ÎCCJ, decizie (scj.ro #118605)

Mandat european de arestare. Motiv obligatoriu de refuz al executării

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic

: Drept procesual penal

-

mandat european de arestare

-

motiv obligatoriu de refuz al executării

Legea nr. 302/2004,

art. 98 alin. (1) lit. a)

În procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanța constată că pentru una dintre infracțiunile prevăzute în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost condamnată definitiv în România și a executat pedeapsa la care a fost condamnată, sunt incidente, pentru această infracțiune, dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, care reglementează, ca motiv obligatoriu de refuz al executării, ipoteza în care persoana solicitată „a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare.” În acest caz, instanța dispune executarea mandatului european de arestare pentru infracțiunile care nu intră sub incidența motivului obligatoriu de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Condamnarea definitivă în România a persoanei solicitate pentru infracțiunea prevăzută în mandatul european de arestare și executarea pedepsei aplicate pentru această infracțiune constituie un motiv de refuz obligatoriu al executării, prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, iar nu motivul opțional de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. h) din aceeași lege, referitor la ipoteza „când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri.”

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2271 din 11 iulie 2014

Prin sentința nr. 237/F din 30 iunie 2014, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 5 noiembrie 2013 de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Creta (Grecia), privind pe persoana solicitată L.F., cetățean român.

A constatat că pentru capătul de acuzare de la pct. 1 din caseta E din cuprinsul mandatului, respectiv pentru infracțiunea de trafic de persoane referitoare la persoanele vătămate S.C. și L.A., persoana solicitată L.F. a fost deja condamnată în România, prin sentința nr. 969 din 9 octombrie 2003 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia nr. 2680 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la 5 ani închisoare, pedeapsă executată în perioada 13 decembrie 2002 - 10 martie 2004 și 1 septembrie 2004 - 27 decembrie 2006 (când a fost liberată condiționat), astfel încât pentru această infracțiune persoana solicitată nu mai poate face obiectul unor cercetări în Grecia, fiind incident motivul obligatoriu de refuz de punere în executare a mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

A dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 30 iunie 2014 până la data 29 iulie 2014 inclusiv și predarea acesteia, în stare de arest, în vederea efectuării urmăririi penale și judecării de către autoritățile din Grecia cu privire la infracțiunile ce fac obiectul prezentului mandat (cu excepția faptei descrise în caseta E, pct. 1 - traficul de persoane privind pe S.C. și L.A.), cu respectarea regulii specialității și sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România.

A constatat că persoana solicitată a fost reținută și arestată în vederea predării în baza mandatului european de arestare de la data de 17 iunie 2014 până în prezent.

În baza art. 107 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus comunicarea prezentei hotărâri către autoritatea emitentă, Ministerului Justiției și Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul I.G.P.R., în cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a reținut următoarele:

La data de 18 iunie 2014 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind arestarea provizorie pe baza semnalării în Sistemul de Informații Schengen și în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 5 noiembrie 2013 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Creta, precum și predarea persoanei solicitate L.F., cetățean român.

Persoana solicitată a fost prezentată în fața procurorului la data de 17 iunie 2014, procurorul dispunând măsura reținerii acesteia în cauză pe o perioadă de 24 de ore, persoanei solicitate fiindu-i aduse la cunoștință existența mandatului și infracțiunile care au determinat emiterea acestuia de către autoritățile elene.

Prin încheierea din 18 iunie 2014, în baza art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, raportat la art. 9 din Decizia-cadru JAI/584/2002, instanța a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate L.F., pentru o perioadă de 15 zile, respectiv de la data de 18 iunie 2014 până la data de 2 iulie 2014, inclusiv, fixând termen la data de 30 iunie 2014 pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoțit de traducerea în limba română a acestuia

În conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, judecătorul a verificat identitatea persoanei solicitate, asigurându-se că acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care o înțelege - română -, mandatul european de arestare.

De asemenea, potrivit alin. (3) din același articol, judecătorul a adus la cunoștința persoanei solicitate drepturile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată (și anume: dreptul de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător - ales sau numit din oficiu și, respectiv, la interpret - dacă nu vorbește sau nu înțelege limba română), efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

La termenul din 30 iunie 2014, persoana solicitată L.F. a declarat că nu este de acord cu predarea sa și nu renunță nici la drepturile conferite de regula specialității, instanța procedând în continuare la audierea acesteia, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Curtea de apel a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de către autoritățile din Grecia la data de 5 noiembrie 2013, acesta conținând toate informațiile necesare, mandatul fiind emis în lipsa persoanei solicitate pe baza mandatului de arestare nr. 15/2013 emis de către anchetatorul din Rethymno, a cărui validitate a fost susținută de Ordonanța nr. 70/2013 a Consiliului Judiciar, Instanța pentru delicte din Rethymno, în vederea urmăririi penale.

Faptele care fac obiectul mandatului european de arestare pentru care persoana este urmărită ar fi fost săvârșite în cursul anului 2002 (20 noiembrie 2002 - 12 decembrie 2002), în România și în Rethymno (Grecia), și ar fi constat, în esență, în aceea că persoana solicitată a făcut parte dintr-un grup infracțional organizat care a recrutat-angajat și transportat în Grecia din România cel puțin 20 de tinere de cetățenie română, pentru ca G.K. și K.V. să le poată exploata sexual, constrângându-le în acest sens.

Faptele pentru care persoana solicitată este urmărită sunt descrise astfel în cuprinsul mandatului european de arestare (caseta E):

În România și în Rethymno (Grecia) în anul 2002 și la datele specificate mai jos, acționând premeditat și împreună cu G.K. și K.V., cu scopul de a-și asigura un venit prin multiple acțiuni constituind actele materiale ale aceleiași infracțiuni continuate, comise și în formă de tentativă, au recrutat, angajat și transportat în Grecia din România și au reținut cel puțin 20 de tinere de cetățenie română cu intenția ca G.K. și K.V. să le poată exploata sexual, inițial, cu acordul victimelor, prin metode frauduloase și prin profitarea de situația vulnerabilă a victimelor și prin ademenirea lor cu promisiuni de plată și, ulterior, prin violență, amenințări și alte mijloace coercitive.

Potrivit art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare.

Prima instanță a constatat, din examinarea actelor dosarului, referitor la capătul de acuzare de la pct. 1 din caseta E din cuprinsul mandatului, respectiv pentru infracțiunea de trafic de persoane referitoare la persoanele vătămate S.C. și L.A., că persoana solicitată L.F. a fost deja condamnată în România, prin sentința nr. 969 din 9 octombrie 2003 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia nr. 2680 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la 5 ani închisoare, pedeapsă executată în perioada 13 decembrie 2002 - 10 martie 2004 și 1 septembrie 2004 - 27 decembrie 2006 (când a fost liberată condiționat).

Prin urmare, a considerat instanța de fond că pentru această infracțiune persoana solicitată nu mai poate face obiectul unor cercetări în Grecia, fiind incident motivul obligatoriu de refuz de punere în executare a mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată (persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare).

În ceea ce privește celelalte fapte care fac obiectul mandatului european de arestare și pentru care s-a solicitat predarea, curtea de apel a constatat că nu este incident niciun impediment la predare.

Curtea de apel a constatat că faptele reținute în sarcina persoanei solicitate, astfel cum au fost expuse în cuprinsul mandatului european de arestare, care sunt prevăzute în Codul penal grec și sancționate cu pedepse de până la 20 ani închisoare, se încadrează în dispozițiile art. 96 alin. (1) pct. 1 și 3 (participarea la un grup criminal organizat și traficul de persoane) din Legea nr. 302/2004, republicată, predarea nefiind subordonată în acest caz condiției ca faptele să constituie infracțiuni și potrivit legii române, acestea având însă corespondent și în legislația penală română, în dispozițiile art. 367, art. 210 C. pen.

Din examinarea actelor dosarului a rezultat că, în raport cu aceste infracțiuni, pentru care persoana solicitată nu a fost condamnată, nu este incidentă vreuna dintre situațiile care, conform dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, constituie motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni la identitate, chiar dacă aceasta a precizat că nu a săvârșit faptele reținute în cuprinsul mandatului european de arestare și a arătat că nu este de acord cu predarea sa.

Curtea de apel a precizat că nerecunoașterea săvârșirii infracțiunilor nu este un motiv obligatoriu sau opțional de refuz al executării mandatului european, prevăzut în Legea nr. 302/2004, republicată, aceasta fiind de altfel o chestiune ce vizează fondul cauzei și asupra căreia autoritățile judiciare române, învestite exclusiv cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se pot pronunța în niciun mod.

Totodată, prin sentința contestată s-a considerat că nu poate fi reținută apărarea formulată de avocatul persoanei solicitate, în sensul că ar fi incident motivul obligatoriu de refuz al executării, prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, și în cazul celorlalte fapte descrise în mandatul european de arestare emis de autoritățile elene, dat fiind că din conținutul sentinței nr. 969 din 9 octombrie 2003 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia nr. 2680 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, rezultă în mod neechivoc faptul că soluția de condamnare a inculpatei s-a pronunțat avându-se în vedere exclusiv infracțiunea de trafic de persoane comisă cu privire la persoanele vătămate S.C. și L.A. (având calitate de martor în procesul penal). Faptul că instanța a înțeles să facă referire la recrutarea și transportul altor „fete” în Grecia, în vederea practicării prostituției, concluzionând că această activitate devenise pentru inculpată o obișnuință, aspect valorificat în procesul de individualizare a pedepsei, s-a apreciat că nu poate duce la concluzia că prin sentința menționată persoana solicitată a fost găsită vinovată și pedepsită pentru toate faptele din acea perioadă (noiembrie - decembrie 2002). Prin urmare, s-a considerat că susținerile avocatului nu urmăresc decât extinderea motivului obligatoriu de refuz al executării asupra tuturor faptelor pe care le-ar fi comis persoana solicitată anterior hotărârii de condamnare.

Împotriva sentinței nr. 237/F din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a formulat contestație persoana solicitată L.F., solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție admiterea contestației, desființarea sentinței penale atacate și respingerea cererii de executare a mandatului european, întrucât este incident, între altele, motivul opțional de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, autoritatea judiciară română de executare refuză, în mod obligatoriu, executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

În mod corect, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu privire la infracțiunea de trafic de persoane referitoare la persoanele vătămate S.C. și L.A., fapte pentru care persoana solicitată L.F. a fost condamnată în România, prin sentința nr. 969 din 9 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 2680 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, la o pedeapsă de 5 ani, pedeapsă ce a fost executată în perioada 13 decembrie 2002 - 10 martie 2004 și 1 septembrie 2004 - 27 decembrie 2006.

Astfel, în condițiile în care persoana solicitată a fost judecată definitiv pentru aceeași faptă de către un stat membru, iar sancțiunea aplicată acesteia a fost executată, în mod judicios s-a reținut că pentru această infracțiune nu se poate pune în executare mandatul european de arestare.

Predarea persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare se justifică, însă, față de împrejurarea că L.F. este acuzată, conform conținutului mandatului european de arestare, și pentru alte fapte decât cele pentru care a fost condamnată în România prin sentința penală nr. 2680/2004, definitivă.

Susținerile apărării, conform cărora pentru întreaga activitate infracțională săvârșită de către persoana solicitată la sfârșitul anului 2002 s-ar fi aplicat acesteia o sancțiune ce a fost executată, nu sunt confirmate prin considerentele sentinței nr. 969 din 9 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 2680 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, din care rezultă fără niciun dubiu că activitatea infracțională avută în vedere de instanță a fost exclusiv cu privire la infracțiunea de trafic de persoane comisă cu privire la persoanele vătămate S.C. și L.A.

De altfel, se constată că instanța de fond a verificat apărările persoanei solicitate prin raportare la motivul obligatoriu de refuz de executare a mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, iar nu prin prisma motivului de refuz facultativ de refuz de executare reglementat în art. 98 alin. (2) lit. h) din aceeași lege, care prevede că se poate refuza mandatul european de arestare când o autoritate judiciară română a pronunțat față de persoana solicitată o hotărâre definitivă cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri.

Faptele reținute în sarcina persoanei solicitate, prevăzute în Codul penal grec și sancționate cu pedepse de până la 20 de ani, se circumscriu dispozițiilor art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 referitoare la faptele ce permit predarea fără a mai fi necesară verificarea condiției dublei incriminări, mai mult, acestea având și corespondent în legislația penală română.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 108 din Legea nr. 302/2004, constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată L.F. împotriva sentinței nr. 237/F din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.