ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 735/2022

HOTĂRÂRE

31.03.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 735/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la 2 octombrie 2020, sub numărul x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat desfacerea căsătoriei, stabilirea domiciliilor minorilor C. și D. la mamă, exercitarea autorității părintești față de cei doi minori să se facă în comun, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, obligarea reclamantului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorilor, precum și stabilirea de legături personale cu cei doi minori.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 373 lit. b), art. 397, art. 400 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 499 și art. 529 C. civ.

La 6 aprilie 2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței de judecată, deoarece niciuna din părți nu mai locuiește în România. De asemenea, a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat exercitarea autorității părintești asupra minorilor C. și D. exclusiv de către mamă și păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei.

II. Hotărârea pronunțată de Judecătoria Târgoviște:

Prin sentința civilă nr. 4254 din 23 noiembrie 2021, Judecătoria Târgoviște, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârâtă, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivare, prima instanță sesizată a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

De asemenea, a făcut trimitere la Decizia nr. 20/2016 pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie expres.

La al doilea termen de judecată, din 23 noiembrie 2021, constatând că părțile nu mai au locuința în țară, iar acestea nu au convenit în mod expres ca judecata cererii de divorț să se facă la Judecătoria Târgoviște, prima instanță sesizată a apreciat că excepția de necompetență teritorială este întemeiată.

III. Hotărârea pronunțată de Judecătoria 5 București:

Prin sentința civilă nr. 1645 din 28 februarie 2022, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 5 București în cadrul dosarului nr. x/2020, a fost admisă excepția necompetenței internaționale a instanțelor române cu privire la capetele de cerere accesorii divorțului referitoare la exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorilor și obligarea la plata pensiei de întreținere, invocată din oficiu, au fost respinse ca nefiind de competența instanțelor române cererile accesorii divorțului referitoare la exercitarea autorității părintești, la stabilirea locuinței minorilor și obligarea la plata pensiei de întreținere și s-a disjuns cererea privind desfacerea căsătoriei, formându-se prezentul dosar nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 1646 din 28 februarie 2022, Judecătoria Sectorului 5 București, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de desfacere a căsătoriei privind pe reclamantul A. și pe pârâta B., în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Constatând că a intervenit un conflict negativ de competență în ceea ce privește soluționarea prezentei cauze, a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În considerente, Judecătoria Sectorului 5 București a constatată că, la primul termen de judecată în fața Judecătoriei Târgoviște, din data de 2 februarie 2020, această instanță a pus în discuție competența instanței și, în temeiul art. 915 C. proc. civ., s-a declarat competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza.

Ulterior acestui moment, la termenul de judecată din 23 noiembrie 2021, Judecătoria Târgoviște a invocat excepția necompetenței teritoriale și prin sentința civilă nr. 4254 din 23 noiembrie 2021 a admis această excepție, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Judecătoria Sectorului 5 București a reținut incidența Deciziei nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și a apreciat că excepția de necompetență a Judecătoriei Târgoviște a fost invocată ulterior primului termen de judecată, respectiv ulterior declarării competenței sale la termenul din 2 februarie 2021, cu nerespectarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul cauzei este reprezentat de soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei privind pe reclamantul A. și pe pârâta B., urmare a disjungerii capetelor de cerere accesorii de cererea principală prin sentința civilă nr. 1645 din 28 februarie 2022, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în cadrul dosarului nr. x/2020

Se constată că, în speță, Judecătoria Târgoviște și Judecătoria Sectorului 5 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, cea de-a doua instanță reținând că Judecătoria Târgoviște nu putea invoca din oficiu necompetența teritorială după ce a pronunțat o încheiere interlocutorie prin care a constatat că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 915 C. proc. civ., "(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

(2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București."

Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor menționate, în materia divorțului este reglementată competența teritorială exclusivă, în cauză devenind aplicabile dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială de ordine publică putând fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În conformitate cu statuările obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate.

Procedând la o astfel de verificare în cauza dedusă judecății, se constată următoarele:

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția de necompetență se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competența generală - când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale - când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competența teritorială exclusivă - în cazul în care procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

C. proc. civ. cuprinde reglementări exprese potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența altei instanțe de judecată.

Totodată, în conformitate cu art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

În speță, la primul termen de judecată din 2 februarie 2020, Judecătoria Târgoviște a reținut că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei pentru ca, mai apoi, la termenul din 23 noiembrie 2021, să pună în discuție excepția necompetenței teritoriale.

Potrivit celor statuate în paragraful 72 din Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.

De asemenea, în paragraful 74 al acestei decizii s-a statuat că dacă prima instanță invocă excepția necompetenței materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din C. proc. civ., instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material.

În situația în care prima instanță invocă excepția necompetenței sale după momentul procesual reglementat expres în art. 131 C. proc. civ., instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, cu motivarea că prima instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material și teritorial.

Ca atare, pronunțarea încheierii din 2 februarie 2020 de către Judecătoria Târgoviște reprezintă o consolidare a competenței în favoarea primei instanțe sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat, din moment ce această încheiere leagă instanța, astfel că excepția de necompetență nu putea fi admisă după ce aceasta s-a declarat competentă.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ. și față de împrejurarea că Judecătoria Târgoviște a pronunțat încheierea interlocutorie prin care a reținut că este competentă material și teritorial, în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.