au format convingerea instanței de recurs nu poate conduce la admiterea

contestației în anulare de față, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu

reprezintă greșeli materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

Contestatorul nu face

decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a instanței de

recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare, precum și

probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care s-a

pronunțat asupra motivelor invocate de parte.

Susținerile

contestatorului se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile,

care o transformă într-un recurs la recurs, or, prevederile art. 318 C. proc.

civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate,

în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil

recurs la recurs.

În mod constant, în

jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că

nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat

definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei;

contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs

deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și

imperative.

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securității

raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar

posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile,

afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție

(Cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

În același sens,

Curtea de la Strasbourg a reținut că "supervizarea nu trebuie să devină un

apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra

subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se

poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale

și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12

octombrie 2006).

În consecință,

dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este

rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este

nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru considerentele

anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ., în

temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în

anulare formulată de contestatorul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 4119 din 24

octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, în Dosarul nr. 455/1371/2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata H. România.

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul P.S.P. împotriva Deciziei nr. 4119 din 24

octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, în Dosarul nr. 455/1371/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL