ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 881/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 11 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), s-a dispus, în temeiul art. 300 2 rap. la art. 139 alin. (1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M. cu măsura obligării acestora de nu părăsi localitatea (municipiul București). În temeiul art. 145 alin. (1 1 ) lit. a) - d) și alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpații urmând a respecta următoarele obligații: - să se prezinte la instanța de judecată, ori de câte ori sunt chemați; - să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială locuiesc (inculpatul P.J.B.

- la adresele din București, Strada L.R. și respectiv A.S., iar inculpatele T.G. și T.G.M. - la adresa din București, Strada L.S.G.), conform programului de supraveghere întocmit de acest organ sau ori de câte ori sunt chemați; - să nu își schimbe locuințele anterior menționate, fără încuviințarea instanței de judecată; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; - să nu se apropie unul de celălalt (cu excepția inculpatelor T.G. și T.G.M., fiică și mamă, una în raport cu cealaltă) și de martorii M.A., O.C.C. și V.F. și să nu comunice cu aceștia, direct sau indirect. În temeiul art. 145 alin. (2 2 ) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligațiilor care le revin pe durata acesteia, se va lua față de ei măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților de sub puterea MAP nr. 105/UP din 15 mai 2009 (inculpatul P.J.B.), nr. 107/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.) și nr. 106/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.M.), emise de Tribunalul București, secția a II-a penală, dacă nu sunt arestați în alte cauze. Onorariul interpretului de limbă maghiară, în echivalentul a 8 ore, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Verificând, din oficiu, conform art. 300 2 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M., s-au constatat următoarele: Cei trei inculpați au fost arestați preventiv la data de 15 mai 2009, pe temeiul art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. și au fost trimiși în judecată, în această stare, la data de 28 septembrie 2009, sub acuzația săvârșirii, de către fiecare dintre ei, a infracțiunilor concurente de trafic internațional de droguri de mare risc și trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 3 alin. (1) și (2) și respectiv de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., în sarcina lor reținându-se, în fapt, că au introdus în țară, prin Portul Constanța și au efectuat pe teritoriul României operațiuni cu privire la cantitatea de aproximativ 209 kilograme de cocaină, provenită din Peru. Prin Sentința penală nr. 131/F din data de 16 februarie 2011, Tribunalul București, secția a II-a penală, sesizat cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât condamnarea inculpaților pentru infracțiunile anterior menționate, astfel: inculpații P.J.B.

și T.G. la pedeapsa rezultantă de câte 15 ani închisoare și inculpata T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare. Prin Decizia penală nr. 221/A din data de 09 august 2012, Curtea de Apel București, secția I penală, sesizată cu judecarea apelurilor declarate de Parchet și de inculpați, a menținut pedeapsa aplicată inculpatului P.J.B., însă a redus pedepsele aplicate inculpatelor T.G. și T.G.M., la 8 ani închisoare, în cazul celei dintâi și respectiv la 15 ani închisoare, în cazul celei din urmă.

Prin Decizia nr. 112 din data de 16 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, sesizată cu judecarea recursurilor declarate de Parchet și de inculpați, a casat decizia instanței de apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, menținând starea de arest preventiv a inculpaților, care, astfel, va expira la data de 16 martie 2013. Instanța de recurs și-a motivat decizia pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și pct. 10 C. proc. pen., reținând, în esență, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care aceasta și-a întemeiat soluția, că instanța respectivă nu a analizat apărările formulate de inculpați și nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor cauzei.

De asemenea, instanța de recurs a impus instanței de rejudecare a apelurilor să procedeze la o nouă ascultare a inculpaților, la realizarea unei confruntări între aceștia, la audierea martorilor M.A., O.C.C. și V.F. și la efectuarea unei confruntări între aceștia și inculpați, precum și la administrarea oricăror alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri. Analizând, în acest context, măsura arestării preventive sub incidența căreia se află inculpații, Curtea a constatat că nu se mai justifică menținerea acesteia, prin prisma a trei argumente, și anume lipsa unui pericol concret și actual pentru ordinea publică, lipsa necesității măsurii respective în raport cu scopul ei legal și depășirea termenului rezonabil al detenției provizorii, din motive neimputabile inculpaților.

Astfel, sub primul aspect, Curtea, a reținut ca premisă existența unor motive verosimile de a crede în săvârșirea de către inculpați a faptelor imputate (în condițiile în care, în privința acestora, s-a pronunțat deja, în primă instanță, o hotărâre de condamnare), constată că unicul caz ce a determinat arestarea preventivă a acestora, în urmă cu aproximativ 3 ani și 10 luni, respectiv existența unui pericol concret pentru ordinea publică, nu mai este de actualitate. În acest sens, Curtea a evidențiat, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că, pe de o parte, gravitatea acuzațiilor, dacă inițial poate justifica existența unui asemenea pericol, pe măsura trecerii timpului nu mai este suficientă, prin ea însăși, pentru a-l fundamenta, iar, pe de altă parte, că verificarea periodică a persistenței acelui pericol este o condiție sine qua non a legalității detenției provizorii a unei persoane.

Or, în speță, în afară de gravitatea în sine a acuzațiilor (indiscutabil ridicată), s-a reținut că nu se identifică elemente faptice, pertinente și de actualitate, care să susțină, într-un mod rezonabil, aprecierea că, lăsați în libertate, inculpații prezintă într-adevăr, și în prezent, un pericol social concret, care să impună, cu caracter de necesitate, privarea lor de libertate și să facă inoportună luarea, în ceea ce îi privește, a unei măsuri preventive alternative. Sub cel de-al doilea aspect, Curtea a constatat că măsura arestării preventive nu mai corespunde nici necesității de asigurare a bunei desfășurări a judecății, conform art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în condițiile în care, pe de o parte, în cei aproximativ 3 ani și 10 luni, de derulare a procedurilor judiciare, inculpații nu au întreprins nicio acțiune de zădărnicire a aflării adevărului sau de tergiversare a soluționării cauzei, sens în care evidențiază că apărările formulate au fost susținute într-un cadru procesual legal, iar numeroasele probe solicitate au fost încuviințate spre administrare de către instanțele de judecată, care le-au apreciat utile, iar, pe de altă parte, în prezent, nu există niciun motiv care să îndreptățească măcar bănuiala că, în viitor, ar intenționa să procedeze într-un mod contrar acestui comportament procesual corect. În ceea ce privește cel de-al treilea aspect, Curtea a observat că, în cazul menținerii măsurii arestării preventive, durata acesteia ar ajunge la 4 ani, ceea ce în cazul inculpatei T.G.

ar reprezenta chiar jumătate din durata pedepsei pronunțate de către instanța de apel a cărei hotărâre a fost casată, transformându-se, atât pentru aceasta, cât și pentru ceilalți doi inculpați, într-o executare anticipată a unor pedepse care nu le-au fost încă definitiv aplicate.

Curtea nu a împărtășit opinia Parchetului, în sensul că durata detenției provizorii trebuie calculată numai până la pronunțarea hotărârii de condamnare în primă instanță, întrucât, potrivit legii interne - la respectarea întocmai a căreia face trimitere, ca și condiție de legalitate a acelei detenții, însuși art. 5 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin folosirea sintagmei "potrivit căilor legale", interpretată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul obligației de respectare inclusiv a normelor naționale, atât procedurale, cât și de drept substanțial (a se vedea, în acest sens, deciziile pronunțate în cauzele Pantea c. României și Assenov c. Bulgariei) - acea hotărâre nu este executorie, iar obligația de verificare periodică, din oficiu, nu doar a legalității, ci și a temeiniciei măsurii arestării preventive, este impusă, prin art. 300 2 C. proc.

pen., atât instanței de fond, cât și instanțelor de control judiciar ordinar, de apel și recurs. Curtea a mai constatat că durata anterior menționată a devenit excesivă, în condițiile în care, pe de o parte, astfel cum deja s-a evidențiat, prelungirea procedurilor judiciare nu s-a datorat vreunui comportament procesual culpabil al inculpaților, iar, pe de altă parte, având în vedere cazurile de casare care au motivat decizia instanței de recurs de trimitere a cauzei spre rejudecare, reluarea judecății într-o cale de atac integral devolutivă, inclusiv pe situația de fapt, le este imputabilă în mod direct organelor judiciare.

De asemenea, Curtea evidențiază că, abia la termenul din 11 martie 2013, pentru respectarea dreptului la o apărare efectivă, s-a dispus comunicarea către inculpați (cetățeni maghiari) a unor acte procedurale esențiale (inclusiv rechizitoriul și sentința primei instanțe), traduse în limba lor maternă, astfel cum aceștia au solicitat și anterior, fără a se da însă curs cererii lor și estimează că administrarea probatoriului impus prin decizia de casare va determina prelungirea inevitabilă a judecății în fața instanței de apel, menținerea inculpaților în stare de arest preventiv, în toată această perioadă, fiind nejustificată, în raport cu toate argumentele deja expuse.

Astfel fiind, Curtea a apreciat că luarea față de inculpați a unei măsuri preventive alternative suficient de strictă (obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv municipiul București, pe raza căruia au precizat că pot locui în perioada următoare, indicând și adresele) este suficientă, în actualul stadiu procesual al cauzei, pentru asigurarea bunei desfășurări a judecății, iar impunerea unor obligații și restricții este în măsură să asigure o supraveghere eficientă a comportamentului lor viitor, determinându-i să se prezinte în fața instanței, la fiecare chemare și împiedicându-i să ia legătura unii cu alții (cu excepția celor două inculpate, mamă și fiică, cărora li se vor permite relații familiale firești), dar și cu martorii ce urmează a fi audiați.

Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 300 2 rap. la art. 139 alin. (1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării acestora de nu părăsi localitatea (municipiul București), impunându-le să respecte obligațiile prevăzute de art. 145 alin. (1 1 ) lit. a) - d) și alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen. și atrăgându-le atenția, potrivit art. 145 alin. (2 2 ) din același cod, că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii dispuse sau a obligațiilor anterior menționate, se va lua din nou față de ei măsura arestării preventive. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi privește pe inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții legale, însă în mod greșit a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Conform dispozițiilor art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Înalta Curte reține că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. au comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, astfel că se impune menținerea arestării preventive a inculpaților. Înalta Curte reține că, de la termenul din 16 ianuarie 2013, când instanța de recurs a menținut starea de arest a inculpaților, nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii. Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se mențin în continuare și impun privarea de libertate a inculpaților întrucât există indicii suficiente că au săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței.

De asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpații fiind bănuiți că au săvârșit infracțiuni grave, inculpații au introdus în țară droguri de mare risc, cantitatea foarte mare a acelor droguri, respectiv cca. 200 kilograme de cocaină, frecvența și amploarea acestui fenomen infracțional, precum și consecințele care s-ar fi produs asupra sănătății publice, în situația în care acea cantitate de cocaină nu ar fi fost depistată de către organele judiciare. Înalta Curte reține că încheierea instanței de fond este netemeinică și nejustificată. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpații P.J.B., T.G.

și T.G.M., au fost inițial reținuți în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenției], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul București și confirmate de Curtea de Apel București. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpaților este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească nu este finalizată - cauza fiind la primul termen după casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, impunându-se administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpaților - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în speță, nu s-a depășit durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la criteriile pe care instanța europeană le-a definit prin deciziile pronunțate în cauzele Neumeister c. Austriei și Tomasi c. Franței, având în vedere complexitatea cauzei, gravitatea infracțiunilor, limitele mari de pedeapsă prevăzute lege pentru acestea, precum și faptul că măsura obligării de nu părăsi localitatea este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimații inculpați P.J.B., T.G. și T.G.M. Va casa în parte încheierea recurată, și în rejudecare, va respinge, ca nefondate, cererile formulate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu. Conform art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. va constata legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G.

și T.G.M., măsură ce va fi menținută. Onorariul interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimații inculpați P.J.B., T.G. și T.G.M. Casează în parte încheierea recurată, și rejudecând: Respinge, ca nefondate, cererile formulate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu. Conform art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. constată legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M., măsură pe care o menține Onorariul interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2013. Procesat de GGC - GV