ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 881/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 881/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 11 martie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr.

38147/3/2009*/a1(365/2013), s-a dispus, în temeiul art. 300

2

rap. la

art. 139 alin. (1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea

măsurii arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M. cu măsura

obligării acestora de nu părăsi localitatea (municipiul București).

În temeiul art. 145

alin. (1

1

) lit. a) - d) și alin. (1

2

) lit. c) C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpații urmând

a respecta următoarele obligații:

- să se prezinte la

instanța de judecată, ori de câte ori sunt chemați;

- să se prezinte la

organul de poliție în a cărui rază teritorială locuiesc (inculpatul P.J.B. - la

adresele din București, Strada L.R. și respectiv A.S., iar inculpatele T.G. și

T.G.M. - la adresa din București, Strada L.S.G.), conform programului de

supraveghere întocmit de acest organ sau ori de câte ori sunt chemați;

- să nu își schimbe

locuințele anterior menționate, fără încuviințarea instanței de judecată;

- să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu se apropie

unul de celălalt (cu excepția inculpatelor T.G. și T.G.M., fiică și mamă, una

în raport cu cealaltă) și de martorii M.A., O.C.C. și V.F. și să nu comunice cu

aceștia, direct sau indirect.

În temeiul art. 145

alin. (2

2

) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpaților că, în caz

de încălcare cu rea-credință a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau

a obligațiilor care le revin pe durata acesteia, se va lua față de ei măsura

arestării preventive.

S-a dispus punerea de

îndată în libertate a inculpaților de sub puterea MAP nr. 105/UP din 15 mai

2009 (inculpatul P.J.B.), nr. 107/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.) și nr.

106/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.M.), emise de Tribunalul București,

secția a II-a penală, dacă nu sunt arestați în alte cauze.

Onorariul

interpretului de limbă maghiară, în echivalentul a 8 ore, se va suporta din

fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut următoarele:

Verificând, din

oficiu, conform art. 300

2

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M., s-au

constatat următoarele:

Cei trei inculpați au

fost arestați preventiv la data de 15 mai 2009, pe temeiul art. 143 și art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și au fost trimiși în judecată, în această

stare, la data de 28 septembrie 2009, sub acuzația săvârșirii, de către fiecare

dintre ei, a infracțiunilor concurente de trafic internațional de droguri de

mare risc și trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 3 alin. (1) și

(2) și respectiv de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu

aplic. art. 75 lit. a) C. pen., în sarcina lor reținându-se, în fapt, că au

introdus în țară, prin Portul Constanța și au efectuat pe teritoriul României

operațiuni cu privire la cantitatea de aproximativ 209 kilograme de cocaină,

provenită din Peru.

Prin Sentința penală

nr. 131/F din data de 16 februarie 2011, Tribunalul București, secția a II-a

penală, sesizat cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât condamnarea

inculpaților pentru infracțiunile anterior menționate, astfel: inculpații

P.J.B. și T.G. la pedeapsa rezultantă de câte 15 ani închisoare și inculpata

T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare.

Prin Decizia penală

nr. 221/A din data de 09 august 2012, Curtea de Apel București, secția I

penală, sesizată cu judecarea apelurilor declarate de Parchet și de inculpați,

a menținut pedeapsa aplicată inculpatului P.J.B., însă a redus pedepsele

aplicate inculpatelor T.G. și T.G.M., la 8 ani închisoare, în cazul celei

dintâi și respectiv la 15 ani închisoare, în cazul celei din urmă.

Prin Decizia nr. 112

din data de 16 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, sesizată cu judecarea recursurilor declarate de Parchet și de

inculpați, a casat decizia instanței de apel și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, menținând starea de arest preventiv a

inculpaților, care, astfel, va expira la data de 16 martie 2013.

Instanța de recurs

și-a motivat decizia pe cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și pct. 10 C. proc. pen., reținând, în esență, că hotărârea

instanței de apel nu cuprinde motivele pe care aceasta și-a întemeiat soluția,

că instanța respectivă nu a analizat apărările formulate de inculpați și nu s-a

pronunțat asupra tuturor probelor cauzei. De asemenea, instanța de recurs a

impus instanței de rejudecare a apelurilor să procedeze la o nouă ascultare a

inculpaților, la realizarea unei confruntări între aceștia, la audierea

martorilor M.A., O.C.C. și V.F. și la efectuarea unei confruntări între aceștia

și inculpați, precum și la administrarea oricăror alte probe a căror necesitate

va rezulta din dezbateri.

Analizând, în acest

context, măsura arestării preventive sub incidența căreia se află inculpații,

Curtea a constatat că nu se mai justifică menținerea acesteia, prin prisma a

trei argumente, și anume lipsa unui pericol concret și actual pentru ordinea

publică, lipsa necesității măsurii respective în raport cu scopul ei legal și

depășirea termenului rezonabil al detenției provizorii, din motive neimputabile

inculpaților.

Astfel, sub primul

aspect, Curtea, a reținut ca premisă existența unor motive verosimile de a

crede în săvârșirea de către inculpați a faptelor imputate (în condițiile în

care, în privința acestora, s-a pronunțat deja, în primă instanță, o hotărâre

de condamnare), constată că unicul caz ce a determinat arestarea preventivă a

acestora, în urmă cu aproximativ 3 ani și 10 luni, respectiv existența unui

pericol concret pentru ordinea publică, nu mai este de actualitate. În acest

sens, Curtea a evidențiat, în acord cu jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului, că, pe de o parte, gravitatea acuzațiilor, dacă

inițial poate justifica existența unui asemenea pericol, pe măsura trecerii

timpului nu mai este suficientă, prin ea însăși, pentru a-l fundamenta, iar, pe

de altă parte, că verificarea periodică a persistenței acelui pericol este o

condiție sine qua non a legalității detenției provizorii a unei persoane. Or,

în speță, în afară de gravitatea în sine a acuzațiilor (indiscutabil ridicată),

s-a reținut că nu se identifică elemente faptice, pertinente și de actualitate,

care să susțină, într-un mod rezonabil, aprecierea că, lăsați în libertate,

inculpații prezintă într-adevăr, și în prezent, un pericol social concret, care

să impună, cu caracter de necesitate, privarea lor de libertate și să facă

inoportună luarea, în ceea ce îi privește, a unei măsuri preventive

alternative.

Sub cel de-al doilea

aspect, Curtea a constatat că măsura arestării preventive nu mai corespunde

nici necesității de asigurare a bunei desfășurări a judecății, conform art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în condițiile în care, pe de o parte, în cei

aproximativ 3 ani și 10 luni, de derulare a procedurilor judiciare, inculpații

nu au întreprins nicio acțiune de zădărnicire a aflării adevărului sau de

tergiversare a soluționării cauzei, sens în care evidențiază că apărările

formulate au fost susținute într-un cadru procesual legal, iar numeroasele

probe solicitate au fost încuviințate spre administrare de către instanțele de

judecată, care le-au apreciat utile, iar, pe de altă parte, în prezent, nu există

niciun motiv care să îndreptățească măcar bănuiala că, în viitor, ar intenționa

să procedeze într-un mod contrar acestui comportament procesual corect.

În ceea ce privește

cel de-al treilea aspect, Curtea a observat că, în cazul menținerii măsurii arestării

preventive, durata acesteia ar ajunge la 4 ani, ceea ce în cazul inculpatei

T.G. ar reprezenta chiar jumătate din durata pedepsei pronunțate de către

instanța de apel a cărei hotărâre a fost casată, transformându-se, atât pentru

aceasta, cât și pentru ceilalți doi inculpați, într-o executare anticipată a

unor pedepse care nu le-au fost încă definitiv aplicate.

Curtea nu a

împărtășit opinia Parchetului, în sensul că durata detenției provizorii trebuie

calculată numai până la pronunțarea hotărârii de condamnare în primă instanță,

întrucât, potrivit legii interne - la respectarea întocmai a căreia face

trimitere, ca și condiție de legalitate a acelei detenții, însuși art. 5 alin.

(1) din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

prin folosirea sintagmei "potrivit căilor legale", interpretată în

mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul

obligației de respectare inclusiv a normelor naționale, atât procedurale, cât

și de drept substanțial (a se vedea, în acest sens, deciziile pronunțate în

cauzele Pantea c. României și Assenov c. Bulgariei) - acea hotărâre nu este

executorie, iar obligația de verificare periodică, din oficiu, nu doar a

legalității, ci și a temeiniciei măsurii arestării preventive, este impusă,

prin art. 300

2

C. proc. pen., atât instanței de fond, cât și

instanțelor de control judiciar ordinar, de apel și recurs.

Curtea a mai

constatat că durata anterior menționată a devenit excesivă, în condițiile în

care, pe de o parte, astfel cum deja s-a evidențiat, prelungirea procedurilor

judiciare nu s-a datorat vreunui comportament procesual culpabil al

inculpaților, iar, pe de altă parte, având în vedere cazurile de casare care au

motivat decizia instanței de recurs de trimitere a cauzei spre rejudecare,

reluarea judecății într-o cale de atac integral devolutivă, inclusiv pe

situația de fapt, le este imputabilă în mod direct organelor judiciare.

De asemenea, Curtea

evidențiază că, abia la termenul din 11 martie 2013, pentru respectarea dreptului

la o apărare efectivă, s-a dispus comunicarea către inculpați (cetățeni

maghiari) a unor acte procedurale esențiale (inclusiv rechizitoriul și sentința

primei instanțe), traduse în limba lor maternă, astfel cum aceștia au solicitat

și anterior, fără a se da însă curs cererii lor și estimează că administrarea

probatoriului impus prin decizia de casare va determina prelungirea inevitabilă

a judecății în fața instanței de apel, menținerea inculpaților în stare de

arest preventiv, în toată această perioadă, fiind nejustificată, în raport cu

toate argumentele deja expuse.

Astfel fiind, Curtea

a apreciat că luarea față de inculpați a unei măsuri preventive alternative

suficient de strictă (obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv

municipiul București, pe raza căruia au precizat că pot locui în perioada

următoare, indicând și adresele) este suficientă, în actualul stadiu procesual

al cauzei, pentru asigurarea bunei desfășurări a judecății, iar impunerea unor

obligații și restricții este în măsură să asigure o supraveghere eficientă a

comportamentului lor viitor, determinându-i să se prezinte în fața instanței,

la fiecare chemare și împiedicându-i să ia legătura unii cu alții (cu excepția

celor două inculpate, mamă și fiică, cărora li se vor permite relații familiale

firești), dar și cu martorii ce urmează a fi audiați.

Față de toate aceste

considerente, Curtea, în temeiul art. 300

2

rap. la art. 139 alin.

(1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării

preventive a inculpaților cu măsura obligării acestora de nu părăsi localitatea

(municipiul București), impunându-le să respecte obligațiile prevăzute de art.

145 alin. (1

1

) lit. a) - d) și alin. (1

2

) lit. c) C.

proc. pen. și atrăgându-le atenția, potrivit art. 145 alin. (2

2

) din

același cod, că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii dispuse sau a

obligațiilor anterior menționate, se va lua din nou față de ei măsura arestării

preventive.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub toate aspectele,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că

acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte,

consideră că în ceea ce îi privește pe inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M.,

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele

prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari

de 4 ani și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art.

300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în

judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din

oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de

expirarea duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului

rezultă că instanța Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții

legale, însă în mod greșit a constatat că nu se mai impune menținerea măsurii

arestării preventive.

De asemenea, dacă

constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu

există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin

încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform dispozițiilor

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Înalta Curte reține

că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există

motive verosimile de a bănui că inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. au comis

faptele pentru care au fost trimiși în judecată, pentru care pedeapsa prevăzută

de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, astfel că se impune menținerea

arestării preventive a inculpaților.

Înalta Curte reține

că, de la termenul din 16 ianuarie 2013, când instanța de recurs a menținut

starea de arest a inculpaților, nu au apărut elemente noi care să modifice

temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii.

Astfel că temeiurile

avute în vedere la arestare se mențin în continuare și impun privarea de

libertate a inculpaților întrucât există indicii suficiente că au săvârșit

faptele pentru care se află în fața instanței.

De asemenea, se

mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea

publică, inculpații fiind bănuiți că au săvârșit infracțiuni grave, inculpații

au introdus în țară droguri de mare risc, cantitatea foarte mare a acelor

droguri, respectiv cca. 200 kilograme de cocaină, frecvența și amploarea

acestui fenomen infracțional, precum și consecințele care s-ar fi produs asupra

sănătății publice, în situația în care acea cantitate de cocaină nu ar fi fost

depistată de către organele judiciare.

Înalta Curte reține

că încheierea instanței de fond este netemeinică și nejustificată.

Astfel, potrivit art.

5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi

lipsită de libertate, inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., au fost inițial

reținuți în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente

existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Ulterior măsura

arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal

competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenției], în speță în temeiul

încheierilor pronunțate de către Tribunalul București și confirmate de Curtea

de Apel București.

Așadar, Înalta Curte,

consideră că menținerea arestării preventive a inculpaților este justificată,

întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1)

C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a)

reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi

țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere

faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită

ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile

juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea

măsurilor preventive.

În reglementarea

acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a

libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată

fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate

asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării

de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea,

respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării

de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata

procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. a) din

prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată

în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții

care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de

aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de

detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil

unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu

valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se

referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit

definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar

numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele

speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu

prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaților de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este

reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii

arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a

făptuitorului.

Raportându-ne la

gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că cercetarea

judecătorească nu este finalizată - cauza fiind la primul termen după casarea

cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, impunându-se administrarea probelor

apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, Înalta Curte, apreciază că

în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a

inculpaților cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții,

Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară

ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de

interesul privat al inculpaților - nu a depășit un termen rezonabil în

accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, astfel că, în speță, nu s-a depășit durata rezonabilă a arestării

preventive, prin raportare la criteriile pe care instanța europeană le-a

definit prin deciziile pronunțate în cauzele Neumeister c. Austriei și Tomasi

c. Franței, având în vedere complexitatea cauzei, gravitatea infracțiunilor,

limitele mari de pedeapsă prevăzute lege pentru acestea, precum și faptul că

măsura obligării de nu părăsi localitatea este insuficientă pentru asigurarea

scopului procesului penal.

Față de aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva încheierii din 11 martie 2013 a Curții de

Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr.

38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimații inculpați P.J.B., T.G. și

T.G.M.

Va casa în parte

încheierea recurată, și în rejudecare, va respinge, ca nefondate, cererile

formulate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. va constata legală și

temeinică măsura arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M.,

măsură ce va fi menținută.

Onorariul

interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii

din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în

Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimații inculpați P.J.B.,

T.G. și T.G.M.

Casează în parte

încheierea recurată, și rejudecând:

Respinge, ca

nefondate, cererile formulate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

de domiciliu.

Conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. constată legală și

temeinică măsura arestării preventive a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M.,

măsură pe care o menține

Onorariul

interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 martie 2013.

Procesat de GGC - GV